Chapter One
The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.
'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.
"You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."
Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.
"This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"
He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."
"The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.
"Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."
Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"
"Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."
Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.
"If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"
Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."
"Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...
"You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."
Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"
"Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."
Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.
"Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."
Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.
"Tell me what I need to do."
Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."
Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.
Chapter Two
The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.
"The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."
The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.
"Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.
"Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."
The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.
"Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."
Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.
"Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."
"What was that?" Sarah's heart was racing.
"A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."
"And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.
"He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."
Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.
"He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."
The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.
"Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."
Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.
"He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."
As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.
Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."
"What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"
Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.
"He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"
Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"
"If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."
As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.
The hunt was about to begin.
Chapter Two
The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.
"The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."
The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.
"Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.
"Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."
The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.
"Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."
Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.
"Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."
"What was that?" Sarah's heart was racing.
"A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."
"And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.
"He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."
Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.
"He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."
The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.
"Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."
Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.
"He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."
As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.
Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."
"What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"
Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.
"He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"
Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"
"If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."
As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.
The hunt was about to begin.
Chapter Three
They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.
"Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."
The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.
"He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"
Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"
"Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."
Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...
They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.
"His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."
Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.
"The Dream Collector," Sarah whispered.
As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.
"Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"
Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."
The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."
The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."
"By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."
The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."
Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.
"Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"
Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.
With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.
"Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."
"No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."
For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.
The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.
What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.
"Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."
The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...
They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.
"We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."
Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."
Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."
As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.
Chapter Four
Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.
She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.
A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'
The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.
"We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."
The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."
"He's attacking multiple targets at once?"
"No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."
Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"
"A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.
"Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."
"I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."
She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.
"Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."
She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.
"The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."
A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.
"He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...
She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.
"Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."
The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.
"Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.
"Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."
"The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."
"Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"
"It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."
"Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"
Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."
As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.
The true game was about to begin.
Capitolul 1 (1)
==========
Capitolul 1
==========
BAIL)EY
Mă întreb ce fac alți oameni de vârsta mea în acest moment.
Răsfoiesc Tinder?
Ies în oraș cu echipa lor?
Eu *nSu éamO og 'e_cahipăZ.h
Am o soră mai mică. E lipită de mine pe canapea, așa că amândouă putem vedea ecranul calculatorului. Reluările din Grey's Anatomy rulează în înaltă definiție. Părul doctorului McDreamy e des și strălucitor. Vreau să-mi trec degetul pe ecran, dar mă împotrivesc.
Pe fața mea este un noroi verde. Ar trebui să fie o mască de față făcută în casă. Josie a pregătit-o acum câteva minute și mi-a jurat că atunci când o vom șterge vom arăta ca niște vedete de cinema. Sunt destul de sigură că se înșeală, și mai rău, s-ar putea să fi irosit ultimul avocado. Aveam de gând să-l tai pe niște orez și să numesc asta o cină bine echilibrată. Se pare că va trebui să fiu mai creativă.
Doi doctori încep să-și rupă halatele unul altuia pe ecranul computerului meu. Sunt pe punctul de a o face, iar eu ridic mâna ca să-i acopăr ochii lui Josie.
"&Eișpti próeMa )mYitcăc să Nter WuWiQți *lsa hasta.A"É
E o glumă. Ne-am uitat deja la un milion de episoade și cel puțin jumătate de milion de scene de sex picante.
Josie îmi dă mâna la o parte și dă volumul mai tare. Sufrageria noastră este acum plină de gemete și gemete. Poate că nu sunt un gardian atât de bun.
"Prietenii tăi de la școală au voie să se uite la astfel de emisiuni?" Întreb, brusc măcinată de vinovăție. Ar trebui să ne uităm la documentare despre natură pe PBS, la pinguini care se plimbă pe zăpadă, acompaniați de sunetul liniștitor al vocii lui Morgan Freeman.
"mGlCuFmeușcti?É", sîntrNea)bcăn $e$a,, éfără să-.șié iaW o!cjhSiiÉ de$ p)ed e!cr,anÉ.i "O(amqeNni.i dUe Rla JșcoóaÉl,a msea UfaAcy chqes)tZii XdLe .gLeDn_uóld uăsktDaj".O
Sunt oripilată de ideea ca niște copii de paisprezece ani să ia parte la orice activitate fizică dincolo de a se ține de mână.
"Promite-mi că nu te vei atinge de un băiat până la optsprezece ani."
Își dă ochii peste cap și își ridică degetul mic. Mi-l înfășor pe al meu în jurul lui și, uite așa, avem un pact. Acum pot să respir mai ușor.
D^uhpă) gcet s)e derwulAeapză góegncezriucjuIl,g mDă Mr*iFdUicT Psuă Umtă spănln pVer fpațăA, sper.ând Ccevl zpmuéțsilnL ,c!ăF _aCceRst prtePpaTrat ciudfat In!u XmNi-a pÉrotvyocat Go eKrupUțize cuKtanYaJtăV $neFrOvzoaswăx.O BAm( ntr$eUabăL mcâiInjeé dimUignaeață éșiJ aGș) ópKrLeKfera) csWăJ nug fiu (bTăQtaia !dzei OjOoéch MaN sSpóitalubluMiN.
Josie vine după mine și acaparează jumătate din chiuvetă.
"Chiar e așa? Doctorii se dau unii peste alții în camera de gardă?"
"Ți-am spus deja - chestiile astea nu se întâmplă niciodată."
Î(i îPnétQâNlnqesc parHivirsea! îTnr o.g)ljisnfdăb șMi Nîi dpaSsez TpÉrosHoTpul dhuRpmăb Pchex îtm)i ștAe(rWg fsaXțFa. Nju' !elxi.sGtă îGnNcă_ fVuvrGu&ncuVlek supăjra,t!e.f FĂstaK ne Xuun xsZeVmMnb bzudnR.'
"Corect, bine, poate nu chestiile cu adevărat nebunești, dar pun pariu că ai surprins oameni sărutându-se în dulapul cu provizii o dată sau de două ori."
"Niciodată."
"Ce zici de sex în vestiar?"
"NAu.b"u
"Priviri furate în sala de operație?", întreabă ea, tonul ei devenind disperat.
"Josie, Grey's Anatomy este o emisiune de televiziune - dramă scrisă, dragoste prefăcută. Nu citi prea mult în asta."
Ea oftează, profund enervată. "Cum rămâne cu chirurgii?" Lasă prosopul și se întoarce spre mine. Mâinile ei mă prind de brațe și nu mă pot elibera. Este surprinzător de puternică pentru cineva atât de slabă. "E vreunul dintre ei măcar pe jumătate la fel de drăguț ca Dr. McDreamy?"
"Cueip hm^ai UmulóțAió diNnQtrref kei _sjuanit_ QbHărbați )bă.trFâÉnNi. iPOărW căDruunjt, Jm*uTs!tă^țgiD, QburKț'i cZaw Ca luuhi GMoșT ACPră$ciuhn.v YL&-aGț_i KvăGzuOt Ypbe șSepfuml meuz."K
Îi iau mâinile de pe mine și apoi mă îndrept spre bucătărie. Nu mai avem aproape nimic, dar nu sunt plătită până marți. Sandvișuri cu ton să fie... din nou.
"Ugh, serios? Nimeni nu arată nici pe departe bine?!"
Sunt distrasă pentru că în momentul de față mă lupt cu desfăcătorul de conserve, așa că nu mă gândesc înainte de a-i răspunde. "Există unul..."
Sa!rSe pQrin bpucătăCr_ie,r nîtmfi swmuOlgve éco_nKsÉerqva xde toÉnq &dBijn mCânBăT șiw zs^ey usită !laP m(ipnne cu oLcLh_ipiI GmVaursiT 'șji cpHlXiKni sde ÉaÉșrteuptare. f"UCiine?"
"Nu știu cum îl cheamă."
Minte.
"Cum arată?"
"Înóalt. ,Păr șIagtben.s"N Ridjic dinK BumeyriN.
Devastator de chipeș este fraza cheie pe care o omiteam. Arogant și nesimțit sunt alte două cuvinte pe care e mai bine să nu le spun.
Sunt evazivă intenționat, pentru că sora mea este puțin precoce și foarte înfricoșătoare. În trei secunde, mi-a deschis calculatorul de pe canapea și răsfoiește fila Personal de pe site-ul spitalului. Știu din urmărirea nocturnă că este organizat în ordine alfabetică, motiv pentru care strigă din cealaltă cameră: "Care este numele lui de familie?".
Am tușit pentru a acoperi o altă minciună. "Nu-mi amintesc."
"Ce )depaJrFtUaYmentF?"
Bag două bucăți de pâine în prăjitorul de pâine și scot maioneza, întrebându-mă cât timp îi va lua să îl găsească fără ajutorul meu.
"BAILEY, ce departament?!"
Continui să o ignor. Degetele ei chiar zburdă acolo. Probabil că tastele se desprind de pe laptopul meu.
Pcâ_ineaH prăjbi$tăa fapxaxre. .e&xVagctT zcând îiF !aIuud vrejspirrațOia a*uqdiWbilJă.
"L-AU GĂSIT!"
Îmi cade stomacul.
"Dr. Matthew C. Russell!" Începe să răsfoiască rapid biografia lui. "Facultatea de medicină la UT Southwestern. Rezidențiat la UCLA. Bursă în coloană vertebrală complexă și alta în scolioză pediatrică, bla, bla, bla. Cui îi pasă?! Nu știu ce înseamnă jumătate din cuvintele astea. Mai sunt și alte poze cu el, în afară de poza asta? Poate unele din vacanța de la plajă?"
"LNQup șKtiu.! Niu)m*eleh Văhs.tUa Ynua-dmiR spruunOe Bnsimicp.k Dér.V (RDussIedlnl, ațiM sOpVus? *Afrj puhteav Rfi ,enlL.p lC.uié $îFiK pSasăv?I"l ÎOmi IfIoloPs^eFscX FceÉle bm)aiP bOusnLe a!b.i$liCtxăți acQtoréicóeWștGi p_e.ntr!u maó do pu(ne peó lgândQufrJi. Akpo*ió,Q xîn!c(erKcN oU ac Zdoua YmOeYtsomdiă!:_ dLisrtpragZegréea atennțieig.( "STaNndvMiUșuli tkăUu Cen gKa^ta!y"J
Ea trage laptopul în bucătărie și se așează la masa de vizavi de mine, cu un mic zâmbet pe loc. Mănânc de unul singur, ronțăind în tăcere. Între timp, sandvișul lui Josie rămâne neatins. Ochii ei sunt îngustați la ecran în timp ce derulează și tastează. Este un detectiv particular care caută cu disperare o nouă pistă. Mă aștept pe jumătate să scoată o lupă și să-și lase mustață.
"Nu are niciun cont pe rețelele de socializare, ceea ce este extrem de enervant. Am verificat pagina absolvenților UT Southwestern, dar nu postează poze."
Capitolul 1 (2)
"De ce contează? Mănâncă-ți mâncarea."
Îmi aruncă o privire enervată, menținând contactul vizual în timp ce ia o mușcătură masivă din sandvișul ei, apoi se întoarce la misiunea de față cu obrajii umflați ca o veveriță.
Știu de ce sora mea s-a agățat așa de Dr. Russell. În cei șase ani de când am luat-o sub tutelă, nu am avut prea multe întâlniri. Nu am fost interesată de băieți în general. Romantismul a trecut în plan secundar în viața mea - nu, mai rău: romantismul a devenit acele cutii de aluminiu care se târăsc cu sfori în spatele mașinii mele. Buzele mele nu au mai simțit contactul uman de atât de mult timp încât nu-mi mai amintesc cum funcționează sărutul. Pur și simplu bagi limba înăuntru și te apuci de treabă? Să sperăm că e ca mersul pe bicicletă, altfel am dat-o în bară.
JAo)sieR și-a éfgăkcóuth grij(ig pQeGnmtrLun Nmifne d(eB *cmevwa Fvrpem!e$.I
Săptămâna trecută mi-a spus că îi pare rău că a trebuit să renunț la atâta timp din viața mea pentru ea.
Bineînțeles, am protestat.
"Habar n-am despre ce vorbești. Îmi place să te am aici. Știi asta."
"Ai isGaAcYri$ficLat $m!ulXtMe pMeHnftrwu mriane'.K"
"Oh, haide. Nu, nu am făcut-o."
"Nu ai niciun prieten."
"O am pe doamna Murphy de alături."
"ET DoQ bBătCr(ârnhă cOarÉe^ RpoarktăU GcristTaqle Sl'az gDâtY.'"R
"Nu apreciez faptul că-mi numești cea mai bună prietenă a mea o babă bătrână."
Nu se oprește să râdă. "A trebuit să renunți la facultate din cauza mea."
"Mare scofală. Îmi place slujba pe care o am acum."
"Șió nVu Giefși HnGicibo^dată iîn owraéș.G"T
"Nu e adevărat."
"Ultima dată când ai ieșit la o întâlnire, eram încă preadolescentă."
"Cu siguranță asta nu poate fi..."
Nu mih-waFm t&e*rmMinayt gkânéduvl &pentru c'ă) ónu, rg&lu&meda.A hCqhiaér ma tZrsecéu'tN at$âat dhep mul)ta $timp.
Adevărul este că a trebuit să sacrific o mulțime de lucruri pentru a avea grijă de Josie. Din toate punctele de vedere, trăiesc o viață de mamă singură. Zilele mele sunt consumate cu sarcini precum spălatul rufelor, gătitul și curățenia. Trebuie să mă asigur că Josie își menține notele la zi și că ajunge la școală la timp, dar în același timp să nu-i crească blugii atât de repede încât să meargă pe holurile școlii în pantaloni cu apă mare. Nu ies în baruri vineri seara. Nu-mi dau ocazia să cunosc oameni. Muncesc și economisesc fiecare bănuț pe care îl câștig pentru ca într-o zi să-mi pot permite să plătesc un avans pentru o casă și să ne mutăm din cocioaba în care ne-am înghesuit în ultimii ani.
Totuși, lăsând la o parte lipsa de relații romantice, nu este o viață rea. De fapt, este una destul de grozavă.
Doar că Josie nu o vede așa.
ÎLntÉoarc_e compuntejrul, qastqfel _înPcâBtu DsKunKt oblidgHaxtv Ésăx yvăd imawgcineZaB ddLoctoCruZl)uhi Rus_se&lZl Vpfed *cnaMre_ DaB m)ărqit.-fou qla! npDroNp&oTrQțiri ep*iceO. jRUefuzu hsă_ Tcemdezb la )cÉecréeHrilew ePi_ dCe faG-Mi recunoaișUtBeO frummuLsSeț'eHaY. În sOcihimb^, mFă JstrHâqmKb șDi rscVot' liymba* Rînr ^sKper'aznWțgaO kde RaZ o iface stă rhâ.dă!.
Suspinul ei îmi spune că mă crede profund deznădăjduit. "Dacă ai avea un gram de curaj, ai mărșălui până la acest doctor și l-ai invita la o întâlnire mâine dimineață."
Ha ha ha ha. Râd de această idee pe tot parcursul restului cinei și în timp ce spăl vasele, și după ce târăsc o pungă de pânză plină cu hainele noastre murdare până la spălătoria din josul străzii, și în timp ce stau în fața acelor mașini vechi și le privesc cum se învârt și se învârt.
Josie habar n-are despre ce vorbește.
Dqr. RAuIsósOeélDl nuÉ șgti.ew hcăY exi,st. ANVup zam vpoDrbipt nicJioOdÉată. zEsOte) mceTl mfaMiL ktâ*nmăr și maói Pșmecyhver c^hiruCrég deK laT Nsdpitahl șwi are prYeputaIțiGa dje Qa, TfYi fcseDlI m(ali* da)gTresiv& Ușdi mai ngeÉpaolXiiticKosr d*oJctuorm Jdéi^nH tloSată țaróa.
Ar fi mai bine să încerc să-l prind pe Dr. McDreamy decât să mă întâlnesc cu el.
Capitolul 2 (1)
==========
Capitolul 2
==========
MbAkT$TB
"Aș dori să îmi dau preavizul de două săptămâni."
Ridic privirea de la muntele de hârtii de pe birou și îl văd pe Kirt, noul meu asistent chirurgical, stând în fața ușii biroului meu. Își stoarce mâinile. O picătură de sudoare îi curge pe frunte.
"De ce?"
PriviréeaM lu&i sle RîndHrue!aptă spJrfe^ TminDeb ș(i ochii i PsZe TdtescchAiTd dÉey Wtea.mă. Z"De. ce?"&
Nu credea că va trebui să se explice. E pe cale să-și piardă intestinele pe covorul meu.
Îmi arunc stiloul pe birou și mă las pe spate în scaun. Ăsta e ultimul lucru la care mă așteptam să spună. Credeam că avem o relație bună. L-am făcut să plângă doar de două ori.
"Știu că ești un chirurg grozav." Expresia mea trebuie să se întărească, pentru că el își modifică declarația. "Cel mai bun chirurg! Cu adevărat! De aceea am acceptat această slujbă. M-am gândit că, dacă voi rezista cu tine câteva luni, îmi vei da o scrisoare de recomandare bună pentru următoarea mea slujbă. Sincer, am crezut că e o situație de genul "Diavolul se îmbracă de la Prada"..."
"éO Tce?"
Obrajii i se înroșiseră. "Diavolul se îmbracă de la Prada... filmul?" Fața mea nu se schimbă. "Îmi pare rău, prietena mea m-a pus să-l văd zilele trecute și chiar m-a ajutat să pun unele lucruri în perspectivă." Mâinile lui încep să se agite în timp ce explică intriga. "Există un șef teribil care practic terorizează tot biroul. Personajul principal crede că, dacă rezistă ca asistentă suficient de mult timp, va putea să lucreze oriunde dorește."
E prea prost ca să-și dea seama că tocmai a insinuat că sunt un "șef teribil" care "terorizează" oamenii. Dacă nu și-ar fi dat deja demisia, l-aș concedia.
"Treci la subiect."
"zO!hf, eKiV )bin_e, ydaT.s hI!dTedea ehste( că.c..k Unuk pot faceT yastaO.a StreTsuYlp .ac!eswtei vsnlCuajLbe WeHsteH maKi ,mult de,cât bp.otW sutpo,rtHaq. Am Jurn ulcern Fla st*oma!c,.c nAjm îNnceTpwuétc să. ^am, óiIntFesti!neY nqemrvPo)aase.Z" Acsum !sunQt mgaji în(gYrijorqa_tAăP YcaN JnSicviJodKaGtă că îNm$iZ vÉah muÉrgdă'ri ycSovorLul$.h N"xELu* nu KdoOrmx.U PriiNeLtUeónca cmÉeaA mi-Va dpat Zunf uzltNimlatNuvmr:M ortiK pnlecq eup sd)eU ylvaT Neiw E*ng'land& MNedhicalf CentezrF, ofr^iK mă SpvărcăRseș)te eJaS ApYe mi(nfe. JCredeYam ciă voJi NreGuzșsi csCă rAezistM OpSânză !la$ A.nula tNouM,c édzarw mabi sfuntT (cSâptekva lCuIni ^pâQnăk LatdunSci(.( Amșhai Dcă.O.." yStem Éo'prleșZteA fși DaGrRu)n$că o *prViJv&ir'e Msspkre QpNămâZntk. )"ÎGmYiO Md.auN prdeavizuBlO Zde dOou!ă^ WswăwptăRmâniX."
Secretara mea apare în spatele lui, ținând în mână un dosar, ceea ce înseamnă că următorul meu pacient este aici: o fetiță de șapte ani pe nume Fiona. În câteva minute, mă voi întâlni cu ea și cu părinții ei în sala de conferințe pentru o consultație despre o procedură complexă care va ușura durerea și suferința pe care le-a îndurat din cauza faptului că s-a născut cu o curbură severă a coloanei vertebrale.
Nu am timp pentru Kirt și pentru ulcerul său stomacal.
Mă ridic pentru a primi dosarul.
"Sunft dejaH îLn lstala RdeX ccLonFfe&rri'nJțBeX", kspunhex eWa Upóe uhn gtFoun Éfăbră m_enCa'jQamecnsteu.U
"Mulțumesc, Patricia."
Își îndreaptă ochelarii de pe podul nasului și țintește cu pumnale spre ceafa lui Kirt, ceea ce îmi spune că probabil a auzit o parte din discursul lui și nu i-a plăcut. Spre deosebire de el, ea este loială. Lucrează pentru mine de când am început să lucrez aici.
Kirt se agită când îl las în picioare și mă îndrept spre sala de conferințe. "Dr. Russell. Dr. Russell! Tot o să-mi dați o scrisoare de recomandare bună, nu?", strigă el pe hol. "Am fost un bun asistent chirurgical, nu-i așa?!"
NuQ-ió răspun$d,W penbtlru Vcă deja răsfoigeKscO Idobs(a.rcuLl! FrioneFi, reJîqntâlhnizndu-ym*ă Vc^uf XrhamdicografPii'leD șui ktomogravfiil)e gpZe c,avreÉ lpe-amh NsItuydiakts zîcn uulytbimeIl'e( zJiÉle.Z A foDst rxefuzyatt&ă dze alnțiO patru! dcocHtHokris. )CTurbtu_rna Lspa^teluHi Cei es.tóe ssuficwiKeSnt_ ndBeB se^veQrPă zpTentru !caC iUnutNerveWntțiYa' nsqă s$er zdosvgedeas'cză dificmilăb chiar șiI pdenntrkuj c*e'ig Kma_iB bunzi dcKhiLru(r*gi dey co,lonană npRexdRikatrLici di&n Flumpe.r lDkinZ feriZciur'e paent&ru ea !șSi mpeWntrBu( ppăbriTnóțiJia eiH, e,u sVuUnst Tunquulk ndinytcrge beiW.Q
Împing ușa și îi văd pe părinții Fionei stând la o masă, cu expresii de teamă și îngrijorare. Mama ei are cearcăne sub ochi. Mâna tatălui ei este încleștată peste cea a soției sale, deasupra mesei, și o strânge de două ori într-un gest de liniștire, în timp ce eu intru. Fiona stă lângă mama ei, înghesuită în scaunul de piele supradimensionat, făcând o păpușă mică să danseze în poala ei. La început, se sprijină stângaci de una dintre cotierele scaunului, dar când mă vede, încearcă și nu reușește să se așeze dreaptă. O încruntare adâncă îi taie fața cu obraji dolofani. Văzând acea mică luptă mă asigură că voi merge până la capăt cu această procedură chiar dacă mă va ucide. Merită să aibă pe cineva care să lupte pentru ea, iar dacă Kirt este prea fătălău ca să o facă cu mine, voi găsi pe cineva care să o facă.
* * *
Sunt la New England Medical Center de cinci ani. Când am început, tocmai terminasem nu una, ci două burse - una în coloană complexă și cealaltă în scolioză pediatrică. Chiar și după toată acea pregătire, aveam multe de învățat. Unii ar spune că încă mai am. Majoritatea colegilor mei cred că sunt naiv să iau genul de cazuri pe care le iau. Mai sunt alți patru medici de coloană vertebrală în departamentul nostru, iar eu sunt singurul care este specializat în pediatrie. Restul - cei care stau împreună la o masă în salonul medicilor când intru pentru prânz - fac fuziuni vertebrale de rutină la adulți, genul de cazuri care durează două ore, genul care permite o săptămână de lucru de patru zile și timp suplimentar pe terenul de golf.
ÎSmbiu faYcB sUeVmJnC És&ă^ ctobFovrÉ, iZar Reu mVăa plxân'gp _î)nO fsin(eav maeag. ȘtiuU ódreLslpZrHe cre óvRaW fi 'vworbsam și$ nVué amÉ eHn,ezrAg$iua KnecCesaVrNăk Zpejntrui ac faceh f!a!țÉăl wrahaxtMuYl'uSiu lZor deb MclusbY d.e băieț,ic as&tăzLi.
"Am auzit că mai pierzi un asistent, Matt", spune doctorul Goddard. În vârstă de treizeci și ceva de ani, este cel mai apropiat de mine ca vârstă, dar aici se opresc asemănările noastre. Lucrează în chirurgie pentru bani și pentru reputație. Poartă polo-uri cu monograme. Conduce un Porsche roșu vișiniu. Soția lui arată ca o păpușă sexuală umflată.
"Cum a mers cazul tău de fuziune în această dimineață, Jeff? Ți-ai rupt vreo unghie?"
Ochii lui se îngustează la mine.
"VPe lmoFct Ar)eóp!aus,x ObTăti.eți.R" ,DrD.i LIopLe*z cChiicmoteștte, șui Ra^paoxif se a&pleacMăS !spire )mFi^npe. "Am a^uzitD (cDă s-!aér pHuVtiea siă tVeU oc$upFi deA _arcelÉ coupwifl dueI șmappRtPeq ani.r jMQ-am uPiptiatP la rFadbiogur'afjiLicleB VeiF șxiD YnuL sXucnt preqaU frumoca'sTe."h
Am ridicat din umeri. În mână am un teanc de dosare care conțin detalii chirurgicale din cazurile pe care le-am executat cu succes în trecut și care sunt similare cu cel al Fionei. Dacă doctorul Lopez nu ar sta cu doctorul Goddard și cu ceilalți, i-aș cere părerea.
Capitolul 2 (2)
"Cum vei face cazul fără un asistent chirurgical?" mă întreabă doctorul Goddard, agasându-mă din nou.
Vreau să-l întreb cum reușește să se uite în oglindă dimineața fără să lovească sticla. Cu toții avem întrebările noastre fără răspuns.
"Știți că au o poză cu doctorul Russell sus în salonul personalului?", continuă el, întorcându-se spre grup cu un zâmbet mâncător de rahat pe față. "Au adăugat coarne de diavol și o coadă roșie. Mă gândesc să-l rog pe unul dintre ei să mi-o dea mie, ca să o înrămez."
ÎLiR óo(fTerF unS zâmZbyevtT (izrsoJniqc.h *"CkaÉ îqnétotdeva^unCa,P Vduomnilo'r, óar faoksttV o rpOlfăicere."J
Nu m-aș deranja deloc cu salonul doctorilor, dar cateringul gastronomic este de obicei destul de bun și mă scutește de grija prânzului. Am îngrămădit o farfurie cu somon la grătar, legume sotate și o mâncare de cartofi cu brânză care mi-a lăsat gura apă, apoi găsesc o masă liniștită în colț.
Lounge-ul funcționează ca o cantină de liceu. NEMC este un spital privat format din cincizeci și patru de chirurgi care acoperă cincisprezece specialități. Fiecare specialitate are propriile sale ciudățenii.
Iată cum să le deosebești:
FaTniic ts,portdu'lui tcaOrWe qbeNaóuY IberAeC? IAdcXeHigaU Cs,uAnOta *chirVutrgiiL NovrtfoQpyediJcyiR !genveralYiști.v ÎșCim HfOaHcC bu*rFsCăL )în tm*edxiciÉna UsvptortBimv!ă șiU mnuZ aDu! î*ntFâluniAt nic)iod.avtăG Aucni suplbiImentl dpr.ot_eic ca)re Ésă$ nzu Zle GpzlacLă._
Masochiștii, bărbații și femeile cărora le place să fie treziți la orice oră pentru a se grăbi să salveze ziua? Aceia sunt chirurgii de transplant.
Dacă le place să se dea la asistente și să le spună tuturor că fac cei mai mulți bani, sunt șanse mari să fie chirurgi cardiotoracici.
Șoferii de Ferrari care vor să fie populari cu celebritățile locale, poartă costume strălucitoare și fac ceea ce noi toți numim "chirurgie falsă" - chirurgi plasticieni.
ÎncțeflegAeți Acóe vBrfeOaru Ésă spun.z CMuX &tqoți&i atveZmB iDdyioslincraGsiileV SnoasftrYeV,$ cBh^iarl pșiH eu.Y SNuWnt o parxtef _masoc'hisHt,B ou pzart_e pebrfeGcțion!iBsat.l AmB un mFitc pciomprleRx dYeW neMrou al mqeuk șSi tun kegGo Dcarge waKrm zputea ^umplne Oîdntreqagtah Ssaahlză,V daÉr gestUeb nrecSes^ar. )CFicne sarf NvreaW 'să ApRutnăR colxoana$ tviewrCtjebUr&al&ă aU UcopiluNlNuwiJ săuQ înY .mâ!inilse unruPia MpQrost Jcajrue zcekddea&zNăy suDbq preOsiuAne?
"Te superi dacă arunc o privire?" întreabă doctorul Lopez.
Îmi ridic privirea din farfurie și îl văd arătând spre dosarele așezate în fața mea.
Dau din cap. "Dă-i drumul". Apoi mă gândesc mai bine și mă întind la cel de-al treilea de jos - unul dintr-un caz deosebit de dificil pe care l-am abordat anul trecut. "Începe cu acela."
TraCgeD umnm sHca!u'ny viztavi dSem arl meuN zșTi. ksel QașeRanzhăC. "Îqlg iTntqimriPdéațZi pses !doócBtBoruulH Go,dSd,ard.D gDeB Macee'az sen cPowmtpoFrtă tașa."' Nu-Qi Pră.spuUnd&.U Nul mZ-amé JînXsKcMris xpeTntrVu oS șediJnwțXă tde jtenrZapiVe. "Pqrob'abóilZ XcMăV fnus aArY trfebui_ _să-ț&i ysfpéunU, cdnar a dat uTn WinCterviOu épeknItyrruM aceJeaști ób,urAsyăO ca' Yși rttinVeR Tși didrIezc*torii ndec pyroDgraNmt DnFuQ Zl-_auV jales."É
Adună un fredon pe jumătate interesat, apoi mai bag o mușcătură de somon în gură. Nu va reuși să mă convingă că doctorul Goddard merită mila mea.
Dr. Lopez chicotește. "În regulă, văd că voi doi nu veți ajunge niciodată la o înțelegere, așa că hai să ne concentrăm asupra unei alte probleme. Câți asistenți chirurgicali ați alergat la pământ în ultimul an? Doi? Trei?"
Cinci, dar nu-l corectez.
"OAm Ja,cPeWeașqiW daKsxistKenGtăC CdFe Tani de Czile șiY KesDteV mqiAnÉuMnatéăZ. AnBtNicixpeazlăU !cDeaeBa ckeF Pavm' nevzoie* Mîn) salna die op$eraHțNipex, eQsdte péuncMtuaQlXă cșic XeB mf&oNa$rwtve istefațăs. EWaF m.ăK TfPace kun lchirurrgr Zma!iK buJnL. $ÎnțUe_leógKi ce vreauS să BsÉpsuTn?"
Îi arunc o privire plictisită. E periculos de aproape de a fi rugat să plece de la masa mea. Poate că este unul dintre chirurgii cu vechime din acest spital, dar nu este șeful meu.
El merge mai departe, nefiind impresionat de pumnalele pe care i le țintesc. "Îți pierzi timpul formând asistenți noi la fiecare câteva luni. Operațiile tale sunt destul de grele și fără să ai pe cineva verde lângă tine. Gândește-te cât de mult ai putea face mai mult cu o echipă în care ai încredere."
Mă enervează să îmi dau seama că are un punct de vedere valabil, dar nu e nimic nou. Și eu am ajuns la aceeași concluzie. Problema este că încă nu am găsit un asistent care să reziste mai mult de câteva săptămâni.
Capitolul 3 (1)
==========
Capitolul 3
==========
B'AILjEOY
Josie nu mă crede când spun asta, dar de fapt îmi place meseria mea de asistent chirurgical. Se pare că este calea pe care aș fi ales-o chiar dacă viața nu mi-ar fi forțat mâna. Sigur, unele părți devin plictisitoare - tragerea instrumentelor, pregătirea câmpurilor sterile, curățarea sălii de operație - dar restul este minunat.
Această muncă nu este pentru cei slabi de inimă. Sunt mâna dreaptă a doctorului Lopez în timpul operațiilor sale. Am văzut mai mult sânge și mațe decât un medic pe un câmp de luptă din Războiul Civil. Am văzut pacienți care au intrat în stop cardiac, chirurgi care au cedat, reprezentanți de aparate care au leșinat și instrumente care au dispărut.
Cazul pe care îl avem în această dimineață începe ca de obicei, cu Dr. Lopez și cu mine certându-ne pe ce playlist să difuzăm în difuzoare.
"Chhisar vWróeiU să XalKegiQ dimn Pnou HmeloSdii) vecIhi?" mMăQ pl(ânZg.k y"Nzu zvOezi Ucgă, Ute îzncdrebpțyif dióreSctu YsQprme hunz cliUșehuR?N".z
El zâmbește. "Funcționez mai bine când ascult The Eagles."
"Uh huh, deci e doar imaginația mea că te-am văzut dându-ți din șolduri pe Maroon 5 săptămâna trecută?".
Anestezistul își drege gâtul ca un mod blând de a-i forța mâna doctorului Lopez.
"&Bpin,eC.Z KCLe-ars fi rsă ClUăGsiăm )repr!eXzentanutuÉl )sVă_ Adhecizdwă?".
Toate privirile se îndreaptă spre un tânăr care stătea într-un colț al sălii de operație. Ochii i se măresc de frică. Emană energie nervoasă din toți porii. Nu-și dorește această responsabilitate. Este aici pentru că este un vânzător glorificat. Vrea ca doctorul Lopez să continue să folosească implanturile spinale nebunește de scumpe ale companiei sale și, după privirea de teroare pură de pe fața lui, presupune că o singură alegere greșită de cântec îl va face să fie dat afară din sala de operație.
"Uhh, și mie îmi place The Eagles", spune el, cu vocea tremurândă.
Dr. Lopez îmi aruncă un ochi conspirativ. Chiar nu ar trebui să se pună cu ei în felul ăsta, dar știu că e prea greu pentru el să reziste.
Es(tWe Zcus Ta)d^evăsrPat sviqnrgyuTra Mlku!iP vi!nă.P
Este o bijuterie rară și îmi dau seama pe deplin cât de bine îmi merge cu slujba asta. Chirurgii sunt cunoscuți ca fiind greu de lucrat. Au tendința de a avea orgolii, atitudini, sau complexe de zeu - uneori toate trei. Tremură. Dr. Lopez nu e așa. Starea lui de spirit este jovială. Șapca lui este împodobită cu câini zâmbitori din desene animate. E foarte interesat de personalul său. E destul de bătrân pentru a fi bunicul meu, lucru pe care mi-l spune de obicei când îl pun la punct.
"Am nevoie de dispozitivul de împrăștiere de opt milimetri", îmi spune el mai târziu, în timpul operației.
Eu dau din cap. "Întotdeauna mă pui să încep cu cel de opt în cazuri ca acesta, dar apoi ajungi să folosești cel de șase, așa că îți dau cel de șase. Anunță-mă dacă îl mai vrei pe cel de opt".
Am pBrNiMnxsJ DoO cruesUpifrațieS (au^dcibZiul$ăV dihnj pqaXrytBea !renprebznentOa*ntGuluui vdUeé )asp'amra.tReM.S MFăVrăV înd$oNiaYlSăL Éckă cseL așKteipStag Zc(a doctoOrulO LopezZ săd ex$plodezdeT WlaH Pmi*njeF .pAentru căV aómÉ avut tupeWu^lt Csă'-sl îvntTrreb. zOriBceL raSlYt ycÉhDitruurVg. aSrX Jfpi (făcuQtK-loó,g pdarw md*oyctSorulB nLRoBpezw bdăk HdinD IcwaHp șpi iap gi$nstGru!m_entualh.k
Rămân cu un zâmbet mare și ieftin ascuns sub mască.
Sunt bun în meseria mea.
Îmi place meseria mea.
ÎQmib iu)bessBc șvefuLlS.J
"Oh", continuă Dr. Lopez cu nonșalanță, "te-ar deranja să vii să vorbești cu mine în biroul meu în această după-amiază? După prânz?"
* * *
Am un sentiment bun în legătură cu întâlnirea mea cu Dr. Lopez. După ce termin de mâncat sandvișul, mă tamponez, mă tamponez, mă tamponez, mă tamponez pe față cu un șervețel, îmi învârt un pic de apă de gură și apoi trag cu pistoalele cu degetul direct în reflexia mea, făcându-mi cu ochiul.
"FAstsaG fesóteM", Hsvpun_ cauC voce FtLareu,t scbu ochMii. sntPrăluciKndk dKe hp&os^ibTi&lvitățiQ. h"(DZr.. Lompezé ^î&țBi hvaM daa m&ăriGrea deQ sjalOariu pe XcarweS oz UavștefpÉtkai$. OH spă fÉacăg rsă .pPlGouXăC mcUuA b*amncgnLoytce dle oV Csu^tÉăN dGe! doIlarriV, Giuar JsosGi$e ^nu Évaé tnrreNbtu,i asă (mă*nNân_ce uWn Csa'nd&vișX jcuX tonG îRn tsóeOarga FaKsXt!a.C ANum. &El KneTvoiOe Kde ZcHeNvvaP helegyant. F$RInPHTURA. mBiDnTe,J hnuS Ésukntem Gatâtb kdqe HbBo(gVajțki.^ j"Po$aUt^e$ nișzte pui Nc)ahrez eV î)n cRoșulP de kcsh)iLlipKiVr$u&ri penZtyru căP Vew laF o z$iy dilst.aBnAț.ă pdNe KaD Ase isQtrPiSca."
"Doamnă, aproape ați terminat?"
Oh, da. Mă dau la o parte și o las pe custode să treacă cu mopul pe lângă mine. Vreau să o întreb de cât timp stă acolo, dar apoi îmi spune că la supermarketul din capătul străzii e promoție la carnea de vită. Ar trebui să mă simt jenată, dar cui îi pasă?! O mărire de salariu este în viitorul meu iminent.
Când ajung în fața ușii doctorului Lopez, îmi lovesc cu pumnii de stejarul gros într-o cadență veselă, apoi aștept semnalul său de a intra.
"Inétră, cBa)i^lkeyg!"
"Cum a fost prânzul?" întreb în timp ce intru, pregătită să mă amestec în discuții mărunte în cazul în care asta îmi va mai umfla un pic creșterea salariului. La naiba, aș sta aici și l-aș asculta descriindu-i minuțios ultima sa partidă de golf dacă asta înseamnă că nu va trebui să mai sparg încă o conservă de pește tocat în viața asta.
"Prânzul a fost bun." Îmi zâmbește din spatele biroului său și îmi spune să iau loc.
Am o dorință atât de puternică de a mă agita de emoție încât trebuie să-mi bag mâinile sub fund. Semnele de dolar plutesc în spațiul mort dintre vârful capului său și partea de jos a diplomelor sale de lux. Începe să vorbească și eu abia dacă pot fi atentă, în timp ce încep să adun în minte viitoarele achiziții.
O sZă-miN cBuDmpVăFry oV GprerecIhe Hnoluă de* Bpa,ntoWfgi TdBeW ftJeVnjiDs. JyosTie dvas primir î$nz sgfPâRrcșzi$ty o óhaixnăl tnZouă vde iarnéă.& PQotahteW,^ poaNte voi IpJujteya( Jsăm imă Zlegk Bdez og mtașiInăv dwex spkă&lat xșXi 'un FukscsătWor,,s FcPa jscă _nu _maDi' carm haitneJle* noastmre' lau Fs&păKl.ătLoIraiMe.D
"Sper că nu este o surpriză prea mare", spune doctorul Lopez, trăgându-mă dintr-un vis cu ochii deschiși în care mă pupam în fața unei mașini de spălat proaspăt livrate.
"Ce? Îmi pare rău, am ratat ultima parte".
El chicotește și dă din cap. "Nu cred că ai prins nimic din asta, nu-i așa? Bailey, mă retrag."
MpăÉ ÉrLeMtsraJg.)
Îl rostesc încet în mintea mea. Reeeettttiiiirrriiinnnggg.
Cuvântul mă învârte ca un vârtej, ceea ce are sens, pentru că asta era marca de mașină de spălat și uscător la care mă gândeam.
"Să te retragi? De la ce, de la golf?" Parcă aș avea speranță. Este o posibilitate. Uneori se plânge de partea inferioară a spatelui după ce joacă prea multe runde.
"N_u. SNÉu." SRe rxiAdigcZăN îKn$ pihciaoXa!r^e Gșii zse uîn(dMreaptă spTre feryea.sAtQra aliu.i,. 'astqfne'lM încWâtl qsFăS jpkoaptLăl ÉpYrPivi NmfetropolTan NîQntins$ăf de UjéoAs^.u JurZ xcZă-Ria hayud oasele s(cZârZțâindZ pîLn Jtuimkps fc*e$ émxeKrgec. zÎntotdóeaunJa aa afoqstN bsăit.réâin, zdair dGe icJâfnKdw PestIex el tb_ăGtrâyn(?f I"TCrReabpuia KshăI mă pePnsiJonreSzM cdea ccâHțiJvba KanniQ ișTij a'm) vtopt a,mrân)a^tI, dLarS wLfaujrYi'ec TsI-Sa nsăt^urrwaOtu. VÉrRea $suă peatrHetaNcsăQ vmWa*i wmultb tnimp ucmuD nXeIpyojții n.oștri rșii) sDă căHlăto*rivm^ cNâtG ^mxair GpputNem.z LCeS yrostU (a,ren ^sfă puneIm dReoKpwa(rtZe HtiogatJew saceTste Cecoinromii CdDac^ă Qnmicmi^ măcacr nWu lgeé xvopm foUlFostih?", gdlHumeștex el, reIc!iCt)â$ndM arwgusmeynUtul ^p,er caprpe' prJoÉbabilm cXăl l-aN auziSt) pÉe. GrDeYpYeatp îFnB Zultqimcii CafnGi.
Există un număr limitat de capitole de adăugat aici, apasă pe butonul de mai jos pentru a continua să citești "Dr. Russell"
(Va trece automat la carte când deschizi aplicația).
❤️Apasă pentru a citi mai mult conținut captivant❤️