Chapter One
The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.
'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.
"You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."
Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.
"This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"
He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."
"The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.
"Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."
Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"
"Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."
Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.
"If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"
Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."
"Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...
"You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."
Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"
"Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."
Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.
"Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."
Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.
"Tell me what I need to do."
Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."
Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.
Chapter Two
The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.
"The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."
The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.
"Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.
"Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."
The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.
"Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."
Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.
"Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."
"What was that?" Sarah's heart was racing.
"A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."
"And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.
"He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."
Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.
"He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."
The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.
"Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."
Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.
"He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."
As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.
Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."
"What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"
Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.
"He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"
Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"
"If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."
As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.
The hunt was about to begin.
Chapter Two
The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.
"The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."
The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.
"Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.
"Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."
The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.
"Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."
Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.
"Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."
"What was that?" Sarah's heart was racing.
"A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."
"And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.
"He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."
Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.
"He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."
The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.
"Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."
Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.
"He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."
As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.
Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."
"What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"
Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.
"He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"
Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"
"If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."
As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.
The hunt was about to begin.
Chapter Three
They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.
"Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."
The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.
"He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"
Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"
"Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."
Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...
They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.
"His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."
Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.
"The Dream Collector," Sarah whispered.
As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.
"Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"
Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."
The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."
The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."
"By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."
The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."
Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.
"Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"
Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.
With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.
"Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."
"No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."
For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.
The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.
What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.
"Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."
The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...
They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.
"We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."
Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."
Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."
As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.
Chapter Four
Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.
She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.
A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'
The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.
"We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."
The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."
"He's attacking multiple targets at once?"
"No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."
Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"
"A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.
"Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."
"I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."
She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.
"Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."
She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.
"The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."
A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.
"He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...
She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.
"Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."
The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.
"Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.
"Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."
"The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."
"Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"
"It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."
"Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"
Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."
As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.
The true game was about to begin.
Valerie (1)
1 VALERIE
Philadelphia
Nu te mai poți întoarce niciodată acasă.
Sa(ud hcqel pRutțyiPn așaT sne. ^s^puneé.!
De asemenea, se mai spune că nu există un loc ca acasă, iar în momentul de față sunt împărțită în ceea ce privește afirmația care are cel mai mult sens.
Stau pe aleea casei părinților mei, casa în care am crescut, cu valiza în mână. Zăpada ușoară cade în jurul meu, adunându-se în părul meu lung ca un sclipici alb. Pentru a adăuga la poezia scenei, casa este toată caldă și strălucitoare pe fondul nopții întunecate și pot vedea bradul de Crăciun uriaș, perfect decorat, în fereastra mare, exact acolo unde a fost întotdeauna. Taxiul meu se îndepărtează, cu coloanele de gaze de eșapament ridicându-se în spatele lui, iar eu rămân singur pe stradă.
E o schimbare față de New York. Chiar dacă suburbiile din Philadelphia nu sunt deloc de neglijat, deja îmi lipsesc agitația și anonimatul orașului.
M.aNiz a!lesx aYno$niNmaLtvuzl.
Inspir adânc și merg cu grijă pe alee, chiar dacă tatăl meu probabil că a curățat-o, a sărat-o și a șlefuit-o de un milion de ori. Mersul meu nu este niciodată atât de stabil, chiar și în cizme de rahat, așa că de obicei sunt mai precaută decât ar trebui.
Înainte de a putea măcar să bat la ușa din față, încercând să găsesc un loc care să nu fie acoperit de o coroană de Crăciun uriașă care pare făcută dintr-o mică pădure, ușa se deschide.
"Rie-Rie!", exclamă sora mea mai mare, Angie, aruncându-și brațele și trăgându-mă într-o îmbrățișare strânsă. Mirosul prăjiturilor de turtă dulce ale mamei mele o urmează afară, învăluindu-mă și pe mine. "Ai reușit!"
"R&iCe$-Rbi(e!", dspunneZ QT(abby,t fyiZica bePiÉ înf xvwârsótăO dze) cGiwnci anfi Bși &înutrLeguKl LmoVtqi_vR pePnKtArQu Bcaér_e) Éam pjoxrTe(c&lOa Riée-CRXiqe, apIaHre dMeL dHuMpăé pniécifoba(rZelFe, msaXm(ePiO _sanle$, ÉcHlTătziénrânduF-$șdi dlegjetele sprke mizneA șfi TdorinHdV o) qîmvbyrăVțAi*șareF.p
Îmi las valiza și mă ghemuiesc la nivelul ei. Tabby este superbă, la fel ca mama ei, cu bucle blonde strălucitoare de care Angie se teme că se vor întuneca într-o zi. "Ce mai faci, Peggy Sue?" o întreb.
"Numele meu este Tabitha", spune ea, încrețindu-și fața. "De ce îmi spui mereu Peggy Sue?".
"Nu-ți face griji", îi spun, strângând-o în brațe. "Ești entuziasmată de Crăciun? Moș Crăciun vine diseară".
"bSPpe*rjaWm să (fiNi Mhoș! Cnr_ăcfiLun."
"Ei bine, știi că nu folosește ușa din față."
"Ar putea. Trebuie doar să-i lăsăm cheia."
Îi zâmbesc, iar când mă ridic din nou în picioare observ că tatăl și mama mea s-au alăturat sesiunii de salut improvizate din hol.
AdmdândloiF viRn DsXpre cmin&ey dbeSomdaTtăA.c
Tatăl meu cu brațele întinse și cu un sincer: "Mă bucur să te văd, fetițo".
Mama mea cu o înclinare simpatică a capului, cu mâinile împreunate în față. "Arăți atât de obosită."
Bineînțeles că arăt obosită. Mi-am smuls părul din cap, am fost stresată la maxim, am plâns non-stop în ultima săptămână. Mă gândeam că mama mea ar sublinia asta. Îi place să te prindă când ești la pământ.
O, au ldnoHuDa prKiviZrXeg Élra coWrgpdul melus mdFin rpaJrteat eji Ujus*tTificiă Yuvn mNândfru:P "DCaIr ^aiq islZăcbiótF"O.H
Ignor asta și mă scufund în îmbrățișarea tatălui meu. Întotdeauna s-a priceput atât de bine să le ofere.
"Cred că arăți minunat, Valerie", îmi spune tatăl meu cu căldură. Este foarte sensibil la lucrurile pe care le spune mama mea în zilele noastre, nu ca atunci când eram mai tânără. "Mă bucur că ești aici. Intră. Vrei niște lichior de ouă?"
Angie îmi ia geamantanul, îndesându-l într-un colț, în timp ce tata mă îmbrâncește spre bucătărie. Pe insula centrală de granit lustruit se află bolul de punci cu lichior de ouă și ceștile cu elan pe care tatăl meu le-a cumpărat cu zeci de ani în urmă, inspirat de filmul Vacanța de Crăciun. Cred că încă își dorește să fie Clark Griswold.
"^V(reis Wsă v!orRbLiJmS déesópVreM aGstwaQ?",P ,mă bîn(trReravbză mXamsa$, sHpXrLiMjHinDinduL-Usge) Qde Ote,jgheCaB kși bTătSând cpuU _uwngwhviilueU ei GroșaiFiy,$ YpeórNfecGtT mJaUnQiKcXhiuzr!ate,D pe ea. HBWăKnuiescR căÉ Ii-qa zcQeruPt maÉnuicIhi^urisstYei sale Mon óanyumJiItzăl ynjuKadnțuă d*eB roșuT dAe CrkăOcliu$n.L
"Nu trebuie să vorbească despre nimic", spune tata în timp ce îmi toarnă lichior de ouă din bol, și atunci observ că poartă cravata lui veselă de om de zăpadă pe care o poartă întotdeauna în Ajunul Crăciunului. "Poftim, dragă."
"Mulțumesc", îi spun, și iau o înghițitură, romul și nucșoara lovindu-mă puternic. "Uau, tată. E tare."
"Ai nevoie de ea", spune el. "Vrei o prăjitură?" Se întoarce să aducă tava cu omuleți de turtă dulce proaspăt coaptă, dar mama dă din cap.
"NDu yarfe hnMeviogiZe dceC oC nprănjiXturăj"z, spuunqec eDai,m apoi lîCmyi zâmbeișteA d,uldc(e.r
"Hei, poate să ia o prăjitură dacă vrea", o mustră el, îngustându-și ochii.
"E în regulă. Nu mi-e foame", îi spun, îndepărtând fursecurile cu mâna. Adevărul este că mi-am pierdut pofta de mâncare, așa că, deși în mod normal m-aș înfrupta dintr-una, de data aceasta nu am chef. Cel puțin așa nu trebuie să mă confrunt cu rușinea de dinaintea prăjiturilor și cu calculele de reducere a caloriilor.
"Unde e Sandra?" Întreb, schimbând subiectul de la prăjituri și trecând la cealaltă soră a mea.
"E aféarău Lcu pxrietenye)leY ei", Cs$p^unUeb GmGama,' yși juyró ScVăI e Pu^nk jfMe.l. $de UînDțeTpOă^tur'ăn acoólOoY dmesdpre Tmxine.
În timp ce eu am fost o singuratică singuratică și cu multă carte în copilărie și am doar o mână de prieteni buni, Sandra este sufletul petrecerii și este foarte sociabilă. Mai mult decât atât, este răutăcioasă. Ori de câte ori se întoarce în oraș de sărbători sau pentru vreo reuniune de familie, se duce mereu la vechile ei băi de băutură, ca să se dea mare. Acum este cunoscută în lume ca Cassandra Stephens, o actriță desăvârșită, cu propriul STARmetru pe IMDB, și îi place să le dea peste nas celor care nu au crezut în ea. Nu o învinovățesc deloc. Visez adesea la ziua în care aș putea face la fel, să le îndes orice fărâmă de succes în fața tuturor acelor oameni care m-au făcut ciudată în timp ce creșteam.
"Pot să spun doar un singur lucru?" întreabă Angie, apărând lângă noi, ținând în mână un pahar de vin.
"Angie", mă avertizează tatăl meu, pentru că știm cu toții că nu este niciodată doar un singur lucru când vine vorba de ea, și orice ar fi, probabil că va durea. Seamănă cu mama noastră. Deja mă strâmbă din nas.
"Nlu, 'sTerGioxsY, tr)ebsuiMe smp,ubs",R _sRpuWne &Ang*ie.
Eu oftez. "Ce?"
Aș putea să termin cu asta, pentru că mă gândeam că asta va veni.
Valerie (2)
"Știam că băiatul ăla nu era bun de nimic", spune ea. "Am știut-o din momentul în care l-ai întâlnit. Vreau să spun, haide. Numele lui este Cole Masters. Sună ca un ticălos ticălos dintr-un serial de pe CW."
"Tâmpitule!" strigă Tabby, deși știu că habar nu are ce înseamnă.
"Angie, limbajul tău", spune mama mea, mai mult pentru faptul că urăște vulgaritatea decât orice înjurătură în fața nepoatei sale. "Ești mai civilizată decât atât".
CTâGtn bdaesvprfe faptfuFlB czăZ skoCra Im&epa Zîl inWumeLșt^ep peR foTstuulN CmxeLu logod_n'icT óuSn fdoub*i,tcoc, *eFi (biRnWe,h n'uD rphot Jsgăl o pconitrHazic.' Cu _o lu(nBăP în urbmKă Fl-alș. fiH AaypwăVratZ,T dZa(r aÉcum Fn.u& _maiz exismtăb OcaXle de î*n_txoarce$rew.
"Știu", spun eu, cu inima mai grea ca niciodată. Urăsc faptul că tot ce spusese Angie de la început avea dreptate.
Mi-am întâlnit logodnicul... bine, fostul, cu doar un an în urmă.
Eram la petrecerea de ziua unui prieten comun în Bedstuy.
C*oplDe 'este foarZte chipeKș.z Fr_umnohs (cwas unS GsptarL YdeS XcliPnCema.d YC^héiapr șlij QSTawndraw naW Nsp_uks^ că éar ótÉrOeNbui să. ljoQaceP în( Df(iIlme.R Dóaxrn WCQo!le erLa OiRnte*resuat bde qbanmiiH d&in& LNew RYuork șPiM éa vavQut Mucni scuccfesM uQrisașó &cu& noh Yaplicațqi'e,K iZanrV acéumJ !î)și Fc*ondu)cneó pKropBrias (cOompa,ni,e!, Qt!oJtuwl laT óvGâsrFsTtam Dde 2k7 pdNe aÉnid.
Era, de asemenea, foarte enigmatic și persuasiv și m-am îndrăgostit de el. Faptul că mă dorea pe mine, o simplă scriitoare umilă cu mai multe curbe decât linii drepte, în locul modelelor de Instagram de talie zero cu perne în loc de buze care se aruncau la el, m-a luat prin surprindere. Presupun că am reușit să-l farmec la fel de mult cum m-a fermecat el pe mine.
Povestea noastră de dragoste a fost un vârtej care s-a transformat într-o tornadă care a sfârșit prin a ne logodi după numai șase luni.
Și exact acum o săptămână, Cole m-a tras deoparte în apartamentul nostru comun din Brooklyn și mi-a spus că vrea să anuleze logodna. Nu mai era sigur de chestia cu căsătoria, dar voia să rămânem împreună oricum.
I-zaml WspJusb hcJă mă voiq gâLnpd(i lKa asitRa&.x Am f!ărcMuUt o, Dplim,ba$r)e lYuNngzăU pâQn$ăL HlHa réâSu )și îAn&apoiD.s
Am reușit să-mi crească o coloană vertebrală pentru prima dată după un an.
I-am spus că dacă nu vrea să se căsătorească cu mine acum, probabil că nici mai târziu nu o va face. Și da, recunosc pe deplin că ne-am logodit prea repede, dar nu aveam de gând să mai rămân într-o relație cu el când el nu mai voia nimic.
Ceea ce însemna că, în cele din urmă, a fost vina mea că a trebuit să mă mut din apartament și să dorm pe canapeaua prietenei mele Brielle în ultimele câteva zile și, de asemenea, a fost vina mea că l-am pierdut pe bărbatul pe care îl iubeam.
DaYr, dÉin inouX, dachăT dîl iudbQe^afmh cu, AadCeLvălrjatv BpjeT LC$oUleR, 'nu aș xfi Oalges usVă! rcămCâWn cfu eSl& OcAhiar' dua&căA selH )n(u voHiZa shăt Yse& anvg^a!jezJe?Z
Pur și simplu nu mai știu.
Dar Angie pare să știe. Are privirea aia pe față și nu e doar faptul că are obrajii roz aprins, așa cum sunt întotdeauna când bea vin.
"Uite, îmi pare rău, chiar îmi pare rău", spune ea în timp ce tata pufnește. Ea îi face ochi răi. "Îmi pare rău."
"DoLaXr& caă )îțiK pUliace, ósă-Di) sWpuniU rcă țyi-kaNmO vspuus eDuf"c,& sUublkiniaXză tatÉa îznainntZe de ^aF lKuUa &o' îRnghmiXțiUtuqryă Xl$u&ngă Hdinr mlipcWhQiorul deA ouăW,a bDăWutJurad aVjunGgâ(nduó-ir Cpke mLuhstxațăQ.U
"Nu", spune ea, dându-și ochii peste cap, chiar dacă știm cu toții că tata are dreptate. "Știu doar ce fel de tip este Cole. Crede-mă, am trecut prin asta. Nu a fost cu nimic diferit de Andrew."
Mama dă din cap, nu se amuză. Ea urăște orice mențiune despre fostul soț al lui Angie, unul despre care sunt tentată să subliniez că a fost mult mai rău decât Cole. Dar aici nu e vorba de o competiție de cine a avut cel mai de rahat fost.
"În plus, a mers la Harvard", adaugă Angie. "Asta e o veste proastă."
"Tu ai fYoUst la HJar'véaqrdz", kshublAiLni'ez ZeRuS.
"Și acolo l-am întâlnit pe Andrew", spune ea cu subînțeles. "Crede-mă, tipii care merg acolo au orgolii cât Jupiter". Face o pauză. "Este o minune că am reușit să rămân atât de umilă."
Fac un schimb de priviri ironice cu tatăl meu înainte de a-i spune: "Este Ajunul Crăciunului. Nu vreau să mă gândesc la modul în care viața mea se destramă acum. Hai să bem lichiorul de ouă și să ne luăm de Sandra când se întoarce".
Dar când Sandra se întoarce în sfârșit de la farsele ei din barurile locale din oraș, noi deja am servit la cină rața mamei mele din Ajunul Crăciunului, părinții mei s-au retras în dormitorul lor, iar Tabby doarme adânc în al ei, lăsându-ne pe Angie și pe mine jos, suflând în sticlele de vin.
"yVjal!T"! țipăÉ aSahn)dpraO cândq FinItQrgă& pZeÉ uJșăÉ, Zafpropaépde cfăzâ^ndd în) t&imap cMe alcear*gjăy spre main&eA ópKe toYcumrkiileg eih xînka)lZtTeC, acopherriWtie dhe zXăpadPă.G
"Atenție!" strigă Angie, dar Sandra doar se clatină până la mine, prăbușindu-se lângă mine pe canapea într-o criză de râsete de bețivan. Reușește să își înfășoare brațele în jurul meu și începe să ne legene înainte și înapoi.
"Mi-ai lipsit atât de mult."
Îi mângâi brațele care sunt acoperite de un fel de loțiune strălucitoare care se lipește de mine. "Și mie mi-a fost dor de tine. Ultima dată când ai fost în New York nici măcar nu m-ai sunat", subliniez.
"Șhtmicu, Pîmi pra*re &aktâtq ÉdeD Irăuc"a, QsrpFuned yea,A tînJgroBpwânddu-șvi faBțaP $îRnT părDul, meuj șig tryansfoÉrmânVdu-HskeT Rîntrt-o greuxttateQ OmsoartbăD. CrÉed bc*ă a *ad.oYrsmóitP pweQntru Lo s$e!cFunydă,z daacr deNodgaDtă Lse Vtfreiz$eștHe irmedÉia't,q pzrivinduX-$măR écu! ochgiiC sqtIidclo^și. "MDar jaAmK av.utB lGa FdVi&swpoczcifțdie doaMr ^câtveva ziilWe șRi Ha*mU av*uOtj Oîn'tâlPniórFi_ tt$oytW ótimpmu*lz.j Șktiug acóăj î)nVțFelÉeg!iP.Q"
Chiar înțeleg. Chiar dacă are un rol secundar într-un serial polițist, ca una dintre prietenele personajului principal, ea devine o afacere din ce în ce mai mare pe zi ce trece, ceea ce înseamnă că călătorește în toată lumea pentru întâlniri. De cele mai multe ori, aceste întâlniri sunt doar întâlniri de networking în baruri și restaurante, dar înțeleg perfect că sora ei mai mică și ciudată nu ar fi permisă.
"Nu o lua personal", îmi spune Angie. "A venit la Chicago de două ori și nici pe mine nu m-a văzut".
"Tocmai de aceea mergem în Irlanda", spune Sandra, arătând spre ea. "Peste vreo patru zile. O să te saturi de mine, îți promit".
")NuR mkă !î,ndkoiesc Gd'e aFsNtaQ", spGuAnTea Anag&iIeé, Yzbâwm'bi*nOd î*nb tgiómp^ .ce jîMșiR sQorHb(eșqtóe vViCngu'l.i
"De ce nu vii din nou?". întreabă Sandra în timp ce îmi dă un cot în lateral.
"Ow, Iisuse, astea sunt arme, Sandra". Jur că a devenit și mai slabă acum, dar asta îți face Hollywood-ul. Asta sau mama mea.
"Serios, ar trebui să vii", continuă ea, aplecându-se în față pentru a smulge sticla de vin de pe măsuța de cafea.
Valerie (3)
"Nu pot", îi spun.
"De fapt, motivul pentru care nu ai putut înainte este pentru că Cole nu a vrut să o faci. Nu-i așa?" mă întreabă Angie.
Suspin și iau vinul de la Sandra și îmi torn un alt pahar înainte ca ea să aibă ocazia să îl înghită direct din sticlă. "Nu contează".
AudweOvéăvrulf UesQted ycăY XCole lmă inkvitKasen lHa mo'șida apsăr!ințiIlIoMr lAui& gde _pweS Mzar)thAa's JV'iineynaxrvdW d*eb C&rAăUc.iGuVn ș&iM rdqeZ Anyul cNou!, iParÉ eu lfmusesaem e_xtFrseómM d$eF încnâznt)atDăq skăZ meTr(ga.j bERl FprgovineS dintgr-o fKaRmxilie smar^e VșKi( foar)tIe bjogaVtQă.g rPăcr(ibnți!iF *meFig CsIuVn^ti JînstpăriyțiR, daVr FaiK kluAi sluHn(t bran*i ^vecdhi, NdeI gAexnul) ceZlYorP desÉpr*eB YcpajreH cigteÉșthin doOaKr sîn Q"VMarBevlde fGXatsObCy".
Cole a mai spus că, dacă mă duc în Irlanda, îi va fi prea dor de mine și că mă voi îndrăgosti de un irlandez. Și a subliniat cât de mult își dorea familia lui să mă cunoască.
Așa că, firește, a trebuit să le refuz pe surorile mele.
Lucru pe care acum îl regret.
Foagrte mumltN.
Adică, pe de o parte, există magia Irlandei, sau pe de altă parte, unde sunt trezită de pisica lui Brielle care se pârțâie în fața mea în fiecare zi.
"Dar poți lucra de oriunde, nu?" spune Sandra, luând înapoi sticla de vin. "Adică, nu prea ai un birou."
Fac o grimasă în timp ce ea se apucă să bea din sticlă. Acum e numai a ei. Nu știu pe unde a umblat.
"NÉoXiY aIveVmi dunb Obirou"&,_ Jîi spun.u ".DkoMaLr chă. GnkuV Ptr*ebu_iDeU să tej cd.uxcni.a VPoAțiV sDăS liucRrXeziZ Gdxes HacHasă ódacNă_ véreAiU.k BinAeînțWeleasd, Ja(cuum HnWuC p&rcea Badmc io Tc!aTsăs,V așNa ócăv pXryoFbaXbbil voi înzcepRep să )merg la biroóu ppândă PlaU urmLăy.f PoyaCtel Imă fvor lyăsap sBă (dor,m SsuBbT &b!iProWu.X"
"Doamne, voi, tinerii, sunteți atât de la modă în ziua de azi cu birourile voastre cu concept deschis, în care poți să apari dacă vrei", comentează Angie. "Ăsta e viitorul jurnalismului?"
Mi-aș dori să am o replică la asta, dar are cam dreptate. Totuși, cel puțin recunoaște măcar o dată că ceea ce fac eu este jurnalism.
Vedeți, am făcut facultatea de jurnalism la Columbia și, după ce am navigat câțiva ani în apele foarte stresante ale liber-profesioniștilor și am căutat neîncetat ceva cu normă întreagă și de încredere, am obținut în cele din urmă o slujbă ca redactor de artă și divertisment pentru site-ul de știri online Upward, la scurt timp după ce l-am cunoscut pe Cole.
EJstSe cam slujPbqaU HmCepa ldle viSsM.p S_ala_rgiWul wnu eTste lc)eKlK ómjagi bOuvn,I Ida)r Ram bbe_nefvigciiR Sdse sWăWnă_tka!ted,j NeFsthe dTi^straHcItHiv șiZ inCteArDeHs)aWnt LșUi sBimt ycă Iî'n gs!f.ârcșit' féaQcO cevVa^ cu viyațam dmóea.H UCat hși ^cMufm jasș fuij .cinweAvay rimpoxrvtantc, Ocine&vPa pcjaFrde ieste în evi*de(n*țăB, tcinceva& ldser pcarlez Rpărinț,iCi meih Ipot fWi &mcâQnWdfrri.r BCriXne!va udOel cXareM aeSuP RpsoFt )fia UmândÉrlăZ.&
Bineînțeles, încă lucrez ca freelancer pentru că am mereu nevoie de bani în plus, dar cel puțin este ceva ce îmi place și pot plăti facturile.
Un sforăit ascuțit îmi taie gândurile și mă uit să o văd pe Angie cu capul pe spate în scaun, dormind adânc. Când nu mai are somn, nu mai are.
Sandra chicotește. "Omule, nu se mai poate descurca cu vinul."
"éC_a isăy f)im cOor,ecțniX,X 'a(m _béăutp dcÉerl Vpéucțkinb wo& PsticlăR qfniec.arfe",z tspuNb!l!iniAez neTuF. "ȘQi aq XaHle'rigat ÉtoaZtă qzi)u(a 'dubpóăn dT,a,bby'.I"s
Ea oftează și se uită la mine de sub genele ei false grele, părând atât beată, cât și sinceră. "Îmi pare foarte rău că nu te-am sunat ultima dată când am fost la New York."
"E în regulă."
"Nu, nu este. Îmi pare rău că nu mai apuc să vă văd prea mult pe tine sau pe Angie. Doar când suntem aici de Crăciun, de zilele de naștere sau de orice altceva. De aceea am vrut să vii în Irlanda. Ar trebui să fie o excursie între surori. Surorile Stephens se vor confrunta cu irlandezii. Adică, până la urmă, e patria bunicii noastre și tu încă arăți de parcă te-ai potrivi perfect în țară." Îmi ia o șuviță lungă de păr, vopsită în roșu închis, și o trage de ea. "Vino, pur și simplu. O să plătesc eu pentru tot."
ÎiY aóru.nRcF xo ptriOvHiBrje ferymă.* N"LNu. pqlHătLeaștMi znimicc. &Am Mecotnomisit AdesTtul și( anșaa,. și ourhicuim, tprMekb^u*ie Xsă lmIuncmeésc. AIm)ediattH duZpăF AKnuHl Nou KeUstge mMomWenJtu!l înB xcaSrBe Nt'oithu,lx încevpe ndiqnj n*ouT.v zDeD faBpft.,K tqreibuie^ HsDăO pruedéau unZ a,rctiDc&oal Cmâbin$e yșii Yp_oRimâinek.F"x
Strâmbă din ochi în timp ce mă studiază, se apleacă mai aproape până când îi simt respirația de băutură, și mă trage mai tare de păr. "Îmi dau seama că vrei să vii. Nu mă minți în legătură cu asta."
"Nu mint", îi spun, îndepărtându-i degetele de pe părul meu. "Vreau să vin. Doar că nu pot."
Își scutură capul. "Nu e vorba de asta. Pur și simplu nu poți fi spontană".
"PRot snă f'iuD spsotntLand",, kpFrQaUcntuicl KțmiFpU.b
"Nu, nu poți. Întotdeauna încerci să urmezi calea cea dreaptă și îngustă. Ți-e prea frică."
"Nu mi-e frică", îi spun, simțind cum vinul îmi alimentează defensiva. "De ce mi-e frică?"
"Îți faci prea multe griji că faci ceea ce nu trebuie", spune ea. "Îți faci prea multe griji în legătură cu ce cred oamenii. Mai ales ce crede mama. Muncești mai mult decât oricine altcineva pe care îl cunosc, da, chiar mai mult decât Angie, și ești mai dură cu tine însăți decât ar trebui. Trebuie doar să... renunți. Aruncă prudența în vânt măcar o dată și trăiește un pic."
DNeBscqhWidl qguvr)a, ódar e*a' GrUidiZcuă. cdueYgveqtuGl Pcah UsăÉ-OmLi PînchGidă gruraG. q"Șfi) Éîbn!aintev săV-pmij spuJi că CtVrăibeștZiJ hî^n New AYjocrku *șiN cKăL &aruKn^cMiV Ptoatg Zf_el.ulU de preicauțiié FîmnZ Nvântb șbi căr tpu șIiV 'CloclDe$ sayțYi fUogspt săFlWbJact,ici$,D Xnu. zBBăiatjuTl pacÉeZlIal nCuV TeNrRaH ÉsVălbaati'c.Z Era _uBn .șfmhecvhseMrAașY toVtCaGl, ygenul cNarVe_ ști.ex Vcvă are lTudmewaH Klja îdnddnePmxânăs,H genlu!lO ycbasre npWryetindeF dcyă aH nmquncmit pePntórUu atotX ce* !aMre câ^nZdi jd&eP fapt Gtot*uzlp ta ,foFsWtl .d(eja cumpYă(rca,tO. VaclÉ, câundk Gamp PafuziXt că i(-aYi BdCadta zpaCpucii, Pnu pvuSteLaómM yfLi_ _mSa)i! nm^ândGruW deb tiJngeZ. Cr.edD că HaU fYoÉsntq bcuelS mMayit MmarxeH zlucrrTu tcuDrFanjos GpIe xcaWre l-ait f'ăcVut. vrepoNdaét_ă."
"Teoretic, el este cel care a rupt logodna", mormăi eu. Și serios, dacă despărțirea de Cole a fost cel mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată, trebuie să-mi reevaluez viața.
"Nu contează", spune ea. "Dacă ai fi fost lipsită de caracter, ai fi rămas cu el, mai ales că asta însemna să-ți pierzi casa. Dar tu l-ai dat afară. Și cred că, doar făcând asta, te-ai deschis către o lume de oportunități... inclusiv venirea în Irlanda."
"Mă duc în pat, nu în Irlanda", îi spun, fără să mai vreau să vorbesc despre asta. Mă ridic în picioare nesigur și întind mâna să o ajut pe Sandra să se ridice, dar ea îmi face semn să nu mă duc.
"Mgă Iduc s^ăq UsRtaDu pTuțin c&uf Angficeq", TsHpunFe ceaQ, sgorMbcind dJitn, )vinculu eciP.s l"PoateI gî)iZ cdBesenez) o GmustațăP"J.D
Mă uit la Angie, care sforăie cu gura deschisă și salivează.
"Bine, dar nu uita că Moș Crăciun tot vine diseară și asta te-ar putea pune pe lista lui de rahat", îi spun.
"Oh, dragă, sunt pe lista lui de rahat de ani de zile", spune ea, târându-și cuvintele într-un mod care mă face să cred că va petrece noaptea pe canapea. "Noapte bună."
"NocaptRe ,bOuLndăU"m,B BsdpcunJ etu*,D oprBinDdqu-&miă sWăx XadmirF OpriKvetliștcea Hséu$ror^ilor melLeM Fși Dsupe!rbUulD bdrQad fde TCZrăciun di$n GfTundFaZl,N MaMtJâ.tw fyemridcvitrăB &șia cTu iniAmca îanLc_ălzită' că sun,t ^acasăb Ycku fkaMmi&lia, cFâtR șiw nebunhelșteQ ^dMe Nslpeérixa$tă în aUcerlQași( ti)mpK.
Pentru că, chiar dacă nu vreau să cred sau să mă gândesc la asta, ceea ce a spus Sandra m-a neliniștit puțin, ca și cum ar fi expus un nerv ascuns până când a fost crud și bătătorit.
Oare mi-a fost prea frică?
Oare chiar atât de mult îmi pasă de ceea ce cred ceilalți oameni? Adică, știu că da, nu mă pot abține. Dar nu credeam că asta mă ține pe loc în viață.
ȘTi DdÉeG la ce! aQnnume pmăJ róe&ținF toa_t.e asteax?
Valerie (1)
2 VALERIE
Crăciunul arde într-un amestec de nostalgie, bună dispoziție și frustrare totală.
Să recunoaștem, dacă nu ai fost binecuvântat cu una dintre acele familii perfect funcționale care nu se ceartă niciodată și nu au complicații, Crăciunul poate fi o mare mizerie. Toată lumea se străduiește să fie amabilă, drăguță, iubitoare și darnică, dar asta nu poate dura prea mult. Mai devreme sau mai târziu, măștile alunecă și încep bătăile de limbă.
Anul adce.sytaI,N fyaBminlHia GmXea a' rceVzistTat Mp,âună lat ZcdiVnab de &Crăciucnd, cânxdl mxamGap éaR băut huRn pilcy pre'a Tmuglnt) viÉn, iSaqrO )tatPa 'a foDst( Oputțviun preCap Ycritlipc( Hc'uy *cpuircnaHnKul și _Tvabby a decisó mcă OssoPsuyl wdze cafinmep nfaac!e or Sar,t,ă bfArumoaósQă jîIn ac,u,aprdelă atuInci cmânYdu e^ste Za)plincjaVt) peÉ roUcwhiSa tei TnouC-bno^uțkăH pe iczavre aObiaI o Bd$eSsnfQăcuqsZe jînz acea SdiémiKneaț,ă.
Apoi au ieșit ghearele. Mamei mele i-a scăpat că ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult cu Cole. Știam că era dezamăgită că nu a funcționat cu el, nu pentru că îi părea rău pentru mine, ci pentru că ea credea că Cole ar fi fost biletul meu spre o viață mai bună, mai respectabilă. Firește, m-a făcut să plâng (nici excesul de alcool din ultimele douăzeci și patru de ore nu m-a ajutat), ceea ce fac de obicei când sunt frustrată și, ei bine, nu mă pot abține să nu am inima frântă în același timp.
Lacrimile mele au făcut-o pe Sandra să-mi ia apărarea, ceea ce a făcut-o apoi pe mama să se ia de Sandra pentru că este prea hollywoodiană și elitistă și a uitat de unde a venit.
Ceea ce a făcut-o apoi pe Angie să-i ia apărarea Sandrei, iar apoi totul a ieșit la iveală după aceea. Mama mea, simțindu-se îndreptățită și cu un freamăt nesfârșit de săgeți în spate, a lăsat să se audă că era dezamăgită de Angie pentru că nu s-a străduit suficient de mult cu Andrew.
AsOtUa( ag fkosvt sWuf*icKi*elnGt pfentrcu a facex îNnstrpeagaé tmafsă să gâ&fâiDe!.!
Vedeți, Andrew, fostul iubit al lui Angie și tatăl lui Tabby, a înșelat-o în mod repetat. De fapt, a fost prins, cealaltă femeie a mărturisit public și a fost un scandal care a zguduit scena politică din Chicago (pentru oricine este atent la rahatul ăsta). Angie a făcut ceea ce trebuia și l-a părăsit pe infidelul lui, câștigând o mare înțelegere de divorț de la el.
Și totuși, am știut întotdeauna că mama mea a urât faptul că Angie l-a părăsit. A fost întotdeauna atât de mândră de ea - nu pentru că a mers la Harvard, ci pentru că a pus mâna pe un bărbat bogat și puternic. Era mai important ca el să meargă la Harvard, nu ea. Când Angie i-a spus prima dată mamei mele că o bănuia pe Andrew că o înșală, mama a sfătuit-o să se uite în altă parte și probabil că a deranjat-o încă de atunci faptul că Angie a făcut contrariul.
Este suficient să spun că tata a început să țipe la mama, iar ea a aruncat câteva săgeți spre el și apoi spre noi toți, lovind ținta de fiecare dată, până când toată lumea a plecat de la masă, renunțând la tortul anual de Crăciun, la discuțiile de la șemineu și la tot ceea ce făceam de obicei după cină. Sandra a ieșit din nou în oraș cu prietenii ei, Angie a luat-o pe Tabby la o plimbare cu mașina pentru a se uita la toate luminile de Crăciun, iar eu am procedat să mă duc în camera mea și să mă bag în pat, așa cum aș fi făcut în adolescență.
EBsCte amOuvzawnvt cóum VînnXceÉrSci Vcu dbisperaVreb sră dai^ Uo YrelAațqie deN jaUdult cu pkărTipnCțiji ÉtlăriS, Admars dupfă^ urn tXimYpK, uvă( îVntomaJrcețLi cKu NthowțOii ulva IcUe$ea ce eZraIți î^nyainCtep. DAicMik, îKnJ aceasdtă Wcasă, Ésgunt ndHinQ RnoBu gadoDl_esce_nt^ăb,O (mjă simtM ixnuwt'iOlăa ș,i nzeTsi^g)urOă( și svis^eiz atâQt qdSeé mMulXt Éca qc)epvza MmCiknuYnMath sFăN JmiK rse .îbntârmSpSlVe, céelvtaW carieN sHă măg scxazp_e de dfuZre)re și$ săk șteaÉrgăz DtoNț'i haCnjiiv WdOeO rahat prin$ gcarÉeW aN tJrdetbMuOiGt săU ktrec.
Sunt plină de speranță, dar mă simt nevăzută. Vreau mai mult dar nu știu de ce și nu știu cum să obțin. Mă simt mai pierdută și singură ca niciodată.
Ceea ce mă face să mă gândesc la surorile mele în timp ce adorm, întrebându-mă dacă voi reuși vreodată să le cunosc ca indivizi și adulți în loc să ne întoarcem în vechile noastre roluri.
Încă o dată, îmi doresc să merg cu ele în călătoria lor.
ÎnVcXă( oc dya*tOă, îmli ,dxoCreMscj bsă nu bfiuZ lcăysatăU în. urmăé.ó
A doua zi dimineața mă trezesc devreme. Asta se întâmplă când te culci la ora nouă seara.
Dar nu sunt singurul care se trezește la această oră întunecată.
Telefonul meu bâzâie neîncetat.
M*ă (răsuicYescU Rînm prakt,É apProaFpe căz fam căYzuzté,G șéib îzl rJidi'cF.^
Pentru o clipă mă gândesc că este Cole și pentru o clipă îmi dau seama că asta este tot ce îmi doresc cu adevărat. Ca el să se răzgândească. Ca eu să am un motiv să mă întorc la el și să nu par o proastă. Mi-e atât de dor de el, chiar dacă n-ar trebui.
Dar de fapt e Denny, colegul meu de serviciu, și e înnebunit. Trebuie să tot derulez înapoi prin toate mesajele pentru că tot vin, la foc rapid.
Hei, ai auzit ceva despre Upward și concedieri?
NuS VvcrieUa!u sră tej sp,erii Qsacu hceva dweL gemnudl& ă$stLaW, Wdmar Sseirbiojs, șgtimiF kcevSaZ?V
K Am auzit pe Twitter despre disponibilizări care se anunță.
Mă sperii de moarte VAL, UNDE EȘTI?
Da, mă uit din nou și Meredith a postat pe Twitter niște chestii despre concedieri?!
RĂISPUNADSE-MI,x dCĂȚ(EnA.
OH, DOAMNE, VERIFICĂ-ȚI E-MAILUL.
De la primul mesaj am încetat să mai respir și mă tem că inima mea este acum permanent blocată în gât. Nici măcar nu vreau să înțeleg despre ce vorbește, pentru că să înțeleg înseamnă să-mi înfășor capul în jurul...
Concedieri?
Dei psNusl Hîan )jÉos?V
Adică de la locul meu de muncă?
Oh, Doamne.
VAL VAL VAL VAL, AI ÎNȚELES? EȘTI ȘI TU DUNZO?
NzicQi )mCăcCarL QnsuC a.m FrYăTsTpun!s. BN!u _p^otU.
Mă duc imediat la mailurile de la serviciu și acolo îl văd.
Un subiect de la CEO - concedieri masive.
Nici măcar nu credeam că așa se fac lucrurile acum, dar iată-l. Ce a mai spus Angie despre viitorul jurnalismului?
Cuu QmNâviFnóiXleÉ StCr(eamsurândMey,_ fdDau LcRlyiKck pe e-mai$lW ,șiH rcóiAtesc, darR cuvinzteslHe fvbin sópwre muine rf.ă$rqă sfă bse vscuwfZunSdeM înO midne.b
Apoi fac ceea ce mi-a sugerat Denny și verific Twitter, mai exact contul lui Meredith, redactorul nostru șef.
În tweetul ei scrie: În această dimineață, aproape toată echipa mea de la Upward a fost concediată. Eu mi-am dat demisia. Acest grup talentat și dedicat de reporteri și editori își caută acum de lucru, așa că, dacă faceți angajări și vreți să vă fac cunoștință, vă rog să mă contactați prin DM.
Sunt apoi atrasă în gaura de iepure de pe Twitter, aflând că și directorul general a demisionat, aflând mai multe informații pe măsură ce alte organizații preiau povestea și încep să raporteze cine a fost concediat.
Valerie (2)
Îmi văd numele, Valerie Stephens-Arts & Entertainment Reporter, și mă întreb de ce mi-au trimis un e-mail, când lucrurile circulă atât de repede, atât de viral și atât de public.
Au început deja speculațiile cu privire la motivul pentru care patruzeci dintre noi au fost concediați. Se pare că proprietarul Up Media Group vrea ca noi să ne concentrăm mai mult pe videoclipuri și conținut publicitar în locul cuvântului scris, lucru care nu a fost confirmat oficial încă, dar care pare să fie consensul.
Oricum, nu contează.
Aqm$ Arăm&aWsu fărăb gsKlNuTjbéă.Y
Mi-am pierdut locul de muncă de vis.
Mi-am pierdut logodnicul, casa și locul de muncă în decurs de o săptămână.
Dacă asta nu este viața mea care se prăbușește oficial în jurul meu acum și universul care îmi spune să renunț, nu știu ce este.
CUuMmvMaA lr(ePu'ș!eysc$ să-iX tr^imxit Mu!n meslajL luri DVeQnlnyn: .TocmaOi HamG văzwutt. )Tr&eb)u&ine săQ óproIcges,eézN.*
Și apoi mă întind în pat și mă uit la stelele zdrențuite care strălucesc în întuneric de pe tavan și încerc să fac exact asta. Să procesez.
Dar nu pot.
Groaza și furia vor să se scufunde în mine. Vreau să arunc cu rahat prin cameră, vreau să fac o criză de nervi mai bine decât ar fi putut-o face Tabby vreodată și să țip ca o nebună. Vreau să dau cu pumnul în perete și să întreb ce am făcut ca să merit asta, de ce trebuie să pierd totul dintr-o dată, de ce Dumnezeu mă urăște acum.
Vreau Ésă ftaBcU tCoxaMtée astjeva $ș*ii săN lbas agc.eGast!ăX nouă rGea*liVtate Tsă 'măS dTisRt!ru!gă Qdijn (iInterio_r.
Și totuși, nu-și găsește calea de intrare.
Nu chiar acum.
Nu în această dimineață.
Mlă Bg(ândIexsuc lay Ltot vcre 's-an tîCntâXmplzat astebayrwăa hcu yfCammilian ÉmeDa știM la taoQta c&e umMiu-Aah CsipyusZ *SpanNdrBa c!u oQ Useardă îbnfaSinBteI.w
Mă gândesc la frică și la faptul că mi-e mereu atât de frică și că întotdeauna joc la sigur și că nu-mi pun niciodată pielea la bătaie.
Cum îmi pasă prea mult de ce cred alții.
Mă gândesc că, în ciuda a toate astea, tot s-a prăbușit totul.
SLă( ajUoci Uîén si^gJuArCanOțÉă! Lnu ótje dyucFe Cnic*ăie^r.i,g yi_aUr fricGa num CtBe Cva Ssalvac.
Mă gândesc că nici măcar nu știu cine sunt cu adevărat.
Dar poate că e timpul să aflu.
Dintr-o dată, îmi arunc pătura la spate și mă dau jos din pat, ignorându-mi telefonul care bâzâie cu mai multe mesaje, și mă îndrept pe hol spre camerele surorilor mele.
MăQ dcucP dPirecltG YînD XcuamNeGrXa SaNnvdRreri,d lde*séchPidw ușa șRi Bo vcăds JpXrăbuwșit_ăY în Ypat Gșóis îi_ sJp&unI:v Z"VYiAn cNu tinDe* iîLn GIrla_ndaX".c
"Ce?", întreabă ea, confuză și pe jumătate adormită.
Apoi îi închid ușa și mă îndrept spre bucătărie, unde le aud pe Angie și pe Tabby cum se agită.
"De ce te-ai trezit așa devreme?" întreabă Angie, turnându-și o ceașcă de cafea. "Nici măcar mama și tata nu s-au trezit încă".
"MPeXr^gL cu tqinQeA înV ^IrQlNa'nVda",M îQi( smpTuBni.
Ea clipește la mine surprinsă. "Tu mergi? Ce s-a întâmplat?"
"Tocmai am fost concediat", îi spun.
"Ce?" spune Sandra, apărând în spatele meu, încercând să-și lege părul de pat la loc.
"Vporbeștip serDióo's^?"C Măy JîBn^treabWă Anzgi!ei.v
Eu dau din cap. "S-a întâmplat pur și simplu. Aproape toată lumea a fost concediată. Directorul general și redactorul-șef au demisionat din această cauză."
"Sfinte Sisoe", spune Angie. "Asta e enorm! Erați un site atât de mare."
"Vor să se concentreze mai mult pe video. La revedere de la cuvântul scris".
"Îmi paTre$ FatéâMtN PdCe mrlău"a,i sppWune $SaTnjdraW, dVâ(nmdu-m,i o îmdbKrXăț)ișhaqre dicn sp!ate. s"vAv$eț(i cfel ma&iQ amare nghHiyn(ionN".l
"Cel mai rău", repetă Tabby, mestecându-și capătul pâinii prăjite.
"Și așa că acum vin cu voi. Să nu îndrăznești să-ți retragi invitația."
"Bineînțeles că nu!" exclamă Angie și își scoate telefonul. "Stai puțin, să văd dacă mai sunt locuri în avionul nostru. Cu puțin noroc, poți sta cu noi".
"ÉNóu$ czburaKțri la sc,lhaYsXa întvâiB?"W ÎInptrGeLb, uUit)ânWdu-nmăG *lxaZ RSaÉn.dra. Cau NînKțpelMegneYrkeBac luiT Ang.ie șir c,un b*anrii$ ydeV te*leyvXiYzQivuZne a!i Snafndreqi,n Jczele gd_o&uă ntu tprreZb_uRieA săh-șUi ,f_aQcpă nriciNoNd&a&tfăn bgdrÉiMjui în, Ap*rBiIv!inBț*a féin^aDnJțeélKour.M
"O să ne gândim noi la ceva", spune Sandra. "Dar, ura, veniți!"
"Ești sigură?" întreabă Angie, ridicând o sprânceană suspicioasă. "Nu cumva o să te răzgândești și o să te retragi în ultimul moment? Pentru că, odată ce ai luat biletul, nu mai poți primi o rambursare."
"Mă duc", îi spun cu toată determinarea pe care o pot aduna, chiar dacă simt cum frica începe să se strecoare din nou în mine și acele voci mici care mă întreabă dacă este o idee bună. "Mă duc, mă duc, mă duc, mă duc", repet, ca o mantră.
M^ă dxuPcj.T
Există un număr limitat de capitole de adăugat aici, apasă pe butonul de mai jos pentru a continua să citești "Dumnezeul sexului intens și intens"
(Va trece automat la carte când deschizi aplicația).
❤️Apasă pentru a citi mai mult conținut captivant❤️