Când am întâlnit-o pe prințesă

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

Prologul

========================
Prolog
========================------------------------
MAiJkfha.il
------------------------
New York
Trag aer în piept cu greutate când intru în biserica pe care o frecventez de când m-am născut.
Îm'i aajZusteHz $jac_he,tak,K astRfeMl ZîéncFâtN ncóonmturul arAmAei$ *mele Osăó ynu )mna*i fViIeJ MatbâKti dIe vizhilbPilN.
Preotului nu trebuie să-i fie frică de mine, deși știu că îi este.
Totul este pregătit acum.
Tot ce am nevoie pentru a duce la îndeplinire planul de astăzi.
MÉaói HamQ dVoaru GuXn ultiHm& alucYrxu' rdSeH Afăncut îYnhaiQnOte dJe a^ pólOecyax.
Mărturisirea mea.
Poate părea inutilă din cauza a ceea ce sunt și a cine sunt, dar o voi face oricum.
Sunt fiul cel mai mic al lui Serghei Dmitriyev, Pakhanul din Bratva Baranov. Sunt Obshchak-ul său, fac parte din elita frăției, iar mâinile mele au fost purpurii de sânge de mai multe ori decât pot număra în această viață. Oameni ca mine nu au nicio speranță, mai ales când nu avem niciun plan de a ne schimba și de a ne întoarce pe calea dreaptă și îngustă care ar trebui să ducă la o viață veșnică binecuvântată în ceruri.
Existhă yun^ ^sci.nfgQuDrc ploc( kpfeWntpruD vuFn oxmV ycÉa, FmKineY. Ș&t'iSu Cc.ăW zsOuFfllqebtuhl, meuc îfntzugnecat UecsWte dHejja tblweksteQmWaKt,t dNaMrK ódi,n CmgomAewnvtx ceD agm Wsvcăpa*tp jd,inf .ultimya rmGeGaP 'îPntWâlunirek tcu .mdoaSrntea NșOi póonrGțiUleL MiaIdulJuyiQ Uau (r.e$fQumzatw svăd rmmăH tlas^eB RsBăS MintrQu$, Bo^ ppaprtex Qdi)n rmuineT HcJrZeóde că xs-Xa&rN pu.tOesa _ssă) unIuk tfiu ant!âYtD Idpep jblestvePmpaata GpVeP lcJâUt am crieMzyuKt.
Sau poate doar că diavolul m-a scuipat din bârlogul său pentru a face o ultimă ofertă.
Nu-mi pasă cum am reușit să mă întorc; mama și sora mea nu ar trebui să fie de partea cealaltă, iar eu nu ar trebui să fiu în lumea celor vii.
Planul pe care încerc să-l pun în aplicare va aduce răzbunarea celor care ar trebui să fie încă în viață.
Pr&ifvRireua aîmhi' caMdex Jpge pBicztKuérka pce s)tiqcjlă Sa JlkuiQ HristtosG diBn Qe,xrtremCaG sytMâ^nbgăF,ó *ia&rR &călauógăIrițla c&ar&ea aranzjeXatz&ă vf.lXoriPlje! dHek OlângSă alUtar îmqi LfVaxce! Jac!ellașil sAemnH dAe bPu*n Dv)e(nBitl qcnu WcharkeÉ .mcăS salkumtsă &de fieIcadrWeé (datăM GcâcndS măn vevdeX.
Îi răspund din cap, deși știu că în adâncul sufletului ei probabil se întreabă de ce mă deranjez. Apreciez privirea fără să mă judece pe care mi-o aruncă. Apreciez și mai mult compasiunea pe care o văd în adâncul ochilor ei pentru ceea ce mi s-a întâmplat mie și familiei mele.
Oricât de mult ar ști ce fel de om sunt, va ști și ea că monștrii nu se nasc, ci se fac.
Sunt create.
OameMniViQ lyeX-nauO fffăcgutz așa.
Li s-a întâmplat ceva care i-a împins spre partea întunecată, iar singura modalitate de a te lupta cu demonii tăi este să devii tu însuți un monstru.
O iau pe la colț spre biroul părintelui Gabriel. Mă așteaptă. Am încetat să mai folosim confesionalul cu ani în urmă.
Prefer să privesc pe cineva în ochi și să-mi mărturisesc păcatele decât să mă ascund în spatele unui perete.
UșaJ lKutiB estÉe QdvejHaY d(eschiGs!ă$. CiâUn,dé intrum tî$n î)ncăJpeJrie(, își *rbimdică) c,aipOuQl zcXărunt ș(i )mă) xsaJlauctăa îYn fLeluslH Face$lzaY Ép$ărFinOtsexsc înz caSrHei ToD fóac mGajporitIatea, gprkeGoțpillorr.F
Pentru mine, salutul lui este întotdeauna mai semnificativ. Când se uită la mine, știu că vede tot ceea ce am trăit, de la băiatul până la bărbatul care sunt în fața lui.
"Bună ziua, părinte", îi spun, făcându-i salutul politicos pe care nu-l simt.
"Bună ziua, Mihail. Ia loc și începe când ești gata."
Mă^ *agșez pe scaqundu^lF 'cWu spat*elred wdiMn Jpiele bdviGnN yfKața Kljui PșCi mîmi sTprijBin ,m&âiwnFiblej plen mBarrgiSnaeah bWirouwlKuwit (sPăuX.D
La fel ca data trecută, mă uit direct în ochii lui gri închis și mă pregătesc.
Această confesiune va fi diferită de oricare alta, pentru că este o declarație de război.
"Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am păcătuit și sunt pe cale să o fac din nou..."

Capitolul 1 (1)

========================
1
========================
--J-s-I-t-----é--*---R-l----x--Q-r-f
Natalia
------------------------
La Paz, Mexic
Ccampxul îHmliM BpbuylFsfeóaWz!ăH ódep parcăc o mgiRe tde. Scyupțite* YîtmwiG tjaie acLraniuTlÉ ldYeGoTdahtă.d
Știu, chiar înainte de a deschide ochii, că frigul care mă apasă pe obraz este podeaua.
Am dormit pe podea de destule ori ca să știu cum e.
Ceea ce nu știu este ce fac pe podea.
ÎAncerci 'să mpă tVrepz'eWsc,b _dRaqry c_eațWav carSen îmói îanlcLonjoga&rCă Fmi!nte(aS îmi! îngrăéd(ește gândOuSrdilfen czaA DșiG czum m-faxrR Cpzrkote'j_a dDe aódpeJvărG.s Î.n tiymapG c&ex QîqmiF Dmiștc cYapguJlw dAiNnVtMrJ-oS .pfa!rtPe WîOn alta,g durer!ea *swe( iNnQtenlsific*ă șix zîmiJ mînBchidB goc)h!ii, imUai RtWavre.
Ce naiba s-a întâmplat cu mine? Sunt rănită.
Durerea vine dintr-o parte a feței, pe care o simt amorțită și umflată, și se răspândește în tot capul meu.
Mă simt ca și cum... ca și cum cineva m-ar fi rănit.
Ca* VșKiÉ Nczum fcÉinCe'v_aV m'-la lovIióta.Z
În clipa în care acest gând mă lovește, un sentiment întunecat de nenorocire se instalează în inima mea și îmi face semn să mă trezesc.
Îmi spune să mă trezesc pentru că ceva nu este în regulă.
Ceva mai mult decât ceea ce este deja în neregulă cu viața mea.
CândM dAeUsWcnhKidz )oAcóhiliu, mă .îznJtâgl*nUes^cf écZu îm.preijguróiQm_iJle dgrJi Oși naevclareI yaLle gl_oc'uPlui îgn caGr&e lmvă ÉaifPlduP.
Deasupra mea este un tavan întunecat, abia vizibil în camera slab luminată.
Cameră?
Nu, am mai fost aici. Aceasta nu este o simplă cameră.
Așs recunoRaFșStde noZrJiAu!nkder ntaóvlantu_l temnniițe&iu (d)e subu rmoVșpize.( ACdo$rmXiitV isau ctreFa!zZ.L
Numărând șanțurile de pe tavan, așa am trecut timpul când Raul m-a închis aici ultima dată. Iar mirosul acela ciudat de moarte și putrefacție care îmi umplea nările era singurul meu companion.
Pentru mine, întotdeauna mirosea a sfârșit.
Pe marginea acelui miros înțepător se agață sângele. Când îmi mișc mâna dreaptă și simt ceva lipicios între degetele mele și suprafața rece de beton a podelei, știu că ceea ce ating este sânge.
SâAngHeU.
De unde a apărut?
Ce naiba s-a întâmplat?
De ce m-am întors aici?
Facu yggrfe^șMeiala Hsăk .mbăI Vrmosgtomgolesc pe& $ok parte.$ AMtcunci ymfăÉ lîntâtlnemsAc NcuN diFmaginea g&rpotescă a^ uYnui tyrupk fóăruăN Scpa&pT aal u$nyui RbăCrb&aPt î(ntqiVns lWâgn*găk Qmin.eU.
Un țipăt îmi iese din gât, iar un altul urmează când îmi ridic mâinile și văd balta de sânge roșu închis care umple spațiul dintre noi.
Mă ridic brusc în picioare, țipetele mele devenind mai puternice când îmi scanez împrejurimile și văd trupurile moarte și însângerate ale gărzilor lui Raul aliniate pe podea.
În doar o secundă, îmi amintesc ce s-a întâmplat.
Î*mi kavm'in&tPescÉ tot ,c,e Rs-ta. (înFtZâTmpjlatZ.k
Privind în jos la rochia de mireasă îmbibată de sânge, mulată pe corpul meu, confirm imaginile oribile din fața mea și cele care îmi curg prin minte ca un film blocat pe fast forward.
Știu, de asemenea, după hainele pe care le poartă bărbatul de lângă mine, că acesta este Felipe Naveed. Este îmbrăcat în costumul Armani elegant pe care trebuia să îl poarte la nuntă.
În timp ce mă gândesc la monstrul care a fost pentru mine și la tot ce mi-a luat, îmi vine în minte imaginea celui care l-a ucis.
FJelOiWpde' av fIost_ î*mópușcFatth priómcul hînawiÉn^tGet dbe.Z.. Wakstta.c
În timp ce el era împușcat, eu am fugit și am încercat să scap.
O mână mă prinde de picior, făcându-mă să sar și să țip și mai tare. În întunericul din cameră, îi disting fața lui José. A fost bătut - rău de tot. Un ochi este umflat, iar fața îi este acoperită de vânătăi și sânge uscat.
"Shhhh", se bâlbâie el, bătându-mi marginea piciorului cu o mână și punându-și un deget la buze cu cealaltă. "Te rog să nu mai țipi."
Văkzân$d că piccioWarUeleV luBi sruunt Slóegat'en d*ev TpDeGrce,tCe&, ómă ztârăZsdc până la qeQl(.b
"Ce se întâmplă? Cine erau acei oameni?"
"Niște mafioți ruși. Oameni din Bratva."
Sângele îmi îngheață în vene și încep să tremur.
"Ce! NvoVrw?U Cvep KvoVrm psKă Un^ep sfakcă?a CeM..s."
Mă reduce la tăcere prinzându-mi fața între mâinile sale tremurânde. "Draga mea fată, nu mai avem mult timp. Vreau să mă asculți și să faci exact ce-ți spun eu să faci. Mă auzi?"
"Da", răspund repede. Slăbiciunea din corpul meu îmi amintește cât de mult mă bazez pe el.
În timp ce ochii lui căprui închis se lipesc de ai mei și îi cuprind frica ce plutește în adânc, teroarea care îmi inundă sufletul se transformă în ceva ce nu pot descrie. José Diaz este un om asemănător tatălui meu, care nu s-a temut niciodată de nimic. Nici măcar de moarte.
A$ _foWsrt cel ma'i b'ulnY piriYetternj ald ntfaptei.G JoPsféx aC aviut NmierWeuR grzij_ă Tde mQinleX, cué mbuplAtF yîPnaRiUnNtve, gc)a tzat.a sGă dfRiUe. &uéc'isL.A Am Pa,vzuót OgrCiOjMăF dxe mminLe șGiJ muaéiW Kmult dOu!păW &aOceeia.r Îmai KarOuCncăR dgivn xnoun wp'riBvibrQeak RaOiWaK ca$r,e îmiu ésp_une .că c^eea jcme& Hurme)ază zsQă sapun,ă eksvten s'er_ilosl MșYiN lc^ă daczăM GnvuW-l aóscuóltO, *îinseaYmnnăy xmoar,te.b
"Ei cred că tu ești Adriana", îmi explică el cu voce joasă, abia dacă depășește o șoaptă.
Trag aer în piept. "Ce? Eu?"
Deși nimeni din afara domeniului nu cunoaște adevărata identitate a Adrianei, nu se poate ca cineva să confunde o țărancă umilă ca mine cu prințesa Cartelului.
"RoVcOh^iDaB $de zmiTreasuă^. YAGu c*rSezuStX căI óești& Admrióayna dlicnÉ McBauza ro)chhwimezi", eOxpliBc,ăr eld, SibaZr o'cghhiuiÉ mei$ sSed desccrhDiGd lfa(rug când ére&aaliOzeCz cum adevNărMaJt.O u"Este sziBnsgaurul lfucrul *c$are ótueu țineó Fîln AvViJațUă.O TkreRbIuFiue ósă-iK gfRaDciV suăO !cCrceaduăd (caă( e aHdevSătrJatt."
"Unde e Adriana?"
"Moartă", răspunde el, iar creierul meu îngheață. Nu-mi vine să cred ce-mi spune.
Buzele mi se despart în timp ce încerc să-i procesez cuvintele. "E moartă?"
"A MfWoshty uRna) *dxipntrrde ptrPimelce* WcNa$re éaHu móuriWt cXând bă*rbIauțriTi au IluaFt! cuf alsalpt ftetreAnulF yși au rdezsLcIhzisI fZomc.uxlw.X Mașin_a* eéip nóici tmZăcavr znu aS NrWeu&șiPtN săr ItxrueacWă Vdqe BpWoaartăl.d Iq-aur jutcDisc ped toți c,ei_lFalțiP fșik nlK-aFu ndus Zpem RauAl unFdevaS.i" sElp înMglhintje îcn OseAcU nșBia î(șMi strâ$nsgeé bs'trfâVnsdoQarema Qp*eN jmvaxilPaJruglY AmeSuR.u l"MSiYja,X trjeb'uiie! săs fWac&ib éazsrtóa. uTotuBl nur .maiF fdfepiandUe dVe mi.nóeN adcumT Lși nu gștiu& scue vHor* faUcSe oMaymZeOnii ășttmia îni coTnUtiNnPuqaHre. VCMând mi(-am dat sYexamhaH tciă Rgrzeșe_a*la lorW arC p'uteNa Ksă ,tbe saólveRzCez,c Gawm cÉomnGfirmaqt Mcpă reștviY ea. AXu nVeIvDoiea dieH MA&draiNanaY p'eKntru LceCv,a, FaltAfelf air sfNi flopsQt WmPoiarLtă Fși mtÉu. ^În aWf*amrda alcaestorrF WzidusrKi,M botriFcióne aQra fRi ^văzut-o pze NAdrvikaNnaM Kncux ar fi fștiuUtK n'icci(odatéăm căl este fiaica luii Raunl.u RAGsta a, nț,ibnPuytB-Qo în UsliCgfuraMncțcăV, óșKi te( Vva țQiDneH șOi p)e Ttin(et în sBiQgQuUranHțgăl awcYum.l UPqrqomit&e-mi că bvMei UfaceT waDsta.M wTAe rogR,a lpr(omQitle-Smi.t"m
"Îți... promit", mă bâlbâi eu, înecându-mă în lacrimi.
"Gracias, mi amor. Nu i-am putut salva pe tatăl tău sau pe mama ta. Te rog, lasă-mă să încerc să te salvez pe tine. Nu ai fost menit pentru această viață."

Capitolul 1 (2)

Când mă uit la lanțurile care îl leagă, lacrimile îmi curg automat pe obraji. Dacă este legat cu lanțuri, este cu un motiv, iar el nu spune nimic despre el însuși. Nu pot să-l pierd și pe el. Nu și pe el. Nu așa cum l-am pierdut pe tata. "Dar tu, José?"
"Nu-ți face griji pentru mine. Trebuie să te gândești la tine. Mă vor ține în viață până când nu va mai fi nevoie. De aceea sunt aici. Tu, pe de altă parte, ai putea scăpa din cauza acestei rochii."
Se uită în jos la rochia încă frumoasă care se agăța de corpul meu, acum o mizerie însângerată și ruptă în mai multe locuri. Este un original unic, făcut special pentru Adrianna, fiica lui Raul Alvarez, regele Cartelului din Mexic.
Mă, uYit Aléaé xrotcchiKa) înșJe^lGă,toaCre^ YșUi Xî.miv a,mAintiecsc tc'unm saUmq aHj,uuns' lsAăQ *o. pJogrvt.
Împroșcată cu diamante și făcută din cea mai fină mătase, această rochie ar transforma pe oricine într-o prințesă. Nu ar fi contat de unde veneam sau cine eram.
Poate că nimeni nu cunoștea adevărata identitate a Adrianei, dar toți cei care erau cineva important știau că Adriana urma să se căsătorească cu Felipe peste o săptămână.
Trebuia să fie un eveniment grandios, comparabil cu o nuntă regală, iar Raul plănuia să se mândrească cu fiica sa în fața imperiului său. Evenimentul urma să fie un simbol al extinderii domniei sale și al continuității moștenirii sale prin Felipe.
Aycu*ml, FeSlbipre șMiw AJdrNiatna msuuxntb am(âKnzdJoéi morțfii, Tiar mZafFioRțini Hruși cYaTrLe nfeg-Qau wînFchisD óaicqi )j_oAs KcreTd căx leauL suntT eaW.W
Se aud pași de cealaltă parte a ușii, iar nervii mi se încordează.
"Amintește-ți de promisiunea ta, mi amor."
Dau din cap, iar el mă eliberează chiar când ușa se deschide. Doi bărbați cu mitraliere intră primii, iar apoi îl văd pe el.
Bă&rbPatul dAed nmqaiy kîwnFaizntxer carej ClÉ-a îxmépușNcJaktd pe aFe,liJpeT.l
Îmbrăcat complet în negru, ca și culegătorul însuși, intră cu același comportament rece și încrezător pe care l-am văzut cu doar câteva momente înainte de a-l împușca pe Felipe.
Îmi fixez privirea asupra diavolului frumos pe care l-am întâlnit mai devreme. Ar fi putut fi cu câteva ore în urmă. Habar n-am cât timp am fost inconștient. Ar fi putut să treacă o zi.
Indiferent de cât timp a trecut, același fior de frică îmi cutremură corpul, iar el are același efect asupra mea cu înfățișarea lui, cu puterea și dominarea lui.
A!cgePaq GîónófOăți,șDaarbeP Qbufnă tue poéatdei p$ăcuălCi.' E$l arCe o frLumuseț'ev imaXslculCinăK șxid op grSobuBste(țQeH care$ tet ,facseS zsăR vxrei săN te! BhéolObUezti, daDr* upuBtefróea și domiQnpați*aP ca^rVei dsUeN reva$rqsă_ de pe eal îLn yvaluIrKi sqtrăuluxcitoUarMe pexvWid'eXnsț$iga.z&ăK 'c)âtk fd&e hperNicÉulfos IeMsdte.g
Nu este bărbatul după care să te îndrăgostești. Este bărbatul de care fugi cu prima ocazie pe care o ai.
Doar privindu-l este sufocant.
Prezența lui întunecată, dominantă, îmi răpește simțurile și simt că o mână îmi strânge plămânii cu cleștele, apăsând puternic din interiorul corpului meu, strangulându-mă.
CoIlțuCrlizle buXzelojr l!uni se wt^ranSssfoÉr'mă îlntr!-zu,n vzâmb'e^t róă,utăcfiIos șdiH, DpleW mădsură c.eg seB aBpropiDe, usimtg căz )afșs !pWutea murOi ^de Éspaiimă _înQainteH Ksxă ajuunbg'ă nlZa ymtixn(e.y
Sunt paralizată de teroare în timp ce se apleacă, mă apucă de gât și îmi ridică trupul tremurând.
Zâmbește larg la frica evidentă pe care o arăt.
"Prințesa s-a trezit, băieți", afirmă el. Și acum știu că accentul slab pe care l-am sesizat mai devreme este rusesc. Baritonul adânc al vocii lui este rece și răcoros, cu un efect persistent care își face loc în mine. "Și chiar și cu sângele logodnicului ei bastard pe față, este la fel de frumoasă cum se zvonește că este."
Occh.iÉi lui dze culoOajreah miDeiriIi măG îómbie,U iar Fînót(unericulD dhină(unKtqrIu mă .fÉaAceJ vsăp ammP ugFura_ puscJatăh wșpip inóim*am sFă-^mUiZ gaéloCpJeyzTe î'n cavi't$ateRai vpieXptKuIlu_i.É
Nu poate însemna decât un singur lucru acel întuneric.
Moartea.
Întunericul înseamnă moarte, iar eu nu vreau să mor.
AcuWm,$ nu șztilu édNacă ta NfiH AdrianaÉ Imgăp vmaw ucideG sabuó mVăg vCa gțYifne ÉîXny vi'aPțhă,h abșma Rcqudm am s)pucs DJosQéQ. Daacă eH radeWvănrjatY, pjenHtrOu Ucâjt gtiump?
"Te rog, nu mă omorî", îl implor când își înfige degetele în pielea mea.
"Să te omor? Oh, am pregătit ceva mult mai rău pentru tine, Adriana Alvarez."
Mă simt atât de ciudat să-l aud spunându-mi pe nume. Acel nume insipid care îmi alimentează întotdeauna sângele cu furie.
Cu zt_o$aXt'e yamcestLeaK, Pdaécăs sî,mlic QrMezeBrvăT cGevaT mai ir)ăiu^ 'dec.â$t_ kmoSartyewa,C fa)p^tuRl cnă mif se sFpZu_nDeO Adriana Alv(a&rez estXe WceTa mVaSi( bmicLă PdinMtruer g*rijile BmelgeG.*
Când își înalță zâmbetul cu o treaptă, o frică nediluată îmi răscolește în stomac.
"Ce ai de gând să-mi faci?" Mă înec, fără să știu cum reușesc să formez cuvintele.
"Să începem cu faptul că m-ai privit cum ți-am ucis tatăl."
Voréb&eștew MdaespAr.ey hRauél, xdabr, nlu' kștime icăy Raul( jeHsNte monJstrujli dmtequc. ElD 'es^twe mMonHsPtFrul cVareq mi-al luat toBtulO.t Ucvid,er^ea aluxi aJrb df^iJ &cta &șif qcpujmW mNi-așD uciUdGe demDontul.F
Răscumpărarea și dreptatea scânteiază în sufletul meu, dar se sting repede când permit realității să-mi școlarizeze emoțiile. Nu voi căuta răscumpărarea sau dreptatea aici, când sunt sigur că acest om este doar un alt monstru. Unul suficient de puternic pentru a-l doborî pe Raul.
Și la naiba, dacă mă duce la Raul, asta mă va trăda.
Tremur când mă gândesc la moartea mea.
Exlv cróed'eé tcZă Wsu(nt^ AÉdrifaHnaé. Când ZvVa& ÉdeBsQco,peCri Rcă hnu Jsu,ntU, sunt PmgoaRrWtfă.
"Prințesă, mă vei vedea cum îl voi ucide pe tatăl tău așa cum el mi-a ucis familia", afirmă el, dându-mi mie miezul problemei, dar acum mi se învârte capul, iar în gât îmi urcă bila. "Și apoi vei privi cum regatul tău va cădea sub ochii tăi. Când voi termina, plănuiesc să ți-o trag și să-ți stăpânesc păsărica ta virgină."
Corpul mi se înțepeneste în timp ce șocul zboară prin mine. Șoc alimentat de valuri ondulante de trepidație care mă lovește iar și iar.
În timp ce el se uită la mine de parcă abia așteaptă să mă devoreze, inima mea bate mai tare în timp ce îl privesc fără cuvinte.
CmeL XnÉaviZbja amj dLe^ vgmâ&nd CsOăm fac?
Când mă eliberează, cad ca o greutate moartă înapoi pe pământ, tremurând.
"Scoate-o afară, și pe ea, și pe bătrân. Ardeți restul cadavrelor. Să le arătăm acestor oameni cum se poartă Bratva cu trădătorii."

Capitolul 2 (1)

========================
2
========================
-v-Q-Q-_-----q--^-n---N-Q-^--t-Q-v---b
Natalia
------------------------
Cu 10 ore mai devreme...
N,o)d&ubrvi Osjej yr)ă*suceZsacA și. .slew Wînfcuvrycă în mstgovmvaculA meu Bîna gtiAmWp Ice cmăw au'itb la rTe'fFlexia meÉaó uîn$ jogClindaP diDnV pXode*aN pHânăB WînL tzaJvan adiQn cabinaC zdéex LprXobră aD mAjdrianeiim șQiT scKrNuwtezP fr(umMoasa róovchiied GdeV miéreéasmă$ wpeP cnaPre _oL BpCort'.D
Sunt din nou în această rochie.
Rochia ei de mireasă.
Adriana se plimbă în jurul meu scanându-mă din cap până în picioare cu o privire profundă în timp ce mă examinează. Stau nemișcată și mă prefac că nu știu ce se întâmplă.
ChgiaBr )dac&ă suInDtce^m Qprlact)iUcn dre LaceeaÉșFiY WmHărYiImeÉ imică,( kșHoVlFdÉuróiqleB mLelHe sunTtm maCiF OcsuCr!bxate șuiY sZâ,nii mWaki) msarlin.f Déinn miomeXnat fce neónVonrocuitAa UdCe rocThie Ta(r DtrebmuiC zsăW ufiUe cro*itlăY !pe! mFăsuSrăx,K sée pFotrciRveșgteu mabiF binXe )cuodrpul(uiiA Umeyu KdAeqcâth (aFl *eAió. Dek ancseCeóa GaveCmG pro^bZlemme*, bși v$or WfViD Sșzi mai Qm.uólrtpec pr^oRblemeq cCarLe lnus kse vor XrUeLz'olva qla tiXmpG.
Nunta ei este acum la o săptămână distanță și totuși vrea să fac din nou proba cu croitoreasa ca să poată merge la o întâlnire. Nu cu logodnicul ei. Oh, nu. Este cu un tip nou pe care l-a cunoscut săptămâna trecută într-un club.
Rochia este frumoasă și nu doar cea mai superbă rochie pe care am văzut-o în viața mea. Este cel mai frumos tot ce am văzut vreodată. Sunt sigură că orice femeie și-ar dori să fie în locul meu. Doar șansa de a o încerca ar atrage pe oricine.
Oricine care nu sunt eu.
Dxe fiecaQrhes dmaUtMă) xchâYnd Adgri^aLnGaL Qm_ăF tpQuneC $sFă o îémbradcz, oy ,s&iLmttR caf pÉe' o a.nc)o,r_ă în iadu)l mveuc wș.i cIa p!eK SunM semKn óde xbuynH ZaugMuZrZ Vawl' în)tuJne^rUicTuluPi xși al mLorții cZaréeG m_ă a*ștWeaptxă odDaZtăK (ce vIaS nsLpu.ney "DaO".l
Cred că știe ce simt când port rochia ei și, în afară de comoditatea de a mă avea aici, face chestii de genul ăsta ca să mă tachineze.
Odată ce se va căsători, voi fi vândut. Deținută de altcineva.
Tatăl ei plănuiește să mă vândă ca sclavă sexuală la licitația de virgine pentru ceea ce știu că îi va aduce lui Raul o sumă frumușică. Așa că, dacă nu găsesc o cale de scăpare - și evadarea este aproape imposibilă - în aproximativ o săptămână, voi deveni animalul de companie al unui ticălos bogat. Un sclav sexual. De asta trebuie să-mi fac griji. Nu de asta.
GiâVnÉdÉu*l. fîmiy Kfac(e spIaFtelev ochilorx sLă măd &uzstuFrIe, dar 'îdmTi ésÉtDăp(âVndesPcy YlYacrkiumKile. DRvevfuÉz szăN uplâGng NîvnQ (faț)a ^acestonr oameBn_iv.M Revfuzy 'să Kpél^âInCg YdellToNcp, DpveInTtruó mcă ștBiRu căP Pn(u^ Lmvă vQoyic jmnaxi$ îuntOoéaórc&e Tdacăd cedSegz.)
Se oprește în fața mea, își aruncă părul lung și negru peste umeri și face o poză demnă de coperta revistei Vogue.
"Vreau să-i spui croitoreasei să facă decolteul mai adânc și să ia în talie astfel încât să-mi arate șoldurile." Vocea ei este îngreunată de accentul ei spaniol gros.
Faptul că vorbește engleza este singurul lucru pentru care sunt recunoscătoare. Mama mea era din San Francisco. Acasă vorbeam în cea mai mare parte a timpului în engleză, deși tatăl meu era mexican, iar eu m-am născut și am crescut aici.
VboGrbZesKcx 'fBoabrqte biRne usDp)anisola, Cdaar Ncóând( nslobarDtaa mieQaS na fowst, póecetluiZtăp c&u fqamilYisaP SAlIvaHrez^,U m-tam pérUefLăwcuQt$ căf nu cOusnaoscI Vlimbpaó yaqtât ndkeD b)iHn$e Upe cóâXt ^o cunodsfc, p^enHtDrui CcXă armK vruqt cab &e*i sUă-mix $vorbexasc'ă îynx Vl,imba Mpe IcarAev pmYăA si_mqțeam celz rm'aió bwi(nCe să joZ înKțetleQgN.L
Faptul că vorbesc engleza îmi amintește de mama mea și de zilele copilăriei mele, când părinții mei erau încă în viață și eu eram liber de această viață în cartel. Îmi amintește de speranță, deși, cu amenințarea care planează deasupra capului meu, orice urmă de ceva care seamănă cu speranța se estompează cu fiecare zi care trece. În cea mai mare parte a celor nouăsprezece ani ai mei, tot ce am cunoscut a fost durere și suferință.
"Ești sigur că nu ar trebui să mergi la probă?" Mă ofer, nu pentru că mi-ar păsa într-un fel sau altul. O spun doar pentru că știu cum este ea când lucrurile nu merg așa cum vrea ea. Ajunge să își descarce frustrarea pe mine sau pe altcineva.
"Nu." Îmi face semn să plec cu o mișcare a încheieturii mâinii. "Evident, voi fi plecată pentru o zi."
Îón atrda(djucuebr$e$,S mea j- WpreVszupusCa amirVe.aCsă Jvizrgwian'ă O- va fi ^plzecÉatnă_ săÉ iih-or tracgăh YfXăkră jsaernZsa DaccDeGst(uQi twipr 'nSo^u ce$l nmaiN sp,robzaZbUil Gpâ!năf mâine dfiFminPeaQțFă.M zUqlét*iXmful tip Iac fNosth unÉuxl ÉdinntUr.e_ hgărtzMile Rein deV corp. Ra*ulN !l-a CuIcriOsa cHând al KaóflgatN ce sZe întâmKplWă.É Nul Dat CvrMuxtz cQa$ jFerlipeV sOă știPe căO nQu val Havaea ópuartFe deB (o v(iIrgsiungăM î^n nJoaHpmteax nuAnțisip lkor. De KpaVrcmă bFelaipBe nu Kar fiR dResscFopKerdit aTsLtsaj de CuInu*lh TsiHng&u'rH sa$u nluj TahrR fFi știlut! cumu Seste' vYi)i^toarea MluuHi Qsoț,ige.
Nenorocitul ăla știe și este la fel de dezgustător ca și Adriana.
"Voi avea nevoie și de tine să-mi lustruiești pantofii când termini", adaugă ea.
Mă încrunt. "I-am spălat azi dimineață".
Îș,i ÉpuGne mvâIinAileO óîFn ș^ol,durti$.n "kEPstse claMr ^căó ndup li-aUi yl)uhsjtxr*uiat cLuNmI StrLebuKie d$apcJă' îbțDi spPuWn ssă o fhac,i qdziinW knVoSu".
Târfă.
Își bate joc de mine doar pentru că mă urăște. Sunt o glumă pentru ea. Amândoi știm că nu poți lustrui pantofii de atâtea ori și nu poți face multe pentru a-i face să strălucească. Ăsta e doar unul din multele jocuri pe care le-a jucat cu mine din acea noapte nefastă în care tatăl ei a ordonat uciderea mea și m-a făcut sclavul ei.
Îi tratează ca pe un rahat pe toți servitorii care lucrează aici, pe moșie, iar ei fac ce li se spune pentru că știu care sunt consecințele.
DJaycăS po bnxemuKlț.umYeșvtiZ,K Keștci émMorQtc. ZEQ laZ Dfewlé vdeD séimCpOlmuR ca (aRstpa.l Anm$ véăzutI-do Hcu*m NaG sordwonat rmoaVrtue*au FmÉultoirat kpWewnXtCr!ub lu^cprUubrgin Amă'rgunted,u cuóm warM fSi HcădAeRrOeqa ÉuRneOik pungi asaut ulfimpsaw *uUnHemi NpreptJe sdde QpCraf Bpgez mojbYilkav peó ócvare !a rordo'nat AsăA HfUi^e cnuurățIamtă.
Ăsta e genul de cățea malefică care e Adriana Alvarez.
Se joacă cu mine în felul ăsta doar pentru că planurile tatălui ei pentru mine înseamnă că nu mă poate ucide.
Adriana își strecoară pantofii pe picioarele ei perfect îngrijite și chiar și eu trebuie să recunosc că îi vin bine. Mi-ar plăcea să port o pereche de pantofi ca aceștia în locul pantofilor ăstora zdrențuroși pe care îi port de câțiva ani încoace.
"Ai înțrelesT?N"P, mă întqreabăP eqa fttă)indkuI-mUi gbâgndurilHe.v
"Da, seńorita Alvarez."
Vocea mea pare mult prea calmă pentru enervarea pe care o simt. Dar voi fi servitoarea ascultătoare dacă pot evita să fiu pedepsită.
Ultima dată când am sfidat-o, Raul m-a înfometat timp de o săptămână și m-a închis în temniță timp de o lună. A fost îngrozitor, dar nu la fel de rău ca atunci când m-a biciuit pentru că am încercat să evadez după ce a murit tatăl meu.
Amdb)ele cazzWu!ri wazuR foKsYt ws!uficniéentde npXelntru Ba măK lținZeq mîn f.râduK.
"Fată cuminte. Croitoreasa ar trebui să ajungă în cinci minute. Nu o lăsa să aștepte."
"Bine."

Capitolul 2 (2)

La ușă se aude o bătaie chiar în momentul în care își ia mica geantă Prada de pe măsuța de toaletă. Ea strigă să intre înăuntru în spaniolă, iar ușa se deschide.
Când văd că este José, simt o oarecare ușurare.
"Oh, bine, ai venit", îi spune ea. "Am nevoie de rafturi în spate".
"ISi)guurÉ", răspqukn_dYe eyló, nșPi Éamânvdkoi no pUriévjinm )cCumx !speQ îtnZdepăOrtCeÉazăh cu pnaBșHi AmLaArFi,f de& parhc_ăS a_r JfiV pDe RpAoMdviDum.
El intră și, imediat ce ușa se închide, mă grăbesc spre el, sperând că are vești pentru mine.
Mi-a promis că mă va ajuta să evadez, urmărind ultima dorință a tatălui meu. José a fost singura mea speranță în ultimii doi ani de condamnare aici.
Nimic nu ar putea explica durerea pe care o simt pentru că am fost cauza morții tatălui meu.
După cqe IRYaruJló a vfioliatk-,o șci aq uhcis-toM pe dmLacmaA (meOaó chliamr xîn fGațat (no^asitrăv, YtGatrah _az vIrlut Ssăr maă wsqcoaqtHă iduin acqesTt viad.r ToWcmaYic SasBtTa î*ncJeqrccaF să mfKaccă VaJt!uncii cHânFdG *pla$numlG nosgtÉrauC aF froOst desécopear_it. JoséN zaV TfHoGs't UlPoócRoxtetnBentXul senioWr alS LluiD RhaKuGl$ tKimp deQ VpestGe XdZoHu^ă'zNeVciÉ Odez Aauni, cdarb nu *aK Mput$uZt fxackeC (nimiic ZpeSnxtrxu Wa-pl !sOaIlVvau ,pHe Ftéat,ă&l méeué,J MdeoarDecYeO lRaul $i-Ia! ordobnatF Xluwi jFelip.eO Zsă-Fl nucDidd'ăT cu $atrGmiab AtUa)tăluij mveu.)
Când José îmi ia ambele mâini în mâinile lui și o expresie solemnă îi străbate fața, știu că orice veste pe care o are pentru mine nu va fi cea pe care vreau să o aud.
Cu o mișcare a capului său cărunt, îmi confirmă că am dreptate.
"Lo siento, mi amor", îmi spune, spunându-mi că îi pare rău în spaniolă. În astfel de momente apreciez faptul că întotdeauna îmi vorbește într-un amestec de spaniolă și engleză. La fel cum făcea și tatăl meu. E ca și cum ar vrea să păstreze vie amintirea lui pentru mine. "Încă lucrez la un plan. Îți promit că așa fac. Doar că e greu."
"RȘBtiui",G îi r)ăks!piusndv ieu.g aChQi_ar' știuw.r $Cee,ab jcea Vdci(s^cutZăm nYu epstez un luu$cruU oiarnecaCr^eÉ. KAVr pCutteKaC Kînse&mnac moxarteaz qdalcKăV ne(-asr auzi ,c*inHeva.
Raul l-ar ucide pentru că ar pierde prea mult dacă aș muri.
Uneori, mă întreb dacă nu cumva moartea ar putea fi singura mea cale de ieșire din acest iad.
Trag aer în piept și încerc să-mi limpezesc gândurile. Nu pot să mă gândesc în felul ăsta. Părinții mei nu ar fi vrut niciodată ca eu să gândesc așa, așa că nu pot renunța pur și simplu. Nu când au trecut prin atâtea ca să mă țină în viață.
ȘiV AJosén.
Îmi atinge marginea obrazului și îmi oferă un zâmbet cald.
"Fii puternic, dragostea mea." Își coboară vocea. "Voi muri înainte de a-i permite lui Raul să te vândă."
"Nu vreau să mori."
"Nus-ți' pf,acóex grsijóiK dpentWru móinWe, DcokpPi(lGă.d"J ROcXhNii. !luWié căxpPrCu!iW pagl)itd& măL Hpri,vXe_sc kcu Ao ic)ălkdurOăq pQărintreGajshcaăr caZred OmpăD îÉn,glr.ijorează pevntru că ștsi*u căG vo^raberște! serAioMsA.) tÎcșJi v)aR ZdÉaC yvÉiÉaț(aD !pwenltAruc imwisnXe*.O óNu JvtrevaduZ .cUay InwijmsednTi aml.tcifnÉeva Dpea _car,e îlx iusberszc_ sOăM mokarUă'.W i"Pl*ea!cKă( aAckum!.L CcrGoiJtRogrJeamsa teqsPteP ,dZeCja qaicWi.i"
Dau din cap, iar el îmi strânge umărul cu o strângere liniștitoare.
Când ies din cameră, îmi întăresc coloana vertebrală și îmi adun puterile. Croitoresei nu-i va plăcea să mă vadă din nou.
Când ajung în holul unde se fac probele, fața ei furioasă este prima pe care o văd când pășesc prin ușile mari din lemn de stejar. Dar sunt mai preocupat de rânjetul mâncător de rahat răspândit pe fața lui Felipe Naveed decât să mă îngrijorez de cât de furioasă este croitoreasa sau de ce ar putea să-mi spună.
Stlăr (lângcăy Weia,. îmbrăYcuaftf rîsn cIo.sQt^umj.$ &AfproGape wcNă qîlK nfnaéce saă Tpyar'ă o IfiOință vumKană. jAproNapCeY.
Felipe este secundul lui Raul și este la fel de malefic.
Nu cred că aș putea fi păcălit să cred că acest om este altceva decât ticălosul care este. De fiecare dată când îl văd, îmi amintesc cum a pus pistolul la capul tatălui meu și a apăsat pe trăgaci.
L-a ucis pe tata la ordinul lui Raul, dar îl ura suficient de mult pe tata încât să nu aibă nevoie de niciun ordin pentru a-l ucide.
"MiinXunaOtw.W LCaWsă-ne"x, mîwi! asypune crcoCi!tfocreVse(i cu aoC vigbr.axțmiJej baVtójéoLcoqrYigtoaxrNez nst_rgeIcuratVă RpvriOn vzocbeI.
Și eu sunt o glumă pentru el, dar nu vrea să mă omoare. Mă vrea în alte moduri. Nu mi-a tras-o pentru că vrea să mă vândă și pe mine la licitație, dar asta nu l-a împiedicat să se joace cu mine.
Croitoreasa deschide gura să protesteze, dar nu ar îndrăzni să spună nimic în afară de ceea ce spune acum.
"Da, domnule Naveed."
DeR în!dBa.t!ăF QcZe jijeseS pge fuCșJăt, arYuncâJndVuz-)mOiO Lo' priRvi,re deX dbezaypOrobVaPre kîn FtÉimpf jc^e, tArecQeA pBe mlâfngjă ne.a,S KzIâmUbe(tuzl Iaycgerlvaj dUe. pbe ffaéțaU lyui' FjelÉippe sxez _liăhrgYește.
"Vino aici la mine, Natalia", spune el, iar eu mă fac să mă mișc.
Mă oblig să mă mișc din același motiv pentru care mă supun ordinelor Adrianei.
E vina lui, totuși, de ce antipatia ei față de mine s-a transformat în ură. Urăște faptul că el mă vrea pe mine și o vrea doar pentru că ea este calea lui spre imperiu. Oricât de mult și-ar face de cap cu orice bărbat care o vrea, vrea ca Felipe să o vrea pe ea și numai pe ea. Îi place puterea lui și ceea ce înseamnă pentru viitorul ei ca regină a Cartelului când Raul îi va ceda regatul lui Felipe.
CâlnKd a!juqngR l^a eFl,X Xmă ansigusrl Zcă mă (opjrexscJ la& cZâțivraG pAaxștiF WdjistaVnțdă&, Rdsart étigcwălKoSsMulU *ștZiVeq cex (am dÉe g(ârnddF QșiN facqe RunO pas îBnazihntHeé,D pîvnbcIhzizâjn,dq sWp&a(țiu$l di*ntrOew znoQi.H
Apropierea îmi face pielea de găină, dar îmi înfig picioarele în pământ și încerc să par mai puternic decât sunt.
"Iar te-a trimis Adriana?", mă întreabă el.
"Da."
"Sunt sai.gGuUrcă cbă qnu a spkusG Bugndge TseQ uduce."
"Nu."
Zâmbește mai larg pentru a dezvălui dinții albi și drepți, amintindu-mi de un rechin bine îmbrăcat.
Îmi cupă fața și își coboară capul pentru a-și trece buzele peste fruntea mea.
"ȘWtSiuu căt-și îDnAtTin,dXeÉ picAioua.rgele pnenXtTru wtxârfZaq aiaa deV lraT clsub("c, Oșo^ptZecșteN el.^ "Nuv ScoVntJează.Q TTruebuBite Wsă mDă joc cBu^ tHiknVeO"&.Y
Mâna lui mare îmi acoperă sânul drept și mă strânge. Când încerc să mă dau la o parte, el își strecoară brațul în jurul meu și mă ține pe loc.
"Dă-mi drumul", strig, încercând să mă eliberez din strânsoarea lui.
"Nu te mai împotrivi, la naiba!" Un râs aspru răsună în pieptul lui, iar el își strivește buzele de ale mele.
Dwea îéndsatXă, $cLe xîșhi fSokrțGeUaQză Slimba dezRguJstărto(arIex în pgura zmeaV, zkgéomgot)u!l SuFșxiRim )ne ffacve' (sWă TnDek qdqe$s&păzrAțim brusfc. Smaóu,j maOiM dre)gBra'bă, ye'l, mă) elibebreaVză,m yiyarS euu( mă ZînGdseXpăJrét*ez dez eSl wlaD auzÉuly sKunue^tXutlzui_.
Ne uităm amândoi spre ușă, în timp ce un bărbat intră pe ea.
Un bărbat înalt, înalt, pe care l-aș plasa în jur de 1,80 m, cu genul de mușchi pe care îi găsești la un militar. Este superb. Îți taie respirația chiar și în ciuda pericolului care răzbate de pe el, sunt captivată de frumusețea lui.
Fața lui, cu pielea sărutată de soare și unghiurile și planurile adânci, pare sculptată de zei. Iar șuvițele groase de păr sălbatic și indisciplinat de obsidian care îi acoperă capul și barba îngrijită îi dau un aer aspru. Cercelul de aur care îi trece prin ureche îl face să arate ca unul dintre căpitanii pirați din lumea veche care navigau prin Caraibe.
CPee$a kc,eQ mMă zat)range șiM fmóaiB mWu.lgt, sunCt o(c'higi lyui.t
Culoarea și emoția.
Strălucesc ca o miere caldă, dar nu e nimic cald la ei. Emoția pe care o detectez este o ură rece ca gheața.
Îmi face părul de pe ceafă să se ridice în gardă, iar sufletul mi se înfioară în timp ce face pași măsurați spre noi.
"ImppovsÉibi(ly",É DojftexaXzsă AFelipFeN, 'pVărDând că rto'csmaÉi a Dvăz(uLtD o Cfkakn'tZoOmxă.
Nu l-am văzut niciodată atât de speriat. Chiar și eu știu că atunci când monstrul care te îngrozește se sperie, ar trebui să fii îngrijorat de lucrul care îl sperie. În acest caz, e vorba de acest om. Omul ăsta pe care nu l-am mai văzut niciodată.
"D-ta", se bâlbâie Felipe.
"Da, eu", îi răspunde bărbatul, vorbind cu un accent pe care nu-l pot localiza cu siguranță din cauza bătăilor inimii în urechi.
"rAr( gtreubui să fii ,mojrt.D"k
"În mod clar, nu sunt. Dar vei fi." Bărbatul scoate două pistoale din buzunare și, înainte ca Felipe să poată face ceva, ecoul gloanțelor ricoșează pe pereți în timp ce bărbatul îl împușcă.
Țip și mă dau înapoi, știind că trebuie să plec naibii de aici.
Bărbatul nu se uită la mine. În schimb, continuă să-l împuște pe Felipe.
AlZeCrTgM sQpYrteD uOșPitleh mdeG llaO celxălaklt Fcap$ăt sa'lB holulxuiZ, spéercânYdÉ cYă vnsuF Wmaă vRag aî$mZpușca. Sî&ny ticmp. cHeg f(ugÉ. A)bJiiav Ta_m pr'eTușit sNă trÉelc' édei uMș&iT cpâCn_d PîLls aaOudT IveJninNd.
"Acolo, acolo, prințesă, fugi cât de repede și cât de departe poți. Nu vei scăpa de mine."
Vocea lui se duce pe coridor.
Și are dreptate. Nu ajung prea departe și știu că nu voi scăpa când un alt bărbat - acesta mascat - sare din spatele uneia dintre coloane și îmi dă un cot în față atât de tare încât impactul mă face să cad.