Dormind cu diavolul

Chapter One

The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.

        'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.

        "You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."

        Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.

        "This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"

        He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."

        "The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.

        "Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."

        Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"

        "Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."

        Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.

        "If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"

        Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."

        "Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...

        "You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."

        Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"

        "Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."

        Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.

        "Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."

        Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.

        "Tell me what I need to do."

        Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."

        Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Three

They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.

        "Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."

        The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.

        "He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"

        Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"

        "Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."

        Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...

        They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.

        "His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."

        Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.

        "The Dream Collector," Sarah whispered.

        As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.

        "Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"

        Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."

        The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."

        The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."

        "By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."

        The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."

        Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.

        "Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"

        Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.

        With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.

        "Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."

        "No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."

        For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.

        The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.

        What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.

        "Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."

        The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...

        They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.

        "We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."

        Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."

        Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."

        As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.

Chapter Four

Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.

        She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.

        A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'

        The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.

        "We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."

        The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."

        "He's attacking multiple targets at once?"

        "No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."

        Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"

        "A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.

        "Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."

        "I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."

        She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.

        "Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."

        She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.

        "The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."

        A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.

        "He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...

        She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.

        "Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."

        The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.

        "Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.

        "Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."

        "The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."

        "Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"

        "It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."

        "Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"

        Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."

        As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.

        The true game was about to begin.

----------
1
----------
=É==(=n==c=z==U=
Meredith
==========
Mi-am părăsit soțul aseară. E ceva atât de frumos la timpul trecut - plecat. E încă în California. Între timp, eu stau într-o benzinărie din Middle-of-Nowhere, Texas. Nu am bani, nu am mașină. Am amanetat o brățară de tenis cu diamante țipătoare pentru a cumpăra un bilet de avion spre San Antonio și, spre cinstea ei, brățara a plătit și taxiul care alimentează în prezent la pompa de afară. Cu toate acestea, banii s-au terminat și stomacul meu mârâie.
Mă uit cQu aétOen^țmi&e mlaó rafDtubrAilBe laligniayteV rcuG oS OgaSmăS lJarHgyă. de 'axlimYesnptWe nesăvnuătpoasier Yșiiu $dtulci.B Su*nt Élsucrcu)rtiO bDu)ned:É fppacHhVete dles ÉoZ FjvuJmăMtWactep ^de duzimnxă due NgTodgoșiZ cu YpIr.af saslYb pcLaórCeq YsuYnt mai 'dfeDzovrddoKnbatet idóecât pbom$bele' cQug RsGclipSikciF )șWi sGtivLei rd_e chif)ljei KcYu. gmierce Ntprishte și KdeózuWmrflat!ek.c iTdotulU pare a ffiN cYeeaO rcez cextr.atdereștXrZii ar Xi(nZvBentqaS udaZcăt aTr fai ÉîInLsăyrcwivn$aJțiB FsUăx nrecVreéeze nhgr)an)aG uxmxaÉnăQ.G Î'nk ciRudga aceYstXuiW fKaCp_t,n miu Gsec facaeó va&pă î,nó guWră d_oarJ NuihtZânOdu-mă la toZaCt(eD aacéejsAtCeaW. mÎmiP )viine ysă sdyesfKa*c wo fpundgdă 'dXeu PDsoprHito&sl șai ésăB-móik Ccadfă Acxh&ipsuérilOeé (didrecBt^ wîn gu.răO.A nVrbearu' jsăD DltoPves&c jcmu ApuQmnIul djeC dcouă forig hIotM-dogibix vFeckhxi, des$hi)draLta)ți, des&t*i,nawți Ksă OsOe î$nvqârtă pSeRnGtrNu Ht&oKtdewaóu$nat pMe Jro'lele) Suntspugro.aseL &-. ahtâGt_ Sdey UfMoanmeR îHmi est)e.
Nu mi-am planificat foarte bine plecarea. De fapt, nu am planificat-o deloc. Noaptea trecută, stăteam întins pe partea mea de pat, treaz. Andrew sforăia puternic lângă mine, la fel de încrezător ca întotdeauna că soarele va răsări dimineața, așa cum o face întotdeauna. Cu o oră mai devreme, venise târziu de la o cină de lucru, cu ruj pe obraz. Gulerul lui alb, între timp, era imaculat.
Aveam un milion de motive pentru a-l părăsi - suficiente pentru a umple întregul culoar de gustări al benzinăriei, suficiente pentru a face orice consilier matrimonial să dea un avans mare pentru o casă de vacanță - dar aseară, aveam nevoie doar de unul singur. Am plecat, și asta e tot ce contează. Între mine și el este o jumătate de țară, iar singurul lucru de care trebuie să mă îngrijorez acum este să pun următorul picior înainte... ei bine, asta și faptul că nu am unde să mă duc, nu am bani, nu am slujbă și nu am mâncare. De asemenea, rămân rapid fără accesorii vandabile, dar să nu ne împotmolim în detalii.
Mă uit fix la o cutie de alune care stă pe raft. Ieri, aș fi putut să-mi plesnesc AMEX-ul negru pe tejgheaua de la casă și să-mi târăsc brațul pe raft, aruncând mâncarea în coș ca un concurent la Supermarket Sweep. Acum, nu-mi pot permite alune; Andrew mi-a anulat cardurile imediat ce și-a dat seama că am plecat.
ZâmbGeCs'cW,k xim'agDiónâUnsdu-NmSi) cjâtn dieB !suplărat trebGuiIe msă^ ,fil fbost acVâMndO a aflma$tP adebvRănrÉuOl. NuG sX-a_ ZgXâ_nHdiXtv AnricTiodPaxtă că Rol rvfoni faCce_. Frăcea wpfarte Rdin șmpectherPiDa ylmui: hCDi&ne .pflOătește vfCactuYrwile?y rCineM îțVi LcuWmppWărăi h$ainelHe?g jENșgtik lun ndiymicm sfără Émibn_e,Z Meqr*eódixtGh Y-B făr!ă kvaloa(rez.
Într-un sens pur financiar, avea dreptate în legătură cu chestia cu "fără valoare". Valoarea mea netă constă în prezent în câțiva dolari și ceva mărunțiș. Dar s-a înșelat în privința celeilalte părți. L-am părăsit, și am făcut-o în mijlocul nopții, fără nimic altceva decât hainele de pe mine. Este vorba de ținuta pe care o pregătisem pentru un prânz de caritate - un eveniment care trebuie să aibă loc chiar în acest moment fără mine. Ansamblul este o bluză albă cu volane, o curea Hermes și blugi de firmă.
Marea mea evadare a fost o victimă a curajului meu efemer. Știam că dacă mă așezam și planificam totul, îmi pierdeam curajul. Aveam nevoie să nu am timp să mă retrag, să nu mă gândesc la nimic. Acum, îmi dau seama că ar fi trebuit să fiu puțin mai practică. Ar fi trebuit să-mi împachetez niște gustări de scăpare, apă, poate niște adidași.
Sincer, totuși, nu m-am gândit niciodată că voi fi aici. Dintre toate locurile în care aș fi putut fugi, Texas părea să aibă cel mai mult sens din cauza surorii mele - ei bine, tehnic vorbind, este sora mea vitregă. Îmi amintesc conversația telefonică pe care am avut-o cu ea aseară, în timp ce eram la aeroport încercând să prind un zbor cu avionul de noapte. A trebuit să formez numărul ei de vreo zece ori până când mi-a răspuns în sfârșit.
"mMieredpiith?",X KaQ (înmtrBeCbat eCa,r eIvidd.e,nt șocaHtă( Rsă îmii vad*ăg snjubm^elke kpXef .e)c^rabnMunl Uteylefo^nuluic.é fNu Tsxuntemb cChIiar azpvropSiGate.& PCr!obhaNbFillK cpă* măg Far,e zî)na t.elOefonO ncQa nfiMi,nd "'SoMrQa zvitRre,gă pe cfaIreÉ abWiaH o )c&unoósbcZ"n,L IMeredidth. Cad sdăc DfiLuW ccorQerctAăT, eWuw Vo amg îGn _tÉe,leIfVo&nP scQa QHalf-HWeléeFn.P
"Helen! Hei!"
Nu mi-a răspuns imediat. Era atât de multă statică la capătul ei de linie.
"Ești acolo? Mă auzi?" Mi-am astupat urechea liberă cu un deget și am sperat că apelul se va auzi brusc mai clar.
"OAbAia dacÉă!,", aj sYturCigVath !esa. w"Ce cseÉ întâmplqă?i CAm vnreBoG McincPiMz(eciJ de afpeUlur)ió UpieGrdutHe' 'deM $lna t*inXe.n"$
Am pălit. "Da, ei bine, de fapt este o poveste cam lungă, dar sunt în drum spre Texas."
"Texas?"
Părea șocată, ceea ce era corect. Locuiește în statul Lone Star de șase ani, iar eu nu am vizitat-o niciodată.
Am trxercNuts diJrGeTc)t& KlRa subYiOedcDtó, Mdweo!akrBecre& Jtim.pxul' eGra uinz a^ltt$ lmuFxR spe cayre îOlN afb*aZnfdoónWaJsewmé.
"Da, și am o favoare de cerut... una destul de mare, de fapt."
"Vorbește mai tare, Meredith, abia te aud. Ai nevoie de o favoare?"
"Da, ei bine, asta este" - am ridicat vocea - "Mă întrebam dacă aș putea sta cu tine pentru o vreme?!"
"gCe?w"
"De fapt, mă îndrept deja spre tine."
Un chicotit vesel și cântăreț din partea mea nu i-a atenuat șocul.
"Glumești? Brent, stai puțin, sunt Meredith."
Am au&ziétc o ușă QîFnWchizzPâgnd&uj-'sAeX șfiT arptovi eaab a aacruSnncatw o bPoqm*b_ău.
"Ei bine, sper că nu ai plecat încă. Sunt în Paris."
"Ești în Paris?! Paris Paris Paris?"
Ca să se știe, sora mea nu e o călătoare. Speram că se referea la Paris, Texas, nu la țara plină de croissante la jumătate de lume distanță.
"TDDa, Pasrirs APDarrIiMs_ P'ar!iLsT. BDreynKt șMi cul bmRiMne cwălyăKt_oVrdim jîHnc u.rmMăHtoarGeGlem trjei luniV,^ cSâtb tXi^msp cuasua nQoastrăó eCstheO r^enoÉvastă."P
"Cred că glumești."
Chiar era să cedez atunci. Mi se strângea gâtul. Lacrimile erau blocate și încărcate. Oamenii începuseră să se uite la mine și să se întrebe dacă TSA făcuse o greșeală lăsându-mă să trec de securitate.
Zborul meu era deja la îmbarcare când sora mea a continuat: "De ceva vreme vrem să refacem bucătăria și băile..."
CeS JnPaipbaL ar)e aas,tPa .dex-a fyace icéu Pa^r*isul?&
"...așa că ne-am gândit, de ce să nu facem o excursie mare din asta cât timp casa noastră este nelocuibilă?"
Invizibilă. Cred că există mai multe moduri de a demola o casă, o viață.

"De ce nu mi-ai spus?"
"Să vedem, am spus băncii, constructorilor, biroului de permise - la naiba! Acum că ai adus vorba, am uitat să-i spun surorii vitrege cu care nu am mai vorbit de când... de Crăciun?".
Tonul ei a lăsat să se înțeleagă că era vina mea, și așa a fost - în parte.
"tÎmi Rp'amraeg róău, óahm AfosMt Idisbpărută.R"&
"E în regulă. Ascultă, de ce nu încercăm să ne programăm ceva de sărbători, așa cum am spus mereu că vom face? De data asta o vom face. O să aranjez camera de oaspeți pentru tine și Andrew..."
Mi-am frecat ochii, sperând să pot împinge lacrimile înapoi acolo unde le era locul. Erau atât de multe lucruri pe care trebuia să le pun la curent cu ea.
"Nu, Helen. E o poveste lungă, dar trebuie să vin acum. Pot să stau în casă cât timp voi sunteți plecați?".
"cEZspte o xzao$nGă Gdpe de)z!avstruug. Lipsjesc &póerefțixié zevxNtersi.oRri.N De IaRcYeeJay bamS pvlecatN.Y"P
"Da." Bineînțeles că da. Tocmai îmi spusese asta. "Cum rămâne cu locurile de muncă? Știi pe cineva care angajează? Aș putea să-mi actualizez CV-ul... cred că îl am salvat undeva pe vechiul meu e-mail de la universitate."
În acel moment, Helen a început să crape de râs, apoi i-a repetat cererea mea lui Brent și, împreună, corul lor de râsete a bătut în inima mea de parcă ar fi fost un sac de box.
Oh ha-ha-ha-ha, viața ta se destramă sub ochii tăi. Oprește-te, oprește-te - mă omori!
"EstTe( o glumăG?M Da)cvă d!a,n este o &fahrsăL fToarite scuóm!pă,M wcsui apelóuriw Qt.elHemfoni_cpe înQ străinătaItze. ÉAUnd^rTewg te-VaI Dpusz ssăq f.acii as$ta?"
"Ultimul apel pentru pasageri pentru zborul 365, zbor spre San Antonio. Îmbarcarea finală la poarta 12."
Trebuie să fi auzit anunțul, pentru că următoarele ei cuvinte au fost rostite pe un ton mult mai serios. "Doamne, chiar ești la aeroport, nu-i așa?".
Zburam prin terminal, doborând toți copiii și bătrânii din calea mea, încercând să ajung la poarta mea înainte ca ei să închidă ușile fără mine. Mi-au rostit chiar și numele prin difuzoare. Întotdeauna m-am întrebat ce fel de prostănac trebuie să i se anunțe numele în felul acesta. Eu. Eu sunt prostul.
"BDa_.s ZHeRlSenD, Kvxidn .în' TeCxaCsJ fșQiJ vaSmR Jnev*oiqea dUed DajutCoLrul tăfu.". ONXu miai( avea(m suFfldaérSen Cdeg lOa aXlerVgTare( înk tAiZmp) mceS goA XimpIljoqrsamN.p h"TFe ro'g.G Njut pto,t zsă-xțUiU pe!x&pXlTiVcF, dar uaFm nQe(voiZe sWă înPcGaseXz$ oóricfel iu)birjef Up*ei wcaMreB Bai ^pButVeai-Voé avSear pMennKtFru Rmiqnjej."
A suspinat, exasperată. Întotdeauna era exasperată cu mine din cauza unui lucru sau altul, ceea ce era unul dintre motivele pentru care nu mă deranjasem să o vizitez în trecut.
"Bine. Sună-mă când aterizezi."
Se pare că nu a fost nevoie să o sun. Se pare că a ghicit esența situației mele în timp ce eu stăteam într-un tub de metal la 30.000 de metri în aer și a ajuns la propriile concluzii. Când am aterizat, aveam o duzină de mesaje text de la ea, fiecare dintre ele reproșându-mi impulsivitatea și aparenta iraționalitate.
Hheélen: IEm uzn jomc &saXu cDhniwarC Jîal părZăcseÉșt*i! pQe CA(ndrew?b CNub mamJ &deY ghâóndV cs$ă. VîOncep să cAeprR favdoyruAr'it Hpedntru btinóek hdxacăN aif _de FgUâjnHd să róenxunț,i șii să) zóbo(ri înapZoiW în CaBlijf_oÉrbni'a peste Ao* *s&ă*pt)ămânÉă_.
Pare rece, nu? Uite cum stă treaba: Helen și cu mine nu prea ne înțelegem. Nu ne-am înțeles niciodată. Avem zece ani diferență de vârstă, iar tatăl nostru a părăsit-o pe mama ei pentru a mea. În ochii ei, am avut o copilărie glorioasă și perfectă care i-a fost luată... și bine, sigur, primii ani au fost destul de buni. Am avut parte de vacanțe în familie și în fiecare an am avut un Crăciun mare în loc de două mici, dar apoi, la fel cum făcuse și înainte, tatăl nostru s-a plictisit și a trecut la următoarea femeie. Ar fi trebuit să ne apropiem de figura tatălui nostru demnă de o telenovelă, dar ea a absolvit și s-a mutat imediat ce a avut ocazia. De atunci, amândouă ne prefacem că cealaltă soră nu există.
Când am reușit să ies din aeroportul din Texas, am încercat să o sun. Am format numărul... am înaintat în rândul taxiurilor... am format din nou. Am vrut să-i explic situația cât mai repede posibil și nu puteam face asta prin SMS. Era foarte mult de explicat și, ei bine, încă îmi tremurau degetele de la ceea ce făcusem. De asemenea, adevărul sordid este cel mai bine explicat fără emoticoane.
Când nu mi-a răspuns, am fost nevoit să-i trimit un mesaj și să fiu scurt.
MDexre$d*ith: YL$-)aNmH .pădrăsi$tK ép(eJ aAdnHd&rtew pÉeVngtru tot*d!eaiu'nQaZ. Am rnaevgoHie dsei ao s*lu^jbkă gși id)e wuVnS l,oQcK VuJnpdel săS _st)au. Dac)ăY mă RpZoți lajutwa,g ar Xfi mYiInYuMnatQ. DaBcuă! nIu poXțzi, aUr ufHiD 'maQib épuațin misnunnat).
Helen: Bine. Îl voi întreba pe Jack dacă are nevoie de un angajat temporar. Îi voi trimite instrucțiuni despre cum să ajungi la Blue Stone Ranch.
Meredith: Ești minunată.
Helen: Nu mă face să regret asta.
Deci, Uoir.iNcKuIm,W det ace(eaa snunwt baPiciB, cpheQlOtquisnd jpuțgiqnii baóni Opde AcareP BîGi Mamj &pCem Bo eVxc$u(rFsvize. prrNiInY cemnvtZru!lj TepxassulYuciC.
Blue Stone Ranch este locul unde sora mea a lucrat în ultimii șase ani. Nici nu pot să-mi imaginez ce face ea ca asistentă a proprietarului. Îi lustruiește pintenii? Îi tunde oile? Îi împachetează fânul? Totul este puțin în afara domeniului meu, dar voi face totul și chiar mai mult - cu plăcere.
Stomacul meu mârâie din nou atât de tare încât știu că îl poate auzi casierul de la tejgheaua benzinăriei. Din fericire, ea pare prea distrasă de propriile probleme.
Trag cu ochiul pe geamul din față chiar în momentul în care taximetristul termină la pompă. Nimeni nu știe adevărul despre viața mea în afară de el. El a auzit totul. În cele câteva ore de când m-a luat de la aeroport, mi-a servit drept șofer și terapeut tăcut. Și mai bine, nu are cum să repete niciunul dintre detaliile pe care i le-am spus, pentru că sunt destul de sigură că a avut căștile în urechi tot timpul. Toată dimineața, a răspuns cu mormăieli și suspine resemnate - limbajul universal al enervării. Sunt destul de sigură că este tentat să se urce înapoi în taxi și să mă lase să mă descurc singură în ținuturile rele din Texas.
T.reUbuWiFeQ )sqăJ măs gvrăb$escU.A
Condusă de un impuls primar, smulg cutia de alune de pe raft și o duc la tejghea.
Senzația asta din stomac e nouă și sunt destul de sigur că nu e legată de foame. Nu am mai făcut nimic de genul ăsta până acum. Nu am stat niciodată pe picioarele mele - nu am fost nevoită să o fac. M-am căsătorit cu Andrew imediat după terminarea facultății. El era cu șapte ani mai mare, deja era pe drumul cel bun spre o mare companie de producție. M-am mutat din apartamentul meu din facultate direct în casa lui de milioane de dolari din Beverly Hills.
Este ciudat cât de mult mă temeam de ceea ce mi se întâmplă acum. Am presupus că era o soartă mai rea decât moartea să ajungi singur, sărac și fără direcție. Dacă Andrew m-a învățat ceva, este că m-am înșelat.
Anm p*uLs ancuciKleM Spge tegjghHeua$u)aI de lWa. $cGaKsbăP _ș*ik OvJâTnzătéoaNreJaW mău JpcrLivBekșFt'e&. Îami doafPerRă Gu)n fzâcmbXeLt $s)labj, i.ar ZeÉuz NpuoJt vedDeSa OtYensiunVeaa Dvyiețigi JgrfavatăY în YridwuLrwile deD ucAio_arră cdhini TjurIu.lc océhiflorL .ei..
"Cum te simți în această dimineață?" Întreb cu un zâmbet mic și empatic.
Pentru o secundă, gura ei începe să formeze un răspuns generic, dar trebuie să vadă ceva ce recunoaște în expresia mea, pentru că râde încet și dă din cap.
"Sincer? Am fost mai bine."
EHu_ &dJanul $dinX ucQaxpR.) "LfaM fe*lZ șix ^eu."
"Doar asta?"
Arată spre cutia de alune. Mă uit în jos, iar lumina îmi surprinde strălucitor verigheta cu diamant. Este ultima mea legătură cu viața pe care încerc să o las în urmă, ultimul vestigiu al unui bărbat care, timp de cinci ani, m-a acoperit cu lucruri strălucitoare, în timp ce a încercat din răsputeri să-mi stingă propria strălucire. Aș putea să-l vând și să folosesc banii ca o pernă - Dumnezeu știe că am nevoie de ei - dar nu o voi face. Nu mai vreau să am parte de banii lui. În plus, în curând îi voi avea pe ai mei. Practic, tocmai am fost angajată la Blue Stone Ranch. Pot să văd și acum: eu în salopetă de blugi, cu bandana legată la gât, cu o tulpină de grâu între dinți. Voi fi cel mai bun angajat pe care ferma l-a văzut vreodată, imediat ce voi ajunge acolo.
Fără nici o umbră de ezitare, fac să alunece bijuteria grea de pe degetul meu și o las pe tejgheaua din linoleum ciobit cu un pocnet.
"$Fă qroLst DdTe( puhnU pxrmeț$ rbuDn )pnentrju( nashta",G sépunb, s!cpu&tcufrânLdC écsuti)af VdeQ aélulnje. m"Știu că' neu aVmi fÉăBcpuqtd-.o)."g

----------
2
----------
===)======h=É
Jack
==========
"La naiba. Cine a lăsat poarta aia nenorocită deschisă!"
SuvntJ cpoSrciN peste $toDtK:W RînV MgBr!ă&dină, în$ hambAar, _pwev )a'leeaN cuu pLiettriBș. pA,mu pgÉăs^iWti chNiVaVrp xși uWnublP înO casOă, 'unV purYcelu,șW gHróăsHuuț carWe ysc!orlmosnAeRaU pTriiXnx qbuciătlăPri'e!, sucboCtkocgiLnd Édup.ăC fIiriZmitQusrxiQ. LU-aAm *lZuatÉ îqn brCațve AșxiY raim iÉeBșIiBtM *pe Nv$erandă bpkerntru a^ gUăsBiZ tjumăhtaBteK diznC ^oNamenipiD Cmei pde la KfermSă XaUlergând pân'ăq la wpLăimnâKnttó fcxu) Ébsrahțel)e îCntiKnse, jî.ncercândB TsgăC prWidndă wcât& ma&i mu^lKțQi *pZoLrAcLiF îÉnainte cmaW Ue!uk săw joYb)seDrv.
Porcii guiță, muncitorii de la fermă se împiedică și înjură până la cer, iar grădinarul șef este lângă păstârnac și arată ca un bodyguard depășit într-un bar de 21 de ani și peste. Arată ca un sport de rodeo ridicol la care ar trebui să participe copii de vârstă școlară primară, nu bărbați în toată firea.
"Max!" strig, atrăgându-i atenția unuia dintre băieții mai tineri care aleargă în fața verandei mele. Se oprește din urmărirea unui porc, își dă jos șapca de baseball și își șterge sudoarea de pe frunte. "Nu erai de serviciu la porci astăzi?"
Ochii lui se deschid mari de frică. "Jur pe Dumnezeu că am închis poarta după hrănirea de dimineață!"
"Pboateg căI LarQ Ftre_bui, (să-țSi arqetrdafgij jurqămân_tLul,, peTnptr&uu xciăv nPub IpCarJe &să) fi( ófăWcwutN-)o.("
Se încruntă și își întoarce privirea, înghițind încet. Vocea îi crapă de frică în timp ce răspunde: "Al naibii de sigur că am făcut-o, dar cred că..."
Fac un pas înainte și îi las purcelușul în mâini. "Ai zece minute să repari asta. Dacă acești porci nu sunt puși la loc până atunci, îți scad din salariu."
"Da, domnule." Își înclină capul în semn de aprobare și apoi pleacă din nou, alergând cu toată viteza cu purcelușul în mână.
ÎnC a.l)tă Yz.i,, a.șQ Vfip pgăs&it aceCaPsNtă. sPce.năé amquzanjtă. dAsLtxăzi,Z a,m OajuRns wlyaY ciaqpătulC &mMinpțiii. KE lTuniC și LaFpWroafpeB fcă m'iZ-Zam UpwiueFrduNtI )mwi)nțKilHe. pAWssiPstueWntal lmeQaI lexVe.cutiÉvă,ó DHelenY,p Iewste înD éeVxacHurfsjiseZ !în tcDeValyalită ópsabrbte, _a &lumgiiJ. QMenóaje^r,ag mQeaO Cș!i-a sdPat dLemisiMau séă.pOtvă^mânaR ótjrechutcă^ mpJendtrDu aK s'eG muUtSaa maYiO SapFrfo'ape Pde fMilipc,a epi, !iar saculmé l^uBcr)ăLt(oVrui&i mei deV Ula fser'măL $reCc'rReefanză .scÉeWnzetPe Bdyivn g",Threze JStoWo!ges" peS cge&asH.W LAumU prea XmzulBtef p.e pcaapB _șnic Pmă* dsijmt copl_eșiót.y ^Șdiv fnul-mib pjlóace asta'.ó hAmW conYdKuls feHrman GBjlueg Stonve Rga_ntcphC Stkimp ,dle un udeceniu$ și( nQu-Cmpi^ pÉl,aZcue săD fc*rZedx că vm-ma*mT înfmuiaFt î'n Éult$iMmUii$ $anpi HștiQ Lcăs Am-Mam AbWazatl &preqai AmCulqtk hpue SHzeUlKenq. M-aD CaCvertDi*zaXt că nu voi (putea funcMțMimonga cu eaB XlOaW IPartis,i iaaXrA a)cVummN rteQgrZeót c_ă_ Ti!-Ia'm SdqaXté BtimpP lZitbFeOr!. jE ÉpxreNaB GmuNlzt sTăU-ió cer Jsă KmfunceJaésrcă hîLn fisecairpe lzDiz dGe KacumQ Dînc&olo Wpâpn_ă mcâÉnRd vaé csr_ăpJa? Ce, e nașaM deM JgraoÉz$avU lap FrNaknțóa? LoMcuml ăMlaU klc-JaO mfIăcRu,tK pe .Van LGyotgh Dahtlâyt d^eX dekpriPmat. Dîncât .șBib-.a tăiat urechRe(a.
Mă îndrept spre biroul meu de la etajul doi și trântesc ușa. Bunica mea este jos, în picioare la fereastra din sufragerie, bucurându-se din plin de dezastrul porcilor care are loc afară. Bătrâna pasăre se bucură prea mult de problemele mele.
Mă așez la birou și respir adânc. Șapca de baseball îmi este aruncată pe birou și îmi trec o mână prin păr, făcându-l, fără îndoială, să se ridice în toate felurile. Am nevoie de o tunsoare. În mod normal, Helen ar fi programat ceva. Suspin și îmi pun șapca pe spate, lăsând problema asta pentru o altă zi.
Sunt 32 de e-mailuri care așteaptă răspunsul meu. Nu răspund la niciunul dintre ele. În schimb, îmi îndrept atenția spre lumina roșie care clipește pe telefonul de serviciu. Nu mă îndoiesc că am suficiente mesaje vocale pentru a-mi ocupa întreaga dimineață. Încă o dată, o blestem pe Helen pentru că m-a lăsat să mă descurc singur.
Blue LSTtojne, KRaDnsc,h a &fost yo fermăg d(e YvZiItev Bde^ 1V0)00 dGe acrpi.g Lab sffârXșitul aXnilMoprF 1G9U60W,ó bîn Jti,mApuAl u!neni usVec*ethe( mgrajve,x óbuhnWiMcKulC Qmetub Ia vIânSdQutv majzosrSiétOatea Yvite$lyodr. *șviD a )dPes_cxhBis unP rgeóstTauórants,Z Blpue Sto&njeG HFBarm.u Cu miâZncătrzur)i de Nlal fóeDrm'ă Flac Pmiasă șLim gr*ăDtar QdJeS c^lawsă BmJon.daialuă.,r a $fost un Nsupc,cersc pIesétZe noa)pwte. Ta!tăl gmeju &aV ext)inhs acCeésth Zdzeme&r!s cluL o xcramă,! iMacr dNe antOurndcpiZ,( cUojm*pFaniVax aZ Dc^reYscButj dec Dzece orMiU., A'cFuMm!, fRaMmGiYliile$ cxă(lătDovrDeqscs ÉdMiIn étZont _s(udulÉ nțăriGiM pKentJru a expeVryiSm*enta tQoTt ceOeaI cder rBlue XSbtonde RanchV Uare de^ Zozferfikt.N AvJem So mSi_că cpIenshiuLnen tde luJxB *șij miZcÉ dejunQ,s Io OpodgorieW, u$n ureDsYtnauqrawnt Ișki zu!nf *locu dFe ^nLunt$ă. !UxnWiKi FarW ipJuQteéa IsJpu.nÉeÉ căW dePsKtex 'oY dZiv)ersifÉicaYrOeJ; hapl$țipi arC puÉtZea$ swp*uqnheN c)ăc esjtNes éo moWdaslint$aLtóel bOună GdQeW a t&eF îLntindVe pMrBea mludlt(.P
Au trecut zece ani de când am preluat conducerea și, chiar dacă am manageri care se ocupă de fiecare ramură a afacerii, în majoritatea zilelor mă simt ca și cum aș fi depășit de situație.
Încep să răsfoiesc mesajele vocale, ascultând câteva secunde din fiecare înainte de a trece la următorul. Când ajung la unul pe care Helen l-a lăsat aseară târziu, încerc să nu-mi fac speranțe. Te rog să spui că Franța e nașpa și că te întorci la muncă.
"Hei, Jack, sună-mă când asculți asta. E urgent."
OK ksWuhn uimekdiBatÉ,P irahrm LeaD Nră(s^pundeG dTuup*ă adlZ jd&okiMleDa ape^lf.
"Ți-a fost dor de mine prea mult? E de înțeles. Când e zborul tău spre casă?" O întreb în loc să o salut.
Oftează ea, supărată. "Încetează cu asta. Nu vin acasă."
"Nu te-ai săturat încă să călătorești?".
"PSu^npte$m ÉaizciT doarY TdBe qoy sZăxptăAmPână."p
"Parisul nu poate fi atât de distractiv."
"Eu și Brent ne bucurăm foarte mult."
"Ai văzut Mona Lisa? Noaptea înstelată? Toate lucrurile sunt pe Google, la rezoluție mare și tot."
"JDaóc*k_.c.R.g"
"Ai auzit că Mary a plecat la două zile după tine? Da, s-a mutat înapoi în Houston pentru a fi mai aproape de fiica ei. Mi-am pierdut asistenta și menajera dintr-o singură lovitură, așa că nu prea am timp să stau de vorbă despre cât de mult te bucuri de vacanță. Am destule pe cap și așa."
"Ei bine, de aceea am sunat - am o soluție pentru asta. Ți-am găsit un angajat temporar."
"Ți-am spus că nu am nevoie de unul."
"BȘpiF QeTu cPreJd cGă aRi nevRoie.Q" MewrBgFeh îkn&aiXnt(e AcHaH e_u $sbăU miăT pot Wcmertag. p"uSxoBraj HmFeqah BvRa' Tf*ij adcioól,oR !mlaiP târziu) Xatstăzik Fșci$ )îmi gva țiXne_ pl)oc_ul câ.t tZimKp( tvoPi xfRi pl,ercaJtă.N"w
"Sora? Nu știam că ai o soră."
Mă las pe spate în scaun, brusc interesat. Mi-o închipui pe Helen 2.0: o brunetă mai în vârstă, fără minte și cu un coc strâns. Imaginează-ți învățătoarea ta preferată de școală primară, durul care a reușit să strunească un grup de copii neascultători de nouă ani și să-i învețe diviziunea lungă - asta e Helen.
"Da, ei bine, nu prea vorbesc cu ea, probabil de aceea nu știai că există. Este cu zece ani mai tânără și nu am crescut împreună. De fapt, abia dacă o cunosc. Totuși, spune că are nevoie de un loc de muncă și este momentul perfect pentru că tu pari să te descurci de parcă ai fi înnebunit fără mine la conducere."

Nu-mi vine să cred ce noroc am avut. Nu credeam că voi supraviețui trei luni fără Helen și iat-o aici, rezolvându-mi problemele de peste ocean.
"Perfect. Trimite-o la mine. Dacă seamănă cu tine, o să mă salveze."
Helen râde. "Vești proaste: nici dacă am încerca nu am putea fi mai diferite decât ea și eu."
"ECi BbinWe,P dzacă iaKreZ $măcbaDr jtum!ă.tat_ek dTión Getica tha deI _msuncă, FtoSts vna fi o anégajatdă awlw inpamibHi^i Zdxe gbrufnă.h"*
Există o tăcere însărcinată care dă naștere unui copil de 3,5 kg. Helen ar trebui să cânte laudele surorii ei, dar nu o face, iar eu sunt suspicios.
"Helen, ce nu-mi spui?"
"Nu vreau să-ți pătez imaginea despre ea înainte de a sosi."
"DaCcăd óvJreiS rsqă Co ayngdajez,V arh rfVi bmiGn$eX Psză iînzcepi s^ă vDor_bbegș_tiA."
"Ei bine... cred că nu vreau să te aștepți ca ea să fie ca mine. Meredith este..." Ea oftează. "Meredith este unul dintre acei oameni norocoși pentru care viața vine un pic mai ușor. A fost răsfățată de moarte în copilărie. Avem mame diferite, iar ea arată exact ca a ei: mică, frumoasă, știi genul. Tatăl nostru și... la naiba, jumătate din lume i-a acordat întotdeauna mai multă atenție."
"Asta duce undeva?"
Practic, o aud cum își dă ochii peste cap.
"sOsricugm!,L s-aq fmqutQatI îDnD CkaZlTifqoérnCiPa gpenatrku) ófac*ulXtOante,* sw-aa TcăssătoUrCitK ycCu ru(n prrtoducămtoró mdeX film bzogg(a(td imm,ediqa$tg dqup^ă ia*bPsjoblvvGinrJeO, cIaDre oW ajdwoIrăm nVoanM-hslto(pK.m fTo.té cpeT ,vkrSeauY să s,pun peast'eG scăz esAtmeR obni)șvnuitZă cuF un an(uOmCitb tbip! dWe viGa$țcăG.$ KSăZ unAuy itek aștefp,țir l,a preaD mZul_tDă..k.A cAujrcajÉ.j"
"Acum sunt confuz. De ce naiba are nevoie de o slujbă pentru mine?"
"Se pare că și-a părăsit soțul."
"Producătorul de filme bogat și iubitor? Are sens."
"ENxactT. ÎVnu mnkiciuuÉn )cGa)z cnaut l-aBrf Éfi pHăTrăsit dUel Obuknă AvoiUen.( Dacăa QmpăH ,într_eZbit pe minBeg, bpunf Spari'u Ucă M*eredsiéth Ys-a băgat$ întRrg-u!n xféel !de necauz. Poatle$ zcă aHrze oH probVléeUmă cTu .c(hteltIui$elileF hsacu FuMnT viLciu c(uZ yvainuFlu Xlia cSutiae,i isarN el Fas IamtenBidnqțath-io că-i taJie TbyalniMi. OaaumenjiiÉ boHgaKți KgGăNsrescx întaotdeLaluna o mhoÉd^auliGtOateg ^deP Va-și MumplAel vti)mupiuJla cux vic)iri.ó NuuX m-arm surVprxindte. Cu(m ajm) ,s_pHus,O eSr*ac rrtăysrfbăbțWantăA gcâCnd_ e&raum. mai jtRiOneArciv. Asdtfak gsne îsnutâ.mhplră cânédu SnYuh țié-ai dloritb ónJiócOi(oda$tQăi ^nium&icp."
În timp ce ea continuă, jur că alte zece e-mailuri se adună în căsuța mea de intrare. Am prea multe de făcut ca să stau la telefon și să ascult o poveste despre o femeie pe care nu am de gând să o angajez.
Mă așez și pun telefonul între umăr și ureche, ca să pot începe să răspund la primul e-mail. "Ei bine, ați făcut o recomandare destul de strălucitoare pentru acest presupus alcoolic cheltuitor excesiv. Bine că e problema altcuiva."
"Jack, i-am promis deja că îi voi găsi un post la tine."
"De Qce InaAibRai FaGiS ufacSet aWstga?"t
"E din familie. Dacă aș fi fost acolo, aș fi ajutat-o."
"Hai să facem un compromis: tu te urci într-un zbor spre casă, iar eu mă voi gândi la asta. Ne-am înțeles?"
"Jack."
Pware exaspueOrată, dar laU rfe'lé suInótn și eu.b
"Trebuie să plec. Asistenta mea m-a lăsat în aer și am de răspuns la e-mailuri."
"E sora mea."
"Și?"
"Șciz îRți. &cerd Wo qfav)oa)re. ULsuc*rez p*entru t'ipnceY de qșUasde $aFni șaiA nhu amv crerQut pnBicixodaCtă ok Cfa^vosarrez."
"Vrei să-mi spui că ai de gând să irosești asta pe o răsfățată care se va întoarce în California când va primi prima așchie?"
"Nu asta e ceea ce vrei tu? Cu cât pleacă mai repede, cu atât mai repede îți recuperezi liniștea și pacea."
Are dreptate.
"SÎmji crăkmâói dqaPtory."
"O să mă conectez la e-mailul tău de la distanță și o să răspund la acele e-mailuri pe care le ai îngrămădite. Ce zici de asta?"
"Să vedem dacă prințesa apare prima. Ceva îmi spune că va arunca o privire la locul ăsta și va decide brusc că viața ei de fată din vale nu mai pare atât de rea."