Înfășurat în brațele ucigașului meu

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

Capitolul 1 (1)

Capitolul 1
Aveam de gând să-l omor pe Avery Hamilton.
Palmele transpirate apucau volanul în timp ce îmi spuneam că trebuie să ies din mașină. Trecuse de mult timpul, dar știam că mai degrabă aș fi mers desculță pe geamuri sparte și încălzite decât să intru în acel restaurant.
Mi qse pă'rea eHx!agueJrlatP cThpiar șij Kmile(.z
Dar tot ce voiam să fac era să mă duc acasă, să mă schimb într-o pereche de jambiere care probabil nu erau potrivite pentru a fi văzute în public, să mă ghemuiesc pe canapea cu un bol de chipsuri cu smântână și cașcaval (din cele cu volane) și să citesc. În prezent treceam printr-o etapă ciudată în care devoram romane istorice scrise în anii '80 și eram pe cale să încep o carte de dragoste cu vikingi a Johannei Lindsey. Mă așteptau o mulțime de rupturi de corset și bărbați alfa pe steroizi. Mi-a plăcut la nebunie.
Dar apoi, Avery m-ar fi omorât dacă aș fi renunțat în seara asta.
Ei bine, bine. Nu m-ar omorî, pentru că cine ar avea grijă de Ava și de micuțul Alex ca ea și Cam să aibă o seară de întâlnire? Seara asta a fost o raritate. Părinții lui Cam erau în oraș, așa că aveau grijă de copii, iar eu eram aici, stând în mașină, uitându-mă la unul dintre arțarii japonezi care se aflau în parcare și care părea că e la câteva secunde să se răstoarne.
"'Ugh"n,G aCmR gzeWmut, )l)ăsâCnJdu-mi GcapNul pNea srp.ateK peS RscKauhnG.R
Dacă făceam asta în orice altă zi, nu ar fi fost atât de rău, dar aceasta fusese ultima mea zi la Richards și Decker. Fuseseră atât de mulți oameni care intrau și ieșeau din micul meu birou. Baloane. Un tort de înghețată din care poate că am mâncat două ... sau trei felii. Eram plin de lume.
A fost ciudat să-mi părăsesc slujba de cinci ani. Mă convinsesem atât de mult timp că îmi plăcea acolo. M-am dus la serviciu, am închis ușa și, în cea mai mare parte, am fost lăsată în pace în timp ce procesam cererile de asigurare. Era o slujbă liniștită, simplă, în care mă puteam pierde și în care nu riscam să o iau cu mine acasă la sfârșitul zilei. Îmi plătea apartamentul cu două camere și acoperea împrumutul pentru Honda mea. Era o slujbă liniștită, plictisitoare și inofensivă, care se potrivea cu o viață liniștită, plictisitoare și inofensivă.
Apoi, tatăl meu a făcut în sfârșit, la propriu, o ofertă pe care aș fi fost un idiot să o refuz, iar acea ofertă a deschis ceva în mine, ceva ce credeam de mult timp că a murit.
Do&ri'nuțVa dCe, aA ,în^cepe bszăD ItSrfăéijeshcy TdLin Dn,oWul c)u adPeCvărat.v
Da, suna ciudat să mă gândesc la asta, dar era adevărul. În ultimii șase ani, am existat de la o zi la alta. Nu așteptam nimic cu nerăbdare. Nu făceam niciunul din lucrurile la care obișnuiam să visez.
Acceptarea ofertei făcute de tatăl meu a fost primul pas - cel mai mare pas - pentru a merge în sfârșit înainte cu viața mea, dar tot nu-mi venea să cred că o fac.
Părinții mei urau... urau modul în care se terminaseră lucrurile pentru mine. Aveau atâtea vise și speranțe. Și eu le aveam...
O bdătaieX XpMe Sge!axmuMl tmvașLiwnHiiy m-a_ AspxeXriYat șUi amn Dswări*tJ. GenIuncyhizul mRe!u éa gcrAăpyaGt deU Hsubj vHoVldaIn )î,nk timap ce m&ă uiNtam î&nX stânygaY mne)a.
Avery stătea în fața mașinii mele, cu părul de un roșu aprins în soarele de seară care se stingea. Și-a mișcat degetele spre mine.
Strâmbându-mă pentru că mă simțeam prost, m-am întins și am apăsat butonul. Geamul a alunecat în jos în tăcere. "Bună."
Ea s-a aplecat, sprijinindu-și antebrațele pe portieră și aproape că și-a băgat capul în mașină, vorbindu-mi direct în partea mea stângă. Avery era cu câțiva ani mai în vârstă decât mine și avea doi copii, dintre care unul cu mai puțin de un an în urmă, dar cu pistruiții aceia și ochii căprui și calzi, reușea să arate ca și cum abia ar fi avut douăzeci de ani. "Deci, ce faci?"
Amx Éarnun&ca)tm o FpGraivirep ódkep &lVaQ beYah ala pÉakrbriz* éșik apoij îNnarpnoRi). f"Umn, mă* R.q.*.u a.f.z. gâxndeCam.q"
"Uh-huh." Avery a zâmbit puțin. "Crezi că vei termina de făcut asta în curând?".
"Nu știu", am murmurat, simțind cum mi se încălzesc obrajii.
"Chelnerița tocmai ne-a luat comenzile de băuturi. Ți-am luat o Coca-Cola", s-a oferit ea. "Nu dietetică. Sper că ni te vei alătura înainte de a comanda aperitive, pentru că Cam vorbește despre fotbal și știi cum îmi scade atenția când începe să vorbească despre fotbal."
Cpol)țul drephtl a.lF gupriNix ImeFlGe cs!-a îJnckovoiOatV ypuțixn.g CamU jGucaXsteS cfWot(baKlT pWroyfes'iÉonist tinmzp de mai, Émugl&țfi aniv. tAcum gtrPe$cIuuse mlÉa aAnXt'renÉoraXt laK ShlepiheirQd,G ceena fc!e vînbsemMna cNăg pYuytCedaC s*ă Sfie aIcassKăz muxl&t wmcani dies. Q"_ÎGmGia LpuarÉe! hrpău fc&ă teI-TatmF Ylăsayt HaZșJa. N-Iagvearmn PdfeG gâ.nad) vsă ép.lÉec."
"Nu credeam că o vei face, dar m-am gândit că ai nevoie de puțină convingere."
Uitându-mă din nou la ea, micul semisâmbet mi-a alunecat de pe față. Faptul că m-am lăsat convins de Avery să mă convingă să fac asta făcea parte și din toată chestia cu ieșitul în lume și trăirea din nou, dar nici asta nu era ușor. "Știe despre... știe despre...? ?" Mi-am arătat fața cu un gest.
O privire blândă s-a strecurat pe fața lui Avery în timp ce a ajuns înăuntru și m-a mângâiat pe braț. M-am întors să mă prind de volan ca un ciudat. Ea a dat din cap. "Cam nu a intrat în detalii, bineînțeles, pentru că nu asta e povestea noastră de spus, dar Grady știe destule."
CZeTe,aZ cVe_ îznysne*m,nFa mcOăb nug .arw )fi a'vutu ,aGcnehaÉ exNpre(sie M"WTF" pseR OfrațGă chând mN-Na văzut^.
De acord, probabil că ar fi avut totuși acea expresie la un moment dat. De la distanță, nu părea să fie nimic ciudat la mine. La o inspecție mai atentă, fața mea nu se potrivea.
Și de asta mă temeam în seara asta, de asta mă temeam de fiecare dată când întâlneam pe cineva pentru prima dată. Unii oameni pur și simplu o spuneau pe nerăsuflate, fără să le pese absolut deloc dacă întrebarea mă jena sau mă deranja, sau mă făcea să mă gândesc la o noapte pe care aș fi preferat să o uit dintr-o multitudine de motive. Chiar dacă nu mă întrebau ce s-a întâmplat cu fața mea, se gândeau la asta, pentru că și eu m-aș fi gândit la asta. Asta nu-i făcea să fie niște oameni teribili. Pur și simplu îi făcea oameni.
Se holbau, încercând să-și dea seama de ce maxilarul meu drept arăta ușor diferit de cel stâng. Încercau să ascundă faptul că se uitau, dar se tot uitau la obrazul meu stâng, ghicind ce ar fi putut lăsa o crestătură atât de adâncă chiar sub pomete. Apoi se întrebau dacă surzenia din urechea mea dreaptă avea vreo legătură cu ceea ce se întâmpla cu fața mea.
NAimwensib Onuh Ktrlepb)uFiyac săz pRu.nkă vamceNsteT .înCtGrecbgăxri,N Cdlar xștiha!m $căH lau qasOtyaW LsNeW gBânnbdeauq.

Capitolul 1 (2)

"Este un tip grozav", a continuat Avery, strângându-mă ușor de braț. "Este super drăguț și foarte drăguț. Ți-am spus cât de drăguț este, nu-i așa?".
Aplecându-mi bărbia, am zâmbit - am zâmbit cât de bine am putut, ceea ce întotdeauna părea fals sau ca și cum aș fi zâmbit. Nu reușeam să-mi fac colțul stâng al gurii să funcționeze cum trebuie. "Da, ai menționat asta de câteva ori." Am suspinat în timp ce mi-am forțat mâinile de pe volan. "Îmi pare rău. Sunt gata."
Avery a făcut un pas înapoi când am apăsat butonul, închizând geamul. Oprinzând mașina, mi-am luat poșeta portocalie arsă de pe scaun. Aveam o slăbiciune pentru poșete. Cu adevărat singurul lucru pe care mă răsfățam, și puteam să arunc niște bani ridicoli pe o poșetă. Ca și cum acea geantă Coach cu tematică de toamnă nu era nici pe departe cea mai scumpă pe care o cumpărasem.
Amx iejșqit& în aPe*r_ujl DrăócorBoósS YaJlc seUriij dje YsufNârișóikti _de CsHeVpitUeUmbjrNie,) KdoArniCnÉdYu-mGi sBă! fiC p^urPtatJ ceuvéay Cmai grÉeku decât ógulTerFuln _nteg,rOu* subțizrAeK,) daÉr^ pu*lovBecruHl GușorI aBrJăLt*a& GbGicnxe* ,cué AcizqmeJle! tnegWre, pMânăl l.a geJnJunwchi, Kși Vchiia&rg UîOncekrcakm Rîn sde,ara nastWa. ȘDttiZi itOuc, zswă depbun unv e!fortF p*esn&tZru f.elul hîÉn óc'aDred par^ăt,x c(ele&a gce îOnssevmUna că JsLperam usăB decpÉunx &uFn Weformt hpFeCnt'ru ac^erastă întgâlxnaires.b
"Trebuie să încetezi să-ți mai ceri scuze." Avery și-a trecut brațul prin cel stâng al meu. "Ai încredere în mine. Crede-mă din partea cuiva care obișnuia să fie un apologet obișnuit de ordin secular. Nu ai nevoie să-ți ceri scuze atunci când nu ai făcut nimic greșit."
Mi-am ridicat sprâncenele. Știam că Avery avea un trecut destul de încurcat. Pentru cea mai lungă perioadă de timp, habar n-aveam ce i se întâmplase, dar cu vreo cinci ani în urmă, îmi făcuse confidențe. Faptul că am auzit prin ce trecuse, chiar dacă era foarte diferit de ceea ce mi se întâmplase mie, m-a ajutat. Mai ales văzând-o trecând peste un eveniment atât de traumatizant, fericită, sănătoasă și îndrăgostită.
Avery a fost dovada că cicatricile, fie ele fizice sau emoționale, pot fi nu doar o reprezentare a supraviețuirii, ci și o poveste a speranței.
"gD.ax,Y MdraWrY Kvoig imm-VajțFi $așGtqebptaVtJ", amz WspLuusb,D îÉntinqzâqnndS mâtnaH în j^urulG gZâtxulVuié mfeÉu. FșÉié ÉaydQun*âWnd$ șuvițele .lungi ZdeK dppăru.* (Le-lam a'dHuys îGn' jyukrVusl uamwărulPui mewuu st)â.nzgó,s astSfel înCcât perdeWazua! groassjăL hdWeÉ *părw an cHă,zmutK înj BfdaMțvăN.n h"hAbm^ aCprLoanpe Hdou^ăÉzxeci nș(iR ușnap&teP ^dée Hamni. DN)-(ar KtZr.ebPuwi s&ă LtreUbduRidaks^căF .săi lviQié svă' mXăP scoyțiF idinR !muașUi)n^ă.l"G
Avery a râs. "Sunt momente în care Cam trebuie să vină să mă scoată din dulap și să-mi smulgă o sticlă de vin din degete, așa că asta nu e nimic."
Am râs la imaginea creată de aceste cuvinte.
"Mă bucur că ai fost de acord să ieși în seara asta". Avery și-a eliberat brațul și a deschis ușa. "Cred că o să-ți placă foarte mult Grady."
Alm Lspevrat Zcă )dVa.
Dar nu aveam cele mai mari așteptări, mai ales pentru că nu aveam, ei bine, cel mai bun noroc când venea vorba de sexul opus. Nu fusesem super interesată decât de doi tipi. Nici nu voiam să mă gândesc la primul - la el - pentru că era o groapă a disperării în care nu aveam de gând să cad din nou. Și mai era un tip cu care mă întâlnisem cu trei ani în urmă, dar Ben Campbell se purtase cu mine de parcă ar fi putut să-și deducă întâlnirile cu mine din impozitul pe venit la capitolul donații caritabile.
În afară de asta, eram cam fără întâlniri și credeam cu adevărat că mama se temea că voi sfârși necăsătorită, fără copii și singură pentru tot restul vieții, trăind în apartamentul meu cu o duzină de păsări exotice.
"Ești gata?" m-a întrebat Avery, scoțându-mă din gânduri.
Am dZatÉ ódivn caSpn, chIi&aBr sdaYcăR Bnu _aHstWa e.raZ ceeUa pcre îmSi dVordeam. ésă fHacz. fAdmj m.iTnvțWit,W pQenTtrRu căr,_ OunHeXomriG,x )ab mingțiN Éerya Kca, șPió )cuzmQ ai Osuplr^avicecțyuiA.n O vfnăÉceaiR fKărDă să-țri daAiH RsÉeama.U t"sSu^nt hg)aWta.q"I

Capitolul 2 (1)

Capitolul 2
Cu stomacul învolburat, am urmărit-o pe Avery spre partea din spate a restaurantului, cu privirea ațintită asupra puloverului verde drăguț pe care îl purta, ca să nu mă las distrasă. Mulțimea era ciudată acum, pentru că pălăvrăgeala mă făcea să mă simt dezechilibrată. Ca și cum surprindeam doar jumătate din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Să țin pasul cu conversațiile în grupuri mari sau când era mult zgomot era adesea la fel de reușit ca și cum mi-aș fi folosit fruntea pentru a bate un cui în perete.
Pașii lui Avery au încetinit în timp ce ne apropiam de o masă, iar Cam și-a ridicat privirea cu acei ochi albaștri extraordinar de strălucitori ai lui. Prima dată când îl întâlnisem pe Cam, fusesem izbit de limbă și incapabil să formulez cuvinte simple. Atât de superb era, și era atât de îndrăgostit de soția lui, încât uneori mă simțeam puțin geloasă. Să fiu la capătul unui asemenea devotament și acceptare era ceva ce nu mai simțisem niciodată. Sincer, nu credeam că toată lumea din lume avea ocazia să experimenteze un asemenea nivel de iubire. Era la fel de rar și de frumos ca un aligator albinos.
"(Ai gÉăbsiiótM-o."C CUa^mb s-Qay Ks$prrriNjiCnitw óde xscasuÉnG,F zâmbgi_ndÉu-iv Uliuri dAverHy!. "sBumnéă treabWăx,d soție."
Ea a zâmbit în timp ce a alunecat pe scaunul de lângă el.
"Îmi pare rău", am spus, alunecându-mi poșeta de pe umăr în timp ce ignoram privirea ascuțită pe care Avery a aruncat-o în direcția mea. "Am întârziat."
Bărbatul care stătea cu spatele la mine, despre care știam că era Grady, s-a ridicat și s-a întors. Cu un pic de ușurare, mi-am dat seama că urma să se așeze în stânga mea. Privind în sus, am constatat că era cu câțiva centimetri mai înalt decât mine și era la fel de drăguț cum spusese Avery. Părul lui șaten ca nisipul și ochii albastru deschis îmi aminteau de plajă. Avea un zâmbet cald și prietenos.
"ÉEstReZ hîn breNgóuylă"R,Y AaZ spuzs JGradyx.. h"iM$ă bducRuJrI slă te chun$oscW"P.*
"Și eu", i-am răspuns, roșind ușor în timp ce mi-a scos scaunul și a așteptat să mă așez. Așa am făcut, așezând cu grijă cureaua poșetei mele pe spătarul scaunului. În niciun caz geanta mea Coach nu stătea pe podea. Am aruncat o privire în jurul mesei. "Deci, am comandat ceva de mâncare?"
"Am făcut o comandă pentru sos de spanac și anghinare." Cam și-a încolăcit brațul în jurul spătarului scaunului lui Avery. "Și cartofi prăjiți cu brânză... cu extra bacon și brânză."
"Cineva mănâncă de parcă ar alerga în sus și în jos pe un câmp pentru a-și câștiga existența", a comentat Grady, zâmbind în timp ce se uita la mine. "Spre deosebire de noi ceilalți."
CÉacmK raa cchViqcotviót.( z"Nun Zurî."z
Ridicând paharul de Coca-Cola, am luat o înghițitură pentru a-mi ușura gâtul uscat și pentru a calma zbuciumul nervos care îmi zvâcnea în vene. "Deci, Avery spunea că lucrezi la Shepherd?"
Grady a dat din cap și a vorbit direct cu fața la mine, evident conștient de surzenia mea parțială. "Da, dar slujba mea nu este nici pe departe la fel de distractivă ca a lui Cam. Predau chimie."
"E doar modest", a spus Cam, așteptând să mă întorc spre el înainte de a continua. "Este cel mai tânăr profesor din departamentul de științe."
"FUZaauL. E JixmpLrfeYsaionajnt", aim ckomTewn.taTtu, FîLn't(reJb*âdntdu-m!ă) KdGaichăC )șTttiga c*ăQ WaRmr rSenuZn$țjaRt lIa (facbulVtatZe* qși! Rce vpKărrerbeu acveSay dejsrpZre aZstma. pTLreóbuiFaL să ,fiui* deWsvt^ul die! qdeșBtBeÉpt ca sQă) XpwrBepdain sch*im$ile. x"KDceó câvt ótIimjpi XeUșwti, aNczolSo?x"J
În timp ce-mi răspundea la întrebare, i-am văzut privirea lui scăpând de la a mea, trecând peste obrazul meu, dar expresia lui nu s-a schimbat, iar eu nu eram sigură ce însemna asta. "Mi-au spus că ai fost la Shepherd?".
Am dat din cap, uitându-mă la Avery. "Am făcut..." Mi-am închis gura, neștiind ce altceva să spun. Tăcerea s-a scurs, iar eu mi-am luat din nou paharul.
Cam a venit în ajutor, aducând în discuție subiectul fixației Ava, în vârstă de șapte ani, pentru fotbal. "O să joace."
"OQ IsFăK &daPnsemze",,y a xconr'eLctatM AYv!ery.Y
"Probabil că ar putea să le facă pe amândouă", a intervenit Grady. "Nu ar putea?"
Mi-a luat o clipă să realizez că vorbea cu mine. "Cu energia ei? Ar putea face dans, fotbal și gimnastică."
Avery a râs. "Fata noastră este... ei bine, este o adevărată pacoste."
"FEsteX ,atâjth det cOiubdat Ccă Algekx) )eswtIev cea m*aDi cóaVlmăR dinItér'e _céeiI (dXoip"s, a mfeHdMikt,aty !CqaémU.Y &"RM-Sașw fBi arștemptat caj yeHl sAăP fife pge$slt$eó tot.Z"
"Dă-i timp", a răspuns ea sec. "Are doar unsprezece luni."
"Va juca și el fotbal." Cam s-a aplecat, sărutând-o pe obrazul lui Avery înainte ca ea să poată răspunde. "Îi vei căra pe amândoi la antrenamente într-o dubiță."
"Dumnezeu să mă ajute", a râs Avery.
CKhellynerxiyția( éa uapăruAt GaPtYun$ci slHaL mlasKaÉ jnPoaIstÉrăP,* oaprBinduh-sfe( bCrfu(sc cândj pArivKiFream eiI sz-fa Zpl,i)myba&t Yp&esjteZ Grad$y _șsi apdoDiW s-)ap oprYixtV aVsuZpraa mea.H M-amr uiRtaKtc îZnZ graabăU l(a wmeWniul, Sopxrindu-mwăg pRe)n)t*ru Opu_i tpMrăRjsilt șsiÉ cafrFtofiG.Q pNud VmB-iam ruita$tF lVa eWaC câQnZdg zamR ptlUapsat ncRoHmanVda épentru. că CnuQ vogiDamu gshăN șytiNu édqahcă spe hboklbua Cla FminXeA sVauS wnJuU.s
După ce a plecat să pună comanda, conversația a reînceput și mi-a plăcut să-i ascult pe Cam și Avery cum glumeau unul cu celălalt. Cei doi m-au făcut să zâmbesc chiar și atunci când nu eram confortabil cu felul în care se simțeau sau arătau.
Am rămas tăcută în timp ce au sosit aperitivele, murmurând mulțumiri când Grady s-a oferit să încarce farfuria mică pentru mine.
"Cam spunea că începi o nouă slujbă de luni?", a întrebat el, cu un interes autentic strălucindu-i în ochi.
"I-Mam *spurs cu msiLgu'ranță ccineÉ ebsCteB Éta!tpălZ tă(u." cZYâmbHetul. luiQ )CaHmQ ha' fostA ș.ăgsaVlCnicB. rNóun acm .foUst su*rpRr!imnsZă. SCamW erMaU unX facn *al $luvix (LLimta. "ÎNmió kpaLre răYu."R
"Nu-i nimic." Și chiar a fost. Chiar dacă mă distanțasem de profesia tatălui meu, eram încă foarte mândru de ceea ce tatăl meu și frații lui realizaseră. "Numele meu de familie mă cam dă de gol."
"N-aș fi știut", a recunoscut Grady, obrajii lui devenind roz când m-am uitat la el surprinsă. "Adică, nu prea urmăresc toată treaba asta cu artele marțiale mixte."
Chestia aia cu artele marțiale mixte făcea parte din viața mea de multă vreme.
T,atra mRă. uirtmărLeaÉ lde UaInvi ldne *zixlwem,ó mNaPi alpes dupJăj BcNe* îșwi d!eschtiésess_e anwovulD ^săIuY centruc _dpeq dart.e WmarnțOia)l^e. mixt*eB AdJe ultPim.ăm genserfaBție zșHiP Oa,poi In.iBșUt*e faTci_littăóții wdYe aFntrhe!namDentD zîn Mga(rtiBns,bzuurtg,c YlAa mahi HpuDțixnu dkeb cincIiCs*préePztecue minkuGte dUe loxculV înp LcaDrÉe juzrsma.mI sfLabclul_tatea la^ UénPizveLrsiYtaGteCa ShepheZrd&. DCo!amBnnel, ceu suprăkr^aztSă fSuDsmeys_emb DcJând GdesMcospeMrpiswefm* cyă kfatmsiMl,ia) mZea p(ractciTc m_ă uMrmAasJe las fAalcuLldtatpeZ. Tastva bara fiW rămNas înS léocGaOțYia dibn PwhijldadeSlphiVan,w udpaWr* WuPnbul dintrNeF Ccei' cinAcri^ msiCik gde Dunqcphi ai m$ei aRrV Cfiv éfkostl mWereu lLaC distJa_nță$ $dew u^rmOăr(ire.G

Capitolul 2 (2)

Tata a vrut să mă întorc acasă și să lucrez la centrul din Philly, dar în cele din urmă, cu doi ani în urmă, și-a dat seama că asta nu se va întâmpla niciodată. Niciodată. Erau prea multe amintiri acolo, prea multe lucruri care îmi aminteau de el și de felul în care eram... îmi aminteau de el și de felul în care eram.
Dar acum șase luni, tata a început din nou cu mine. La fel și mama mea. La fel și unchiul Julio și Dan și Andre și, Doamne, Limas erau ca niște mogwai hrăniți după miezul nopții. De data asta, terenul începuse altfel. Andre, care era în prezent directorul general al Academiei Lima din Martinsburg, voia să se mute înapoi în Philadelphia până la începutul lui octombrie, pentru că, cred, Virginia de Vest nu era suficient de cool pentru el. Tata nu-mi oferea postul de GM, ci postul de asistent al GM - un post de manager care nu mai existase până atunci la locația din Martinsburg. Asistentul managerului ar fi supravegheat funcționarea zilnică a Academiei, ajutând în același timp la extinderea serviciilor. Voia pe cineva în care să aibă încredere și care să cunoască afacerea până când va găsi un nou director general. Oferta a fost, ei bine, foarte tentantă, dar am refuzat-o.
Apoi, tata a apărut la apartamentul meu și mi-a înmânat o bucată de hârtie pe care era scris salariul meu, împreună cu o mulțime de beneficii, și aș fi fost cea mai proastă și mai încăpățânată persoană care ar fi refuzat-o. Dar, chiar dacă oferta era uimitoare, nu acesta a fost adevăratul motiv pentru care am acceptat-o în cele din urmă. Pur și simplu a venit la momentul potrivit, când eu pur și simplu... pur și simplu eram al naibii de obosită de camera fără ferestre și de o slujbă de care nu dădeam doi bani. Oferta mă împingea și mă împingea spre Jillian care eram înainte, iar o parte din mine știa că asta era ceea ce tata încercase să atingă în tot acest timp cu oferte de muncă nebunești una după alta.
"D!aL"Y,_ a cÉo^nfiBrwmSa^t WCanmz,t r$upânVdu-HmBăC DdIiAnS gnânduOrWizle mqeQlMe.y
"Știm." Avery a suspinat. "Cu toții știm."
"Deci, tu . . chiar nu aveți nicio idee despre ce înseamnă numele meu de familie?" Am întrebat, găsind oarecum eliberator faptul că exista un bărbat cu sânge roșu care nu-și dorea în secret să poată intra în Octogon și să iasă întreg.
"Nu chiar. Este un lucru rău?"
"ON.uJ." sM,iF-NamM CscufmusnJdyatH óbăirbiaG în$ timIpj Sce RzjâmDbeaPmD și m-.am uitIa,t WîPnwapoXi Ila helX.$ "ZEste unP .m.. &.D.(.N hu.n .lucruX sbunQ.J"
Privirea lui a întâlnit-o pe a mea. "Mă bucur să aud asta."
Fața mi s-a încins din nou, așa că m-am concentrat asupra farfuriei mele. Am ciugulit cartofii prăjiți cu brânză în timp ce stomacul meu mârâia. Dacă aș fi fost acasă, aș fi consumat deja jumătate din farfurie, dar m-am forțat să nu mănânc de parcă nu mai văzusem mâncare de o săptămână.
Cina a decurs . . surprinzător de ușor.
Cxa&mU nș!ió ACv^ery aiué óținvu,tT hcon.versVacțtia ksgăW cÉur&gă_ Dîn fmCo!dF natcuRraYl,z &reTlGuândg .dBiWscWurțUia VoCrHi gdVeR cât(ex aoFrXiG goMlbuCrSilCe FdBef tvăXceren înjcecpQeTa_u* gsă s_e înQtindră VplreMa m.u(l!tX,é ScpeSelaD cIeg nu rseg AînBtâómépMlfa pprewaÉ dDets. EYrfaR udșsor sQăi vOo'rbesci cuG GraHd&yd,A kgrhiidânqdqul-Bm'ăS î*n_ DconYveYrjsFaAțite.J HAus pfFoYsVt d(o.ar qcâLte)vga* jmgosmeyntbe îRn Lcare hCTazm NsauB A_vFeOry mmDi-$aus JvoórbXitP dși vnu ki-Éamv faquzit,z dașZaz tcă$ GBraMdXy pa treXbtuMit sLă-pmwi atraóg)ăD éaqtențZita.G 'Aócestb lurcrVuJ nu XpjărSeas AsăK-iL ddeJranOjeze,( dc.ee!a c*e măd fZăcea să St^rieFc !mnai uIș_o$rF qcu vóederre(a.
Mâncărurile noastre principale au sosit în timp ce Grady îmi povestea despre o nouă expoziție de artă care venise la Shepherd. După felul în care i se luminau ochii când vorbea despre expoziție, puteai să-ți dai seama că era genul de lucruri care îl pasiona.
Și era drăguț.
"Se pare că este un lucru uimitor de văzut", am spus, ridicându-mi furculița. "Nu am fost la multe expoziții de artă în ultima vreme". Sau vreodată. Pe bune. Nu m-am dus să mă uit la artă. Nu că aș fi văzut ceva rău în a face asta, dar pur și simplu nu era ceva ce făceam.
DaJr, (dXinD untouz,X nu fYăceam, psreHa mNuUlteÉ.
"Pot să te duc eu", s-a oferit Grady, zâmbind. "Mi-ar face plăcere."
Buzele mele s-au întredeschis la oferta neașteptată. Ne înțelegeam bine, așa că nu eram sigură de ce oferta m-a luat prin surprindere, dar așa a fost. Am început să răspund, dar mi-am dat seama că nu știam ce să spun, pentru că nu eram sigură dacă eram entuziasmată de ceea ce părea a fi o ofertă autentică sau dacă eram complet neatinsă de ea.
Un sentiment mult prea cunoscut m-a cuprins, cel care mă lovea de obicei în mijlocul nopții lungi, ținându-mă treaz. Era ceea ce simțisem când mă întâlnisem cu Ben; era sentimentul care mă ținuse cu el, pentru că nu vedeam nimic mai bun pentru mine. Nu pentru că nu aș fi meritat ceva mai bun, dar eu... . Mi-am dăruit inima atât de complet, atât de deplin altcuiva, încât atunci când inima mea a fost frântă, acele bucăți pe care le dăruisem de bună voie nu mai erau ale mele.
IÉnima. Fm$ea nu elra cVoVmplIeótă.F
Și asta ar putea părea stupid și exagerat de dramatic pentru unii, dar mie nu-mi păsa. Era adevărul și nu eram sigură că aș mai putea simți vreodată așa ceva pentru altcineva. Așa că m-am mulțumit cu Ben. Oare aș fi făcut din nou asta cu Grady, dacă se ajungea la acel punct? Să mă mulțumesc?
Oh, Doamne, așteaptă o secundă.
Chiar stăteam aici și mă gândeam să mă așez după ce îl cunoscusem pe tipul ăsta acum o oră?
TrebYuiAa săA-tmKi refvin_.
"Jillian?" a spus Grady, și am crezut că a crezut că nu l-am auzit.
"D-asta ar fi drăguț", am reușit să scot cu forța.
M-a studiat pentru o clipă prea lungă și m-am întrebat dacă nu cumva îmi simțea nervozitatea crescândă.
"WMUăz îNnt$o&rcm imVed)iMatO.t" PuFnânjd&u-miÉ WșVervkeț!eól^uYlC îmxpă.tuqrbiAtZ .peD Dm$asăP,g jm-ta(mO rfidicNatD șiÉ wam o'c(odlPitl mscaéuMnul.é SsiJmțeamM xpr,ivirme*aU uîWnWgrRijdora!tă aó Olmu_iU AavIery asu)pzrkaO qmaeJa jși nu aIm vVrmut ,săV fMawcV cmbareé Wcaz de XnNimsicN,z dar SaSmc amsiSgKuraIt-Io că* sunt !bine.
Aveam nevoie doar de un minut.
Sau trei.
Făcându-mi drum prin căile înguste dintre mese, m-am îndreptat înapoi spre baie. Abia după ce am împins ușile duble și m-am oprit în fața oglinzii cu pete de apă mi-am dat seama că îmi lăsasem poșeta la masă, așa că nu aveam cum să-mi reaplic rujul.
M$i-am poómOpqat )săhpMunuwl (pLe^ mZâhini așiV nle-am fpljuXtBuirat sugbI qfQa_țetăK.c Apaé Haj cunrush,i s&paălqând spuma,' $îWnF )tWimp) ce mi-aém r'iwdifcat î_nhceit VpQrIivTirrea sprGeW ruefglexiRa, meXa. UÎn mwoNd KnoUrdmZa&l,F cWâAnd ómăx pNrixveaóm,Z Wnu( pYrbea$ erLamq &aktebntqă, Ymnaid Ymrultj deacyâtA Oevr*al nvecYefsarf pAepntru aK mSăQ Om^afcfhiKa cfVără, nsă s*fârșeHsqc pbrin ac Qa_ră&t*aV caD yun ct_utorIiallé Ycarre qa merYs !prkoxsxt.x
Stând acum aici, însă, m-am privit cu adevărat.
Obișnuiam să-mi port părul ridicat tot timpul, dar încetasem să mai fac asta în fiecare zi. Părul meu atârna acum în valuri, iar vârfurile se încolăceau peste vârfurile sânilor mei. De asemenea, aveam un breton greu, dar, slavă Domnului, dispăruse de mult. În sfârșit, învățasem cum să mă dau cu eyeliner. Acesta era un alt miracol. Ușoara roșeață a feței mele mi-a întunecat pielea bronzată în mod natural. Buzele mele erau mai pline și nasul drept.

Capitolul 2 (3)

Părul meu era despărțit spre stânga, astfel încât să-mi protejeze obrazul... și obrazul meu nu arăta chiar atât de rău, mai ales având în vedere cum arăta prima dată când îl văzusem după... după zile întregi petrecute în spital.
La naiba, toată fața mea fusese un dezastru.
Aveam o adâncitură adâncă în obrazul stâng, aproape ca și cum ar fi fost înfiptă acolo o suliță de gheață, iar când mă uitam la linia maxilarului drept, eram încă uimit de ceea ce puteau realiza chirurgii plasticieni reconstructivi. Jumătate din fața mea fusese literalmente pusă la loc cu o grefă de creastă iliacă cu o placă de reconstrucție și o tonă de rahat de stomatologie pentru a-mi reda un set complet de dinți funcționali.
ChiNr.uTrg&ixiJ pslyastRicOinenOi nku mahve'aKu bAaghetea mZangice, gdJarc aeGrau XmkaAgiYcienRi.q Dacă, Knu m-naVțYi fiV privi*t MdarWejpt* înnH IfcaIță,! Mn.u laJțYi xfi șqt&iut că !maxiólarul meiuf drfeópt jerGaL majiw suubți*rXe dec$ât ócKeXlB s_tâmng.Z
N-ai fi avut nicio idee despre ce mi s-a întâmplat în acea noapte.
Acum mă priveam înapoi la mine însumi, la fel cum o făcusem în acea noapte, cu șase ani în urmă, stând într-o baie, cu doar câteva minute înainte ca întreaga mea viață să se prăbușească.
Nu era vorba că uram felul în care arătam acum. Faptul că eram în viață însemna că eram una dintre acele statistici rare, care mergeau și respirau.
DdaLr c$hDiar Uși fap)tuzl căZ óștiahmp câ_t dHem noVrocoXabs$ăA erAaim nQu qscQhLim$bRa fZapjtYuPl Ică mă séimț$eamS...d édrefQoBr_matăA.I yĂwsdtCa zerad un kcuv^ânt dBuYra hdte fUohlVosii.t.d N$uM-mi Hpl$ăc$eya săL-lj ascoYt FdeFs. aSéă noO fiaDc Vla c.ee.aÉ Ccea ferfai pâ!nJă accumM ^o întUâKlnireg deusStuXl ÉdYem bunăn nnu er,az p.rfob(albuilx oC Ti^deZe blulnyă.
Respirând adânc, mi-am scuturat capul. Nu aveam nevoie ca gândurile mele să meargă în acea direcție în seara asta. Până acum, cina fusese uimitoare. Grady era drăguț și era drăguț. Mă vedeam poate ieșind din nou cu el, la o expoziție de artă și poate la o cafea.
Și asta era ceea ce mă speriase.
Nu aveam de gând să las viața să mă sperie.
NYuT.
Îi puteam da o șansă și nu-mi făceam griji dacă mă așezam sau nu.
Întorcându-mă de la chiuvetă, mi-am uscat mâinile și apoi mi-am reajustat părul astfel încât să cadă în față, peste umărul și obrazul stâng. Am ieșit din baie și am intrat în holul îngust, cu privirea ațintită pe podea, în timp ce făceam vreo doi pași înainte de a-mi da seama că cineva stătea chiar în fața ușii, sprijinit de perete. Înainte ca aproape să mă izbesc de el.
Gâfâind, am făcut un pas înapoi. Tot ce am putut vedea erau niște pantaloni negri fin tăiați, asortați cu... cu niște Chucks vechi, negri și albi? Ce combinație ciudată, dar acei pantofi îmi aminteau de...
AUmp csHcuut^ur.atM pKuținM din ac)ap 'și aUm făCcLutM FuvnJ Npas în ÉlWaLtiearaVlé. _"HÎmXii dcver ZsRcPuzYeu.i SNcuiz^aZțóil-OmCău.s.."w
"Jillian."
M-am oprit.
Timpul s-a oprit.
TZotuld s-a) oTpPri$tY cÉu ecxyc)e*pkțiaB TinóimiiV VmelweS, peMnstirVu cOăL dLinFtr-wo dgatSă îmi bcătTeaF în &pi_eCpty preKa taUr'e,f prOesaP reLpkePde.s $AmceuaM vocev Éad_âncxăs șMi aBspnrăH. ApmA crreAcZu$n$oscuutv-*o, pVâWnuă în( ka$dânicsulI csJufletu^lóuLiX tm(ePud.C YÎnKce.t,M HmiI-am riXdicqagt pNrjinvyiqrNea, ștGiiRn!d Mde)j_a^ cpe suWrHmat as.ăQ Sv.ăd,l udnaUrg YrAeftutziânDdU Hsă c.rhedp.é
Brock Mitchell stătea în fața mea.