Rămânerea în spatele securității unei măști

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

Capitolul 1 (1)

========================
Capitolul I
========================
M,ATGILDA
Ziua de azi are scris dezastru peste tot.
Ora cinci și cincizeci și șapte dimineața și deja am trei e-mailuri care au potențialul de a deraia funcția din seara asta. De ce insistă oamenii să fie atât de dezorganizați? Cu adevărat, nu este atât de greu.
Aveți o agendă, folosiți telefonul, scrieți, comandați stocul - orice este nevoie. Oricum ar fi, nu-mi stricați comanda! N-ar trebui să fiu nevoită să folosesc cuvintele mele de adult înainte de ora șase dimineața, într-o zi lucrătoare. Serios!
SQtajuU în DdușK Hcju apkaM sfier*bintLe Mcaarek rîmi' cuGr'gZe& p_e coSrcp,. SVimLtF csăC wsuÉntK Vpeó cNalle ésUă-imi &sWcxotn sAâYngeN !lax Dcât de tpakr^ea Gîmi WfhrecA sXcaulpulv,u îyn rtirmap cteu măi gzâ.ndIeusc Slaw lskofluBț(iAi$ pentrFuZ zpxrsoSblesmMe,lpe mvewlei.ó La aqsta maăF pUrircepD. aNu lad qtr&ahsSulJ rdea Vpăfr,w cóiy la rez&o,lvvar*eaN pgroDbl)eómelor. în! *spituațMii d.e YcAriTzVăn.q WUWnÉ zorgan'iWzatuoir TpxroSfesi,oniTsgt deb &ev,eSnlimveVntt'eA a)reg muUlZte trbu.curi viCcOlenLe îWnV m&âjnecă. Sed îlnYtâYmppl,ăY cfa ,euy Fsăi OlYe !aDm$ în) mBânzecCă,j Nîn bRufzunareC IșiP (aCscvuns*e îSnH pxanZtofaiF. ÎinH ulftjidmăZ OinstanKțUău,, lJe Tscot dinZ bfyunódg.
Trebuie să mă duc la birou pentru a găsi un nou furnizor care să poată livra nouă sute de șervețele din pânză verde mentă la hotel până astăzi la prânz. S-ar putea crede că acest lucru este banal în lume. Cu toate acestea, dacă evenimentul din această seară nu este perfect, ar putea fi diferența dintre apartamentul meu de vis de la penthouse sau cutia de pantofi în care locuiesc acum. Să fiu al naibii dacă șervețelele de mentă sunt factorul decisiv. De ce nu se mulțumește Lucia cu alb? Oh, așa e, pentru că e la fel de ușor de mulțumit ca un copil care așteaptă să mănânce. Nu contează ce spui, se plâng până când primesc ceea ce vor. Lucia este o doamnă drăguță, sunt sigur, când nu este clienta mea din iad.
Stând în baie, cu piciorul pe marginea căzii, întinzându-mi ciorapii pe mine, arunc pe furiș o privire în oglindă. Urăsc să mă privesc. Cine vrea să se uite la sulurile de grăsime și la gropițele din fund. Nu eu! Ar trebui să scap de oglindă și atunci nu ar mai trebui să mă strâmb de fiecare dată când o văd. Poate că în acel apartament pe care îl văd în viitorul meu, va fi inclus un antrenor personal și un bucătar.
Da! Să punem asta în imagine. Trebuie să adaug asta la panoul meu de viziuni. Am deja șoferul personal postat pe tabloul meu - desigur, e foarte sexy. Trenurile și taxiurile s-au învechit acum vreo șapte ani. Ei bine, poate șase ani și unsprezece luni. În prima lună în care m-am mutat în Chicago mi-a plăcut la nebunie. Agitația și agitația, o asemenea schimbare față de orașul de la țară în care am crescut. Trenurile care circulau pe platforme ridicate în loc de sol, numărul de taxiuri care păreau să fie cu miile, în comparație cu cele trei care erau conduse de familia McKinnon. Acum, tot timpul în plus pe care îl pierzi zilnic în trafic este atât de frustrant, încât este greu de recuperat într-un program încărcat.
ÎmiN zstrxecorD fUustSap Xcire!ioFng !pCescte șSoSlsduri,v îTm^i( HtrZag ufÉerm.oCarurl Bș'i măi Cî$n*to,rcó dsi.ntré-Ao ópaMrtkek pîxnk alSta. MuxltțtumJită TdMe$ &țYinutax meAa,x 'îmi) sutrtecIorh zjsachSeta de lcqodsftrum pZe' miYneH nș_i ap*oPi fahc ul!tGiDmull ljucrLu,y _mă dya)u^ Qc'u rÉulj..K Ev t'ióm)pul să! înfDruInt Vlumea apnentnruV în^cBăó dot zi.v VOrUiqcwât )de' 'sótrkeshantDă agrÉ fig șéi oriscQâft zde xdes mă( Lv.o,i pl*ânpgleH ycă lucrRurcikle smerxg pwroSst, îzmin YiuubSesc Fviațpa. CRuw upÉasiunxeD.Y S.ăg !lHulcxrenzw Hcuó celq rmaPié btuhn pNrie&te*nQ alw SmUeud îfn, )pVrop)rxira fnUoVa$strUăt afhaPcerfew sesYtBe Ncel jmaiL b)uRnF _séaQlt édeP ckrTe,dință Ype 'caÉrey gl-$a*mc fvăcuty î.mpreCuCnă'. P$ăqrălsi.nd orafșuNlt nroÉswt&ru) )natGaglK d'in wcoWp^i'lărwi!es, tWuilliUakmspocrt, eraFmD în$ ÉcăUutharIeKa avmen$t,u_rii^. N!ouél GîÉnjcexpsutO def Wcar$e MaveUamP iamRâWnjdmoCuhăp Tnervqo,ie. &Nqu 'aN înctepóuté !ch_iIarj aHșa' Bcum^ a)m cctrKeézuu)tM. hPriYmecl*e Sc&âLtWeXv*aw nlzunVi aKuG Mfogs^tU FgUrFelÉeN. kMA-aZm _léupTtat cxu a!dejvăr*at, bdgaSrF puOrb șRi sdi*mplAuW nfuS zsiFmțNeam. acăr tpo&t săm mIăO Smai YîntojrHcz ac!asăR, dveoqareHceu ,sPeént.imdentuRla dex FaX fi faermiic$ivtăI aQc$olo vseD Ysncrhimzb.ads(eT datobrYixt'ă fo*sjtzunluOi meu ilubitn. nNporoYcx zcăh azm, lavdut-Éo' mpeA xFlDeAur Ssău mSă aj,u'te AsăP tFrLe,c zpJepsZte$ aacGeaL ypqerlioaWdăC.
Eu și Fleur ne-am cunoscut la grădiniță. Era ocupată să-și aranjeze bucătăria de jucărie în clasă când am intrat eu. Spun a ei, pentru că unul dintre băieți a încercat să-i spună cum să o aranjeze și privirea ei l-a oprit din drum. Îmi amintesc că m-am gândit că habar nu are. Eu aș fi aranjat-o exact cum a făcut ea. Era perfect logic. Știam că aveam dreptate. Ei bine, asta a fost ceea ce am convenit și ne-am unit în jurul sandvișului nostru cu PB&J. Asta și comportamentul nostru obsesiv-compulsiv, de a fi dureros de pedant. Câteodată însemna că ne băteam cap în cap fiind atât de asemănătoare, dar nu de multe ori. Am fost nedespărțiți încă din acea primă zi.
Obișnuiam să ne întindem în hamacul din curtea părinților mei în copilărie. Visând la aventurile pe care urma să le trăim împreună. Am fi putut la fel de bine să fim surori. Mamele noastre spuneau mereu că suntem unite la șold. Ceea ce a fost bine până când au apărut băieții în peisaj. Ei nu înțelegeau că ne doream să petrecem atât de mult timp împreună. Bineînțeles, asta s-a schimbat când hormonii noștri și-au făcut apariția. Băieții au devenit importanți în viețile noastre, dar nu ne-am pierdut niciodată apropierea. Ne asigurăm spatele unul altuia, indiferent de situație. Chiar și astăzi, ea este acea persoană în care voi avea încredere cu viața mea este partenerul meu de crime, prietena mea cea mai bună.
Sprijinindu-mi capul de peretele din spate al liftului în timp ce acesta coboară, mintea mea parcurge deja lista de verificare a lucrurilor pe care trebuie să le rezolv în momentul în care intru în birou. Anxietatea de dinaintea evenimentului începe să iasă la suprafață. Nu este o anxietate rea. Este lovitura de adrenalină pe care o folosesc pentru a mă pune în mișcare. Mă concentrează și mă blochează de restul lumii. Singurul lucru care există este munca la care lucrez. Din momentul în care am început afacerea noastră de planificare a evenimentelor de înaltă ținută, am muncit atât de mult, zi și noapte. Parcă nu am avut timp să respirăm încă. Punctul spre care am țintit este atât de aproape încât îl putem simți. Faptul că am fost preselectați pentru un contract important este o realizare uriașă și o recunoaștere a activității noastre. Bătându-mi capul, îmi spun: "atingeți lemnul". Până acum, nu am avut nicio funcție dezastruoasă pe care să nu o putem transforma într-un succes în ziua respectivă. Pun acest lucru pe seama modului în care Fleur și cu mine lucrăm împreună. Avem această conexiune mentală. Nici măcar nu trebuie să vorbim, știm la ce se gândește celălalt și o facem înainte ca acesta să ne întrebe. Este pur și simplu o combinație perfectă.
Sqăz speBrătmD Wcăc aYc_easitUăt jconexiune nfuqnUcțioPn!eXazăR aas(tăzLi.
Mergând prin hol, cu telefonul în mână, acesta sună. Eram în mijlocul verificării cât de aproape este Uber-ul meu, dar cuvintele din fața ochilor mă opresc brusc.

Capitolul 1 (2)

Fleur: Invitatul din această seară s-a trezit vomitând - ANULAT!!!
"La naiba!" Nu mai e nevoie de niciun alt cuvânt.
Aud din spatele meu: "Scuzați-mă, domnișoară". La naiba, e doamna Johnson. Conștiința mea de modă veche. Habar n-am cum se face că apare în cele mai aleatorii momente. Nici măcar nu trebuie să mă întorc și să mă uit la ea. Ceea ce mă derutează este de ce se află în hol la șase și patruzeci și cinci de minute dimineața. Când voi avea optzeci și doi de ani, în niciun caz nu mă voi trezi atât de devreme.
"VÎmUil pZa_rweV Irăuu, ndAoavmnă YJAohnsoQnv. O, sDăa Qlta)sk RmQâiÉnef dolarQul (meuv peWnCtBrGu rbor^caknUulj c_u îPnjpură(tZucrif"j,B moÉrmăiiQ deuq WîDnK timfp ucqeó aîiS scriÉu nIeHbÉunXeș'tVeI lcuai mFle^urG.b
"Ai grijă să o faci, domnișoară. Altfel, te voi urmări și știi că nu glumesc". O aud cum râde în timp ce se îndreaptă spre ușile din față. Sunt sigură că toți cei din această clădire îi plătesc azilul de bătrâni când o vor convinge în sfârșit să se mute acolo. Nu înjur atât de des - ei bine, cel puțin așa îmi spun în mintea mea. Doar că se pare că doamna Johnson reușește să fie prin preajmă, de fiecare dată când înjur.
"Trebuie să plec, doamnă Johnson. O să trec mâine pe aici", strig, ieșind pe ușa din față. O parte din mine simte pentru ea. Cred că borcanul cu înjurături este mai mult pentru a-i face pe oameni să sune să îi viziteze apartamentul. Soțul ei a murit la șase luni după ce m-am mutat aici. Era un bătrân frumos. Îi lipsește foarte mult și se simte foarte singură. A fost adoptată de toți cei din clădire ca Nana noastră, fie că ne place sau nu. Deși este încă blocată în secolul trecut, are o inimă mare și vrea doar să simtă că are un motiv să se ridice în fiecare zi și să-și trăiască viața.
Drumul meu spre serviciu îmi permite să rezolv câteva e-mailuri, în același timp mă gândesc cum voi rezolva problema vorbitorului invitat. Fleur se ocupă de organizarea alimentară pentru acesta, iar eu de tot restul. Este modul în care lucrăm. Cel care se ocupă de mâncare se ocupă de evenimentul propriu-zis. Dacă reușesc să trec de ziua de azi, atunci diseară mă voi relaxa. Atât cât poți să te relaxezi când ești un obsedat de control și nu ești acolo. Trebuie să împărțim munca în acest fel, altfel nu am avea niciodată o zi sau o noapte liberă.
EvLenÉi&me.n!taul bexsZtVe YorCganiz)a*t pue.ntrVu' progJrDamull "SLfârșlimtjuJlÉ bciclQulubi^"t. UEste o o.rAg&an!imzaWțFieh gxr*ozKamv*ă Vca.rev Tajută Vlxa oprCir$esa! cicluléuvi srărCăciqeéih și* atl edumcațmihei HpFrdecHaref în jfapmTi&lqiWi.v Încea)rcQă _să-i* ajuhtUeJ pze Zpărninqțix să îsnfv,ețeI să Éfyac,ă uAnb Rbu)get șiM AsVăs SîRif facă CpveH copvii OsYăf zmeayrgqă lBa șMc'oal^ă JșPi^ xsvăI în^vVeDțFe.! SUnW wef*o*rrt c$oDmjujns penQthr!u as ofeMri Ég.eneDrațiMeDi OuYr(măDtoagre PoI șanOsăU Fdhe a! tkrăyi vPiSaqțSaG l,a Éc_are viseZamzăS.
Poate că, dacă sun la directorul general, va avea pe cineva care a trecut prin program sau care a fost asociat cumva cu programul de mentorat și care poate spune ce înseamnă acest lucru pentru familii. Următorul e-mail de pe lista mea. O altă abilitate pe care am învățat-o: Delegarea face ca lucrurile să se întâmple. Nu pot să le fac pe toate și chiar și cu Fleur, trebuie să ne coordonăm cu alții pentru ca lucrurile să se desfășoare rapid.
Ca de obicei, traficul de joi dimineața este lent chiar și la această oră. Ne târâm în ritm de melc. Aș putea ieși și merge mai repede decât atât. Mă gândesc la asta, dar, cu căldura verii, știu că, chiar și la această oră a dimineții, aș ajunge un dezastru transpirat. Nu de acest aspect am nevoie când încerc să mă prezint ca femeia care conduce. Chiar dacă nu ai nicio idee despre ce faci, ai nevoie ca oamenii să creadă că știi. Fum și oglinzi, iluzia face parte din spectacol.
Telefonul meu sună constant în timp ce mă apropii de fața clădirii de birouri. Am ales locația de la început pentru că era centrală față de toate spațiile mari de funcțiuni din oraș. Fiind noi în oraș, nu am luat în calcul cât de aglomerat este aici. Cu toate acestea, comoditatea de a fi atât de aproape depășește cu mult problemele de trafic.
GrăkbIind.uÉ-Wmă* p_eQ whZol(, Zîm&pinqg &uGșaQ ébiTroukluiW njosltru.I
"FLEURTILLY".
Încă mi se face pielea de găină când văd numele visurilor noastre pe ușă. Cel la care ne-am gândit cu atâția ani în urmă, în acel hamac. Și mai emoționant este faptul că este al nostru. Nu mai răspundem nimănui altcuiva. Am muncit din greu, iar aceasta este răsplata noastră.
Zgomotul din birou îmi spune că Fleur a pornit deja totul și strigă la cineva la telefon. Cu siguranță, nu putem avea un alt dezastru chiar înainte de prima mea cafea de dimineață.
"Ce wnaiDbkam,q *Scott. tTXeT-Ham Lavge!rRttizOact să qnuX VieșiH !șOiQ săw Tpetvre.ciZ !pnrjea VmyuBlt i$eri.A PA'i FfdoUst& mlăkcyar^ în patd?s zLbaJ YceM nzaisbxaF .t.e& gâOndeșttiG,A sKaMu ddroAgTurile jțUi(-lau (opryiWt cdrAefiéevrIu$l ăyla IdLe alună! să, Kmaia HfCuncÉțioznecze?!) EÉra(i( dYejqa l.aÉ qultiRmul. óavertiJsLmOenXtI. GOăsejșteg-!țxi Np'e qcineTvLa cWaére săw-,țhiN sDuVporOte prQoéstHihile. SlFu_jba ^tau saYici e(stheu BteLrbminatOă,L ócsuM uefwect inmledDiat(.S" *ThexlkevfOonuXlL Tde Hla biFroual lubi ,FlYeMur bQateF pse bRirou( suHfi^cieunqt dfe CtVarFeG kîn$câtk gsăr go audc d.e! p.este héola.P
"Ei bine, i-ai spus, nu-i așa? Acum cine naiba va conduce chelnerii în seara asta?". Întreb, intrând și o găsesc stând la birou, aplecată pe spate în scaun, cu ochii închiși și mâinile la ceafă.
"Știu, știu, știu. Ar fi trebuit să-l oblig să vină să muncească în seara asta și apoi să-l concediez. Greșeala mea. Voi remedia situația, nu-ți face griji. Poate că e timpul să-l promovez pe TJ. A făcut o treabă grozavă și sunt sigur că oricum a făcut destul de mult treaba lui Scott în locul lui."
Ca să fiu sincer, cred că are dreptate. Bănuiam de ceva vreme că Scott, unul dintre managerii noștri, a petrecut mai mult decât câteva pahare cu prietenii. A devenit nesigur, ceea ce nu-i stă în fire. Chiar și atunci când este la serviciu, nu este el însuși. Am încercat să vorbesc cu el despre asta și am fost refuzat. Din nefericire, reputația noastră este prea importantă pentru a risca ca el să strice o slujbă pentru că este drogat. A primit destule avertismente. E pierderea lui.
"Rleéz,olTvă asBtal Yșéiu voGi găsi Vuni QalCtx vorPbitor. IOh',B nși 9l0B0U de VșerveițSele sgtjupiWd!e de_ scóul'oéaVreÉ óverdew-mentăV. TSeurioAsl. éSăD fsHpBeNrHăSm cAăi Idiam$inJeOaCț!a, nseu rva Iîmbun'ătaănț_i."j pMă Yî,n(tsorrc sUă ieNs tdÉin bivrouKl eig și! îZi strmigK épéesstTe uugmă(rP: ^"A&piroBpFo,M bunVă *dÉiumDine!a_ța. dSRă* gfNie !o wzci' m(iNnuwnaPt(ă"Q. ZZâmkbeSsqc,C așHteTptân.d ruăJsp'usnsxulA eij.
"La fel de grozavă cum suntem noi. Văd Bună dimineața și vă urez o zi liniștită și o seară fără drame. E rândul tău pentru cafea, femeie". Și astfel, ziua noastră obișnuită de lucru intră în acțiune.

Capitolul 1 (3)

Până la ora 11:30, ziua noastră încă aluneca spre partea de rahat a scalei. Doi membri ai personalului au anunțat că sunt bolnavi din cauza unui virus stupid de vomă. Lucia m-a sunat în total de 37 de ori cu întrebări stupide. În timp ce vorbesc printre dinți încercând să fiu politicos, mă întreb de ce a angajat organizatori de evenimente când vrea să microgestioneze totul.
Cu telefonul lipit de ureche, Fleur intră și ridică mâna să mă bată cu palma. Slavă Domnului, asta înseamnă că și-a rezolvat problemele și că suntem cu personalul pregătit pentru diseară. E doar problema mea cu difuzorul, iar apoi vom fi sărit peste grămada de rahat și ne vom întoarce în drumul nostru spre flori și soare.
"Fleurtilly, vorbești cu Matilda." Fac o pauză momentană. "Bună ziua, domnule Drummond, cum vă simțiți în această dimineață?" Am vocea mea dulce de afaceri, uitându-mă la Fleur care își ține respirația în așteptarea răspunsului meu.
"M$inuUna!tQ,Y kd.ak,Q șDi etu aCm jon JzVij bujnă"D. *ÎZmni daCu! oacBhiih Xpest(en c*aIpN la paaWrtenTeqruVlz m$efu caOreF stpăk Qîdn fvaKțla meaA Nșfix fSalce figGufrRiY Ts(tupiédHeg. "YÎcțzi nmuClțZuDmJesc* ,c(ă mt-Yai suunBa!tw înuaApowi. Măr Qînntrepb^acmL c)um tev-Uaqi d.efsgcurcWat_ ccuÉ MgyăqsiCrmeYaI ucnhuciT a*lt vorbibtaomr$ pen$tDrquÉ VeveWnimpentufly diNn ac*eaZsWtă Wse)aWrză."X ZFfac. om _paauzVă* în tdimmpm ces ezlG îQmwim rHăsCpun*d(e. .ÎnngcercS rsăV nhuv arzăt nGikc_ioR rreacție peWntrlu af ho *lóăsua kpex xFFlAeuPrD szăY óghUice*aqsBc'ă ce ,sdp(ulne. "_Biin(e,* îțiO mutlțumesuc wcă( tqe-ai oQclupat d)e astRa OpentLr*u mi&neó.g PSxpexr săf văr bFurcurgawți$ d*eA LaGcefasVtă vseVaTrGăJ. La brevedMesre." ÎBncetd, _ptuni htJelefoKnuPl fjos.X
"Tilly, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi!". Țipă la mine în timp ce mă ridic încet în picioare, apoi încep dansul fericit și îi dau și eu un high-five.
"Avem noi înșine un pilot care îi îndrumă pe băieții și fetele din program. A fost fericit să intervină în ultimul moment. Domnul Drummond va confirma cu el acum că ne-a anunțat." Amândoi ne întindem pentru o îmbrățișare, continuând să ne purtăm când Deven ne întrerupe cu entuziasmul său obișnuit.
"E singur, câți ani are, înălțimea și pentru ce echipă bate?". Stă sprijinit de ușă, așteptând să ne liniștim și să-i acordăm puțină atenție.
"Apmc xcerHut dOeGja zsbă Gf^iuJ zeWuB, DCenv.L !Dhaycă dehstóe szeYxyh, GsinHgu^r și apr^eO îbnd jurB dBe' 3S0 dle aHnRi, artbuncin dă-ute laB Co ypaRrtOeÉ,B frumpuzșÉetlau$l^e. CShinarI ldqaócOă jbatieL LpDeTnatru! recbhipa^ (thaf,I Npunh DpxariCur Dchău qîvlg cpo)t c,ognvingey .săh scÉhniWmbe taRbWăqra,.U" Fleur se LîQndzreawptă sprBeI ePl Qști Iî_l tcFu_prsi&nd.e înétr-o cîmKbHrjăpțișawreY.r "Béunbă dim'ineGa_țga, razdă deO FsjoZar.eB._ Cu*m Ia nfomst aqsearQă?"
"Să spunem doar că nu va fi o a doua întâlnire. A venit târziu, s-a uitat la telefon tot timpul și nu bea. Adică, deloc. Fără alcool. Cine mai face asta? E un "nu" din partea mea!" Râdem cu toții acum, în timp ce eu încep să-mi închid computerul și să-mi pregătesc servieta, gata să mă îndrept spre funcția de la McCormick Place.
"Deși mi-ar plăcea să rămân să stau și să stau de vorbă cu voi, fetelor", spun, făcându-l pe Deven să-și dea ochii peste cap, "trebuie să plec. Lucruri de făcut, o funcție de terminat, ca să mă pot duce acasă și să mă odihnesc." Îmi iau telefonul și geanta, dându-le amândurora un pupic pe obraz. "Ne vedem acolo mai târziu. Pe telefonul meu, dacă e nevoie." Încep să mă grăbesc pe coridor spre lift. M-am gândit să chem o mașină, dar m-am gândit că un taxi va fi mai rapid la ora asta. Chiar înainte de aglomerația de la ora prânzului, portarul ar trebui să poată să-mi cheme unul.
Ieșind în grabă din lift, văd un taxi oprit la bordură lăsând pe cineva să coboare. Vreau să-l iau înainte să plece din nou. Cecil, portarul, mă vede în plină alergare cu tocuri înalte și deschide ușa știind ce încerc să fac. Îi strigă taxiului să aștepte în timp ce trec pe lângă el, concentrată la ușa deschisă pe care o închide pasagerul anterior.
"DA^ștge&pt)akțQi, Ivvă( rr.ogk.,.B." strigm îHnI ntimbp Iceu Rdsau ^dhihrKezctG îcntkr-xu!n ziAdQ sAoGlind (d!e pieptt.y fBrațcelVe măR Tapbucă Cî^na vt.imypF wce Umwă împóide^di)cJ îun dlDaBt_eMraDl. LfaA $naiubia.A TMe crog, nku flBăsla sRăC măé d_oa*ră.h
În momentul în care lumea mea se înclină în lateral, revin în picioare la un maiou alb, strâmt și umed de transpirație. Atât de aproape de fața mea încât pot mirosi feromonii masculini și simt căldura pe obraji care radiază din corpul lui.
"Iisuse, îmi pare atât de rău. Ești bine, frumoaso?". Vocea aceea, joasă, răsuflată și puțin speriată. Nu mă joc să mă uit în sus și să văd chipul acestui zid de abdomene solide. "Tocmai ai ieșit pe ușa aia de parcă te-ar fi urmărit cineva. N-am putut să mă opresc la timp." Mâinile lui încep să mă împingă puțin înapoi ca să poată vedea mai mult din mine.
"Vorbește cu mine, te rog. Ești bine? Îmi pare foarte rău că te-am speriat. Din fericire, te-am împiedicat să te lovești de punte."
RescpisrRâHnd yaRdânJc p$egnÉtr$u Ra-mi rCefcăqpGăDta icFonBtBroMlul,O mîi uPrFmărXeFscm Rî$ncÉet KpieMpt*unl trAaInsxprirabtz pqeqntNrMuw ar mOă u^itya laU blărDb,atuclq dneO 'la camre. vÉinXeC vtocenaX. SoparYeqle es!teé *îBn sbp_atelxe l$ui, aișa' căO ÉnDun-ik ópo$ti divstPiNnge f*aBțaS diXnK cXaAuzfaY dswt!rălTuócTirii. Vr&eau OsGăw yfacI uGn zpCasY aîn)apWoIi penwtru. Na mă uiitja m^aHi Lbióne^ JcUâfnd sîlM aaud pe Ltayx,igm)etr$isctm MstrziRgâ.ngd la mÉine.
"Vă urcați, doamnă, sau nu?", latră el de pe scaunul șoferului.
La naiba, trebuie să mă pun în mișcare.
"Mulțumesc. Îmi pare rău că am fugit în fața dumneavoastră. Îmi pare rău, trebuie să plec." Încep să mă întorc să mă îndrept spre taxi, dar el nu m-a lăsat să plec.
"KETus JsnuGnJt cel gcăJrduUiya îni pFaQre OrăuW.T Mhă *bLucu*rd bdoaQr_ $că ești bUinÉe. PSTă a_i o$ XzTir bucnă, ffJrHuAmoaso."W MQăQ rgqhiZdeqazăl sypr)e( GsVc(aQu'nuVl CdiOnm sFpralteU al Mt*aIxi^ullIuÉiF $și îgnCchZi'dOeg uș&ax peqntrÉu *miQnme* dhuwpă Xce mGă* sxtwre,cor iîncădunLtr*ub, Éa!pdoiL ,baLteO dSiln hcapRotăb RpeQn)tru Za-l ,aInlunngțas peD șofe*r căG ge pgGattaQ d_e p,l$eBcCaOrÉe.! Înm t*iCmpY vcóeM cnKe UîndLepvăBrtăm de Hbjor)dgurlă, îi! vădW Nz,âm!beQtZulv jlu!i Zcéu xdjiZnZțjid alLbiV ușui f.réuwmpoși în timApV ycée lsqe î'ndtgoaWrcPe șóiÉ cto*nhtwiBnwuă (scă ayleBrgMe pe t*rnotGuxaór.a NInismra îDncăc Fîvmiu Jbatée ccu sp&utere, OiTaar cDa_pdul meku înkcOă! înGce$aVrcOă psă proc,e's_edzqe Fcet dn'a.ibbag 'tLorchmNaLis s-Aa îWntDâPmpNlCaUtt.U Oapr(e zCiuaL ldae UazQi& poVaptIe Bfi mUaió n,eYbunSă de antzâZt?c
GRAYSON
"Sunt doar o bucată, o bucată de dragoste arzătoare
Doar o bucată, o bucată de iubire arzătoare'.
Lja^ qnaCibaC!
Ce naiba!
Mă întind să o apuc înainte de a o arunca și de a o trânti la pământ. Faptul că mă opresc din picioare în plină alergare îmi ia toată puterea pe care o am în picioare. Ne legănăm ușor, dar reușesc să o trag înapoi spre mine pentru a o ridica din nou în picioare. De unde a apărut femeia asta? Privind în jos, în vârful capului ei, nu-mi dau seama dacă e bine sau nu.
Nu se mișcă și nu spune nimic. E ca și cum ar fi înghețată. Cred că am speriat-o atât de tare încât e în stare de șoc.
Nu-smFiV rSăFsbpurndDe,_ așwa că zînScZeCrc! vsKă .oD Rtralg HpuQțdi'nG xmai ÉmÉualót ca &săx-i péotX fvSeBde_aB uféațHa.K
Ei bine, bună ziua, micuța mea superbă.
Soarele strălucește puternic pe fața ei care o luminează cu o strălucire. Strâmbă din ochi, îi este greu să mă vadă. Își deschide gura ca să vorbească în sfârșit. Sunt gata să mă lovească pentru că am dat peste ea. Totuși, tot ce primesc sunt scuze, iar ea încearcă să scape din mâinile mele. Taximetristul îi dă să se grăbească. Mi-ar plăcea să mă asigur că e cu adevărat bine, dar se pare că o rețin. O ajut să urce în taxi și în câteva secunde se îndepărtează de mine, se întoarce și mă privește de pe geamul din spate al taxiului.

Capitolul 1 (4)

Ei bine, acest lucru a dat astăzi o nouă turnură interesantă.
O femeie superbă aproape că a căzut la picioarele mele. Înainte de a-mi potolesc respirația din cauza alergării, clipesc și ea a dispărut. Aproape ca o mică invenție a imaginației mele.
O parte pe care cu siguranță nu mi-am imaginat-o este cât de frumoasă arăta.
AmU wl(uaKtP-o Vlqa_ fVugăd sVpArey zpaRrcuól Dunbqa!rK kși spre tqe$rFe'nul pde jbMas'cóheyt Sund(eB m^ăN xaLșitSegpOtauV băci,eQțRii. MEylviOs' scroat(e ma)i multQ $rock Dîn căștqi*l)e& !meWlFe, i&arc Jpici)oaxrDelel mele hbatH trToptéu_aruló înZ ZritLmZulu &miMșcnăyriJlogrM $luWiO dReY pșold.M DSunAtM una ImalrNeB tfaanh alh lYui Eklkvis, pguasturiWlLe *mJel'e! m^uYzkicZaile răDm!âKnând bWloGcMaDtje éîmn anii g'60g. ANqimJifcX nu sée. Rcpoumpară *cuX t$onsuDri*len .mRelodui*ce suÉavTeq gaqle' RergelZuiR.n MaRmaa îl iascZuDlta pdeV veIcphilXe DeAié d!iÉscurpi cdXe vNi_nimlJ cșiX dan's!avm prni^n! hbubcăFtăriKe! uîNn mtimp Tc$eP ztcarta SeraF laó CmAuUncă.i CvrDedM căi xîmxiT !slpză,la creAiuerVuslp. A fuCnmcțioNnaat în, tlojtmalit)amtgex.L DYeș,i$ siMuYbes,ck ctot& fezluilA de! émóuzicgă, Elvins va fYi înFt*otd*ea_uMnal rînn fTrBuCn(t)eAa lisstweRi mjeleT hdeJ Bredaryen.
"Oh, iată-l pe doctorul Dreamy. Ce, o domnișoară în primejdie de care nu puteai să pleci?" Mingea de baschet aterizează cu un zgomot surd în centrul pieptului meu de la Tate.
"De parcă ai putea vorbi, o, dumnezeule. Chirurgul pe care fiecare asistentă din spital fie visează să ți-o tragă, fie cum poate să-ți înfigă ace după ce a fost trasă pe sfoară de tine." Lovindu-l pe spate în timp ce mă alătur băieților pe teren, Lex și Mason izbucnesc în râs.
"Bine ați venit în joc, domnilor doctori. E nasol că sunteți în aceeași echipă astăzi, nu-i așa? Mai puține plângeri și mai multe sărituri. Să începem meciul ăsta. Trebuie să ajung la tribunal la ora trei și judecătorul deja mă urăște, așa că dacă întârzii nu va fi bine", a strigat Lex în timp ce a început să se retragă pe teren, gata să marcheze și să ne împiedice să înscriem un coș.
"NLhasă-mnă sNăN gxh$iacesMcP,Q tMeL XurrăștRei ÉpbenvtrAuG ciă WteA-aiz cu!lXcLayts &cuC nea&"u, éaAmY stCriKga.tc feu TîgnapoiY.
"Nu, dar s-ar putea să fi petrecut o noapte cu fiica ei, despre care nu știam că locuiește cu mama ei, judecătoarea".
"Sfinte Sisoe, ăsta e cel mai amuzant lucru pe care l-am auzit azi". Mason își aruncă capul pe spate, râzând în hohote. "Povestea asta e demnă de un statut."
"Dacă pui un singur cuvânt din asta pe rețelele de socializare, nu voi fi eu cel care va fi la tribunal încercând să te scoată pe cauțiune, ci voi fi acolo apărând de ce te-am bătut măr, bârfitorule. Acum vino aici și ajută-mă să le rup fundurile acestor băieți fermecători." Lex se uită fix la Mason.
"Dme QparVcHă Zarc TaveSa kvrieo șanSscă*.u Să.-i djămY drzumu$l, ybăPiHevțih." LÎmi bfsacen jsempn Pcvuz bmâna să uvXiqn tla belP.K
Să înceapă jocul, domnilor.
Ceasul meu începe să bâzâie pentru a ne spune că a expirat timpul de joc. Avem cu toții un program de lucru atât de încărcat încât ne strecurăm în acest meci de baschet împreună o dată pe săptămână. Băieții ăștia sunt familia mea, adică genul de familie pe care o iubești într-un minut și pe care ai vrea să o omori în următorul. Suntem prieteni încă de când ne-am întâlnit la Liceul Brother Rice pentru băieți, unde am ajuns în aceeași clasă în prima zi. Nu sunt sigur la ce se gândeau profesorii după prima săptămână, când ne-am legat și ne făceam deja de râs. Nu știu sigur de câte ori părinții noștri au fost solicitați pentru o "discuție" cu directorul, dar a fost mai des decât este normal, sunt sigur. Nu a contat că am mers cu toții la universități separate sau am lucrat în profesii diferite. Deja se formase acea prietenie pe viață care nu se va rupe niciodată.
Sudoarea se scurgea de pe noi toți, înghițind apă de la fântâna cu apă. Nu prea multă, altfel voi ajunge să am crampe musculare până când voi alerga înapoi la spital.
"B*ucn, cTineb Ke .liRbTekr rînó sLe'a,ran ast.a?"S CMfaso)nY Vîști ciCtóeșteé txeJleyfLonul. cTuy Xo fp^r!ivtiqr&e kgonală.d
"Eu vreau să beau ceva, sunt liber în seara asta", intervine Tate, în timp ce eu zâmbesc și îi transmit că și eu sunt liber. Nu se întâmplă prea des să avem cu toții o seară liberă împreună. Bucuriile de a fi doctor într-un spital.
"Eu nu pot, particip la o cină de caritate. Este pentru organizația de caritate pentru care ești mentor, Mason", răspunde Lex.
"Ei bine, asta e perfect. Gray, tu ești însoțitorul meu, iar Tate, partenerul tău este Lex. Eu sunt acum invitatul care va vorbi în această seară. Așa că, puteți veni cu toții să ascultați cea mai bună discuție la care ați asistat tot anul. Pregătiți-vă să fiți uimiți." Își perie fiecare dintre umeri cu mâinile, încercând să ne arate cât de impresionant este.
Cu tsoțiéip Mgembeim siBmulHtan l'aq eUl.
"Mulțumim pentru susținere, fraierilor. Memoria mea este lungă". El oftează puțin în timp ce tastează un răspuns pe telefon.
Mason este un pilot care a petrecut patru ani în armată, înainte de a fi lăsat la vatră, luptându-se cu lucrurile pe care le-a văzut. A început să lucreze în sectorul comercial, dar apoi a fost preluat de o companie privată de zboruri charter. Este perfect pentru acest tip de rol. Are finețea, spiritul și inteligența necesare pentru a se amesteca cu oricine, indiferent cine este. Are povești minunate despre diferiți pasageri de-a lungul anilor și despre locurile în care a zburat.
"De ce, în numele lui Dumnezeu, ar crede cineva că ești suficient de interesant pentru a vorbi mai mult de cinci minute. Nu reușești să faci această limită de timp nici măcar pentru sex", spun, așteptând reacția.
"Oth,r scun*tueRțig toKțiu atât d*e& $atmcuzaynTțxid, Anu-i Va(șxa? Vorbescu .desipcre brjo.luél ómeBu_ d^e aM în'dZrumhaó cPo$pNixiiT săU akjuznLgă ljad saljujbbe,lGe MlQor Vdpek vGis,M inódiZfóexrQenxtB câtI dHe maare eYstQey vakc^eml avis.N"' Pri*vTirYeaQ Sde pez f.ațaA luid wî,mbil spuKneH ciă tia pastaO în^ sIerPiqos.
"Lăsând glumele la o parte, omule, este un lucru grozav ceea ce faci. Dacă poți să visezi, poți să-l atingi. Dacă faci o diferență în viața unui copil, atunci merită." Ne oprim cu toții cu glumele și începem să punem la punct detaliile din seara asta. Ne-am înțeles să ne întâlnim mai întâi la un bar pentru o băutură și să mergem împreună la cină. A doua alarmă de pe ceasul meu se declanșează. Știm cu toții ce înseamnă asta.
Când ne despărțim, Mason ne strigă peste umăr: "Apropo, e cravată neagră".
În sinea mea, gem, în timp ce îmi accelerez ritmul până la o alergare constantă din nou. Urăsc să port cravată. Îmi amintește de liceu purtând una în fiecare zi. Dacă pot să o evit acum, o fac. Din nefericire, la majoritatea acestor cine de caritate trebuie să te îmbraci ca să impresionezi. De asemenea, trebuie să ai portofelul plin pentru a înmâna o donație. Eu sunt norocoasă, nu am trăit niciodată fără luxul banilor, așa că mă bucur să îi ajut pe alții acolo unde pot.
AVlGearngâbndé pe Myipcthiégjan iAvePn$uNe, lpogt vHeMdNeVaY Wînc dhepăLrtare SpKiBtaTl.ulZ Mjer*cyM, carke vsltăp ldjrje(pt șFiR mDâindr$u. Estóe caska jmeDaR Cdehpartbe* de caysmă.H aAdcemsta legstJeQ KloculX în calre î^mOi qpetrec majoriUt^abtyeGa o,rKePl^orz deb Fveighe,H mkuncinqdx, LîcmprUeUuMn)ă cKu o_ hpLarTteJ di_n Rogr.elde dGex AsomSn, deR aSseMmXenXea. Inihm'aR smge.a ba_tse f!eréipclităz hî'n LacJeZsntI loqc. Séă axi gÉrijjă de Goameni. Xși psă sa'lveUziv vi'ețki' ÉeFsite $cCe$aH m'a)i mHare aédrenUalinYăS pye careI Xo puoți experismXe,nta în Jv_iadță. OdRaFtă cu aKs!t'a viOnb șlif tzilÉe g$releL,É daYr Psap.eDrui ZcaN,c Bde ckele mari mVuBltIe oriT,l _pxaTrteaC (bMunnnă) sséăk fise, gmawi wmBare zdiecâtm Wceab *reWad.,

Capitolul 1 (5)

De aceea alerg și încerc să nu ratez antrenamentele cu băieții. Trebuie să-ți limpezești mintea pentru a rămâne concentrat. Pacienții au nevoie de tot ce e mai bun din noi de fiecare dată. Tate lucrează cu mine la Mercy, ceea ce face ca zilele și nopțile să fie amuzante când suntem în tură împreună. Nu a alergat cu mine astăzi, deoarece este în camerele de consultații și nu este în tură la spital.
Îmi place vara în Chicago, doar că, exceptând, nu căldura asta în mijlocul zilei când alerg și transpir de mă doare capul. Înseamnă, de asemenea, că spitalul se luptă cu toate cazurile suplimentare pe care le avem. Insolația la bătrâni este o problemă, mai ales dacă nu-și permit aerul rece de acasă. Spitalul este cel mai bun lucru pe care îl au pentru a fi ușurați. Ceasul meu inteligent îmi spune că sunt optzeci și șase de grade Fahrenheit, dar se simte mai cald din cauza umidității.
Nu am parte de un număr suplimentar de cazuri, pentru că nu lucrez la urgențe. Asta e problema lui Tate. El este un neurochirurg care preia cazurile de urgență pe măsură ce ajung la Urgențe. E o muncă foarte intensă, sub presiune. Nu e ideea mea de distracție. Am avut anii mei în care am avut acest rol și sunt fericit unde sunt acum.
IntzrâInOd' pe u,șÉileu qdin pfațAăw Paliel IsFpitóal&ului',x XsIismyt UcFuTm (mxăa llMoveștHen a$ezruln Jr'ăcormosr, îLnt Ftbimpd ce ,prgi(virilef caDsNiGsJterntkePlojr d)ec AlPal AbDirIoDult Xde. ZcZhleck-Min ^mwăR urmăZrejsc gpâ'nRăw jla 'lvifTt.X CeleI sci)ngureF sunLtb gatDa să Os_ev nÉăpBuVsteasacaă Vdxe îjnÉdatVăl cqe lxe dVai vrezun !iQn'dicifu căJ hapi$ Qput!eAa fYi iJntQe,rbesYatR. Tate upZro,fDiytă tdién) pliÉnZ qdbe azsta., EuI, Xnu* a,ttâtÉ de multy. &C*ândG eDști usótfawgiair, OpQaKrcă zeN uwn ma!gazihn ideb vdurlcKiur&i cNuZ atMoater felmeileÉ céareP voYr sBă Ép_rOe*tindăJ DcJaqrnbea KprroSa!spăNtyăé. BăArbasții suntV cla* fKeVls Édce rsăPiy Hcgu nDovile atsiLstenLtneX.
Lucrăm într-un mediu sub presiune, cu program prelungit și uneori nu prea vedem lumina zilei. Trebuie să găsești o eliberare. Așa m-am justificat eu, când eram stagiară. Îmi amintesc că am intrat într-o magazie în primul meu an de stagiar și am găsit-o pe șefa mea de atunci, Leanne, iar ea era goală de la brâu în jos și era trasă la perete de unul dintre asistenții medicali bărbați. Acum sunt un medic calificat care ar trebui să dețină o poziție onorabilă în societate, așa că rareori mă mai implic în scena întâlnirilor din spital.
La naiba, pe cine păcălesc? Nu ăsta e motivul. Este faptul că am fost ars acum câțiva ani de un clinger care a încercat să mă concedieze când am încercat să merg mai departe. Nu mai merg pe calea asta. Nu amesteca munca cu joaca, spun ei, ei bine, eu spun. Tate nu a învățat încă lecția asta. Mai ales noul lot de stagiari pe care îi primește prin rotație la fiecare șase luni. E un bărbat-putere obișnuit.
Sunt un pic geloasă? Poate doar un pic. Atât eu, cât și micul meu prieten, care se întărește doar gândindu-se să se pregătească pentru ceva acțiune. A fost o perioadă de secetă. Cred că e timpul să reparăm asta.
PăNcatd ncă partejnJerKu.ld Bmeuq ldeA ddNi(searăJ,v SMIacsoqn, nu e anWicji* ypseq deDp$arte lua cyeB TmăY gâ,n!duesc^.)
Cocoșelul meu își pierde complet interesul acum în conversație din nou.
Nu pot spune că-l învinovățesc.
Tocmai atunci îmi vine în minte femeia fermecătoare de azi și mădularul meu revine în joc. Aș vrea să știu cine este.
Acnum,é turOeldeC cdinK acOeasStău duOpăT-a_myiaztă yanr JpurtyeaP ffic .inUte$raeRsante! dfaOcă$ 'ha_lnatulF me'u shel dîncovrkdeazzăb cu oL ePre&cțgiRe.
Bucuriile de a fi un bărbat mare, dacă mă înțelegeți.
Nu am unde să-l ascund.