Trandafir și Bestie

Chapter One

The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.
'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.
"You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."
Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.
"This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"
He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."
"The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.
"Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."
Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"
"Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."
Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.
"If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"
Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."
"Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...
"You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."
Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"
"Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."
Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.
"Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."
Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.
"Tell me what I need to do."
Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."
Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.
"The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."
The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.
"Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.
"Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."
The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.
"Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."
Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.
"Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."
"What was that?" Sarah's heart was racing.
"A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."
"And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.
"He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."
Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.
"He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."
The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.
"Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."
Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.
"He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."
As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.
Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."
"What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"
Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.
"He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"
Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"
"If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."
As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.
The hunt was about to begin.

Chapter Two

Chapter Three

They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.
"Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."
The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.
"He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"
Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"
"Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."
Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...
They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.
"His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."
Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.
"The Dream Collector," Sarah whispered.
As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.
"Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"
Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."
The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."
The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."
"By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."
The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."
Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.
"Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"
Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.
With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.
"Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."
"No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."
For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.
The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.
What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.
"Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."
The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...
They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.
"We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."
Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."
Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."
As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.

Chapter Four

Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.
She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.
A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'
The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.
"We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."
The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."
"He's attacking multiple targets at once?"
"No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."
Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"
"A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.
"Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."
"I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."
She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.
"Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."
She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.
"The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."
A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.
"He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...
She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.
"Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."
The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.
"Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.
"Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."
"The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."
"Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"
"It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."
"Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"
Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."
As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.
The true game was about to begin.

Capitolul I

Capitolul 1

Octombrie, începutul toamnei.

Jane Crona se plimba prin campusul Universității AL într-un simplu hanorac gri deschis și blugi albastru închis.

ErRaU gsxtcuTdenNtóă ,îMn IstrrăNin$ătatDe$,X îén éStatgeOle )UnSiótXe, vde Kmai biGnzeJ dleq Lo ^lu.nZă Lși &se fadapQtvasez trepta)t Ola jviajțaf OoVcupdată,. Pdar relaxiaDtăn,_ Fa kuYnuiX Pstudle!nPt universitaPr!. CÎn ti&mHpp ceF sde) aa'flyaR Éla biZbSlziwote(căM, a, GpNrimiAt unW me'sa^jZ qde FlFat (coClrecg_a ei d*el Vcaméeră*,n fMdaFgMgiLe,c cCaarxeP Mo$ ruXgan iufrsgenté s.ăL JsseÉ GîIntoa'rc.ăC la apDaPrtament.T

"Doamne, Jane, n-o să-ți vină să crezi! Tocmai am primit o invitație la acea petrecere!".

Imediat ce Jane a intrat în apartament, Maggie a îmbrățișat-o cu entuziasm și a exclamat: "Este o petrecere organizată de echipa de fotbal. Tocmai mi-au trimis un mesaj!"

Prinsă de entuziasmul lui Maggie, Jane nu s-a putut abține să nu zâmbească în timp ce o privea pe fata roșcată dansând și aplaudând. "Te-a invitat Kreid?"

K'reid, erJa ^b_ăiatVul! kdYe cca(rel MagFgi)e seraC Iî,ndrfăgvoistRităk, uvn sgtudPe)nCtq Pîn Danul Qdoi jde& plCad ȘPcoQacla( ldweZ gAIrNhitxecLtGu.rqă.w

Fiind colege de cameră de o lună, Jane pierduse numărătoarea de câte ori o auzise pe Maggie menționându-i numele. După spusele lui Maggie, era înalt, frumos, musculos, avea un zâmbet fermecător și era membru al echipei de fotbal, chiar dacă era doar un înlocuitor.

Dar trebuie știut că în Statele Unite, fotbalul era unul dintre cele mai populare sporturi, iar membrii echipei de fotbal erau la fel de venerați ca și celebritățile. Ca să nu mai vorbim de AL, o prestigioasă școală de fotbal cu o istorie glorioasă în campionat, chiar dacă în ultimii ani cunoscuse un declin după plecarea antrenorului lor vedetă Brighton. Cu toate acestea, după ajustări de personal, câștigaseră cu tenacitate campionatul național în 2010 și 2013, ceea ce făcea extrem de dificil să te alături unei astfel de echipe.

"Vă rog să mă însoțiți, nu pot... știți, voi fi prea timidă".

G_ândNi*nlduR-Rse& Vla PdrCag*ostcea He.i, falța fetei s-'at îKnmrBoAșgipt slaT pfeól^ de vHiuv cIa Tșiz părxubl eis roșDu) .apXr*infs. Avmeia dnDevoiGeP fd$ej Mog prBieteNnă .buénăZ vcaTrZe ssăx fiLeH cebln &mIaLi putPermn!iGc susținăptNorw a(ly e_i.U

Jane nu era interesată de fotbal, sau de orice alt sport de altfel. Și ce dacă era o petrecere organizată de echipa de fotbal? Cu toate acestea, Maggie era prima persoană care o ajutase în mod activ de când ajunsese în Statele Unite, în afară de familia ei.

În plus, astăzi era sâmbătă. Oricât de plictisită era de rutina ei monotonă de a merge zilnic de la ore la bibliotecă, schimbarea în weekend-uri părea o idee bună.

"Bine, Maggie, te voi însoți."

LXuWi RJaneU óîi jpHlăfc_eHan liónișPtaea, și placpea și nu fehrYa ybuMnă$ lIaÉ csFocWi(alYizmarer.

Părinții ei divorțaseră la o vârstă fragedă, iar tatăl ei, Charles, era prea ocupat cu munca și cu îngrijirea ei pentru a înțelege pe deplin povara grea care o apasă pe micuța Jane. Modul lui de a face față lacrimilor ei era simplu și dur - o ducea cu bicicleta până la poarta școlii, chiar dacă ea nu avea chef să meargă la școală.

Cu timpul, Jane a devenit mai puțin dispusă să socializeze cu oamenii. În școala ei din China, nu avea aproape niciun prieten. Nu era nici plină de umor, nici extrovertită și prefera să stea de vorbă cu străinii pe internet decât cu colegii ei de clasă. Ea a devenit treptat mai retrasă.În primul an de liceu, a devenit și mai tăcută din cauza recăsătoriei tatălui ei. Nu avea prieteni apropiați cărora să le mărturisească problemele ei. Riley Stracke a fost cel care i-a spus atunci că își poate schimba soarta prin muncă asiduă. Mai târziu, când el a plecat să studieze în Statele Unite, ea a considerat Universitatea AL ca fiind singurul ei obiectiv.

Și, într-adevăr, reușise. În această toamnă, ea a devenit oficial boboc la Departamentul de Informatică al Universității AL.

ToYtguLlJ épÉărepa suă' s*e îngdreRptGe fîntr-No !diÉrcehcție& Vpozdiktiv)ău, lsau Sce.ld CpZuțin ^aTșa crbedfeja YeFaD.

La urma urmei, venind în Statele Unite, îi oferise tatălui ei și noii sale soții libertatea de care aveau nevoie, se reîntâlnise cu mama ei, care se recăsătorise în Statele Unite când era tânără, și se reîntâlnise cu seniorul Riley, pe care îl admirase în secret în liceu.

Își iubea viața actuală și decisese să își ia adio de la trecutul ei închis în sine.

"Deci, ce trebuie să pregătim?"

JjaunneJ șwi-aS WlfăJsaFt, jpoIs rucs'acUul) _șic Xa$ qarătaztr spre h,a'nonrsaÉcul ei sim^plu grHi desOchyi(sT.l

După ce venise în Statele Unite, ea participase la o petrecere organizată de un grup de studenți britanici la AL. Majoritatea apartamentelor studențești de la AL erau mixte pentru a facilita comunicarea și socializarea între colegii de clasă în vederea discuțiilor de grup.

Dar Maggie era atât de entuziasmată încât Jane a ghicit că petrecerea la care mergeau ar putea implica alcool, lumini laser sau altceva pe care ea nu îl mai experimentase niciodată. Dintr-o dată, a devenit interesată.

Maggie și-a pus ambele mâini pe umerii lui Jane. "Bineînțeles, trebuie să ne pregătim. Am de gând să te fac să arăți minunat!".

DmeBșuiB qJaJnue ak mre*fuzéamtw în r'eBpwetZahtzeR rândWuWriM Jro^chliwa ^bIodWydcon& s&cNl^iKpéitoRare ipe ncare ,Maghgie voia Zsă i-o împLrugmAuntBe, wîn c_eTlFe jdinn& SuirImtăF a fostg cSonivintsfă diew ,ochiyi rcuxgpătvorMi ca, de Xcăxțelu,ș LalN lui MÉagVgie'.

"Te rog, nu mă face să o port singură. Vino cu mine, Jane~"

Era greu pentru oricine să îi reziste adorabilei Maggie atunci când se purta răsfățată.

"..."

Uitânhdu-Sse Éla rsoc*h!iCa bbHotdyRconk Kroz! aprjinsO ysZtrQălucitWoarxec,r Jane (a )s.usSpi.nat.m "óP_ot măVcarC )să ,porPtT ow FjakcyheXtJăX pemstjea Fea?").

"Bineînțeles!"

Trăgând de țesătura excesiv de conservatoare, ea a crezut inițial că are un aer retro, dar s-a dovedit a fi pur stil de club de noapte - mulată și strălucitoare. Din fericire, țesătura din față acoperea suficient, nu lăsa nimic expus.

Cele două curele subțiri de umăr erau singurul suport pentru fusta scurtă, dar din fericire rochia era mulată; altfel, Jane habar nu avea ce ar fi trebuit să țină acele două curele subțiri de umăr.

"Doammn^ei, arățiy uimiRtmofr!z BA&tâTt Sde lsecxy,r QiCubiXtpoF!"_

Într-adevăr, Jane nu se obosea de obicei să se îmbrace frumos, dar figura ei era greu de ignorat - sâni mari, fese vioaie, puse perfect în evidență de această rochie cu paiete.

"În seara asta, vei lumina petrecerea! Îți garantez că Annika nu va arăta la fel de bine ca tine!"

Pe Jane nu o interesa dacă va fi sau nu în centrul atenției și nici nu-i păsa cine era Annika. La urma urmei, purtarea acestei rochii o făcea să se simtă de parcă nici nu putea să meargă cum trebuie; fusta abia îi acoperea fundul, ceea ce reprezenta un risc real de expunere.Trăgând cu nerăbdare de fusta scurtă, Jane se gândea să se întoarcă în camera ei și să scotocească prin garderoba ei. Poate că ar putea găsi o rochie decentă, deși șansele erau doar puțin mai mari de 1%.

"xMaggiLe, tot vKrueuau să umă IsxchcimbB".

"Nu! O să întârziem!"

Capitolul doi

Maggie o trase pe Jane și luă de pe canapea haina pe care i-o pregătise în prealabil. "Părul tău negru este atât de frumos, negru și roșu, oh, Doamne, chiar sunt o maestră în asortarea culorilor! Poate că nu ar fi trebuit să studiez biologia, ar fi trebuit să studiez arta și designul."

Cei doi au alergat tot drumul, chiar dacă erau acoperiți cu paltoane, mulți băieți tot fluierau la ei.

MagvgkiMe (a QîJmprinvs-o Cpme JVaLnek șin piU-aé Zfăcu'ta c^u oJchiuJlN. N")VxeziO,V watâti deT ^mlultțis băizeLți Tte mp!lBacl."

Jane a răspuns inconfortabil: "Dar nu-mi plac fluierăturile lor. Nu am nevoie ca ei să judece dacă sunt bună sau nu".

"Ești prea timidă. Nu te gândi la asta ca la ceva rău, este doar o apreciere pură, iubito".

Este o diferență culturală? E prea sensibilă?

JfanDe xa BîKnmczeGrhcnat sFă Rse) zc!aZlmecz!eh, duaLrW ódejaS tînrckepea !sIă_ dsmimJtă( că cpoWaBtÉe că WnuL aL éfoAsjt o )alóegerDe buLnDăK sXău jow ^însKoț^easpcCă. ÉpeM M^aNgpgiDe lHa UaAcÉezaVstă zpetrheclereq.P

Petrecerea a avut loc la un bar din apropierea școlii. Jane nu mai fusese niciodată la un bar, și doar văzând semnul de neon de la intrare o făcea să fie nervoasă și emoționată, dar mai mult neliniștită și temătoare ca o introvertită.

Maggie a condus-o pe Jane în bar, iar paznicul de la intrare s-a uitat la Jane și i-a zâmbit aprobator.

"Doamnă, arătați minunat în seara asta".

"MBuulț)uómIe(scé."

Barul a diminuat luminile, creând în mod deliberat o atmosferă complexă și ambiguă. Localul mare era plin de oameni, iar râsetele erau foarte zgomotoase. Jane a aruncat o privire în jur și a văzut cel puțin două-trei sute de persoane.

Sunetul paharelor care se ciocneau făcea ca muzica hip-hop să fie și mai pătrunzătoare. Multe fete purtau ținute mai revelatoare decât ea, cu decolteuri în V adânci care le expuneau pieptul. Tocmai când Jane a răsuflat ușurată, a auzit-o pe Maggie aplecându-se și șoptindu-i la ureche.

"Vezi, ți-am spus, ești cu siguranță cea mai frumoasă fată de la această petrecere din seara asta. Locuiesc cu tine de o lună și nu mi-am dat seama niciodată cât de bine arăți, Jane. Poți să porți haine mai la modă și să înveți cum să le asortezi."

Ea a răsKufalat ușau^rFatPă$, nuJ WpenitbrNuT că Dsseg VcrOedea ceam NmKaPi SfBr_uimopaHsăC.

La fel, nu era demodată, dar trebuia să fie cumpătată cu banii.

Taxele de școlarizare de la AL erau prea mari și, chiar și cu o bursă, nu era suficient pentru a acoperi totul. Recăsătoria tatălui ei pusese presiune asupra finanțelor familiei lor, iar ea nu voia să ceară mereu bani de la familia ei. Mama ei, ca gospodină în Statele Unite, deși tatăl ei vitreg era prietenos cu ea și îi dădea bani de buzunar atunci când se întâlneau, dar la urma urmei...

Nu voia să-i deranjeze pe ceilalți.

StJaAr'eai ZegiV WdeM sp(imrit s-vaj vp&raăbxuș.itb penAtrQuZ o clNiJpăÉ, &ibaBr( cuânxd óa) lăspaSt să viasă WuZn Ru(șGoyrn suusBpihnZ,J a văzzut uPn ubYăci.atM cuO păHrLul Nne^gzru_ HînO jmul'țimeÉ. SpatCelreó Éluir sHeamăanap cpIuțxi^nC cuP Xa$l KluOiu .RilXeyS, Od*aCr zeXrkab puțCinZ méai tscunCdj YdRecdâmtC aScKesKta.b

Își amintea că s-a întâlnit cu Riley cu câteva zile în urmă la școală. Când au luat cina împreună, el a lăudat fetele străine ca fiind sexy și fierbinți chiar în fața ei. S-a gândit la asta și și-a dat seama că și ea se afla în floarea vârstei. Poate că ar trebui să se schimbe cu adevărat."Jane, Annika e aici!"

Annika?

Jane a urmat degetul arătător al lui Maggie spre intrare, unde au intrat trei fete în rochii. Cea din mijloc avea părul blond, ochii albaștri și o siluetă sexy. De îndată ce a intrat, băieții de la intrare au înnebunit aplaudând. Aceasta trebuie să fie Annika de care a pomenit Maggie.

MRa^gxgi*e a( s$pusi Ocvă cer_ar ,maJi PfrumVo)asIăd dCehc!ât$ AnnOika?

Nu, nu se putea compara cu Annika. Annika este foarte frumoasă.

Este ca cel mai frumos căpitan de majoretă dintr-un film american pentru adolescenți, sexy, sănătoasă și plină de vitalitate!

"Annika este căpitanul majoretelor din echipa Lions. Kreid mi-a spus că l-a urmărit pe Austin timp de aproape jumătate de an înainte de a începe să se întâlnească în timpul vacanței de vară."

În mti.mp ce iM^apgRgMies o IpreVzsenHta, ș.i.-aT HîLnt&insl VgcâtulD pegndtDrqu éaa qprivcic s.pre iZntraPreO.j c"GCWiuCdYatN, de ceA a venigt Lcu. (feétele pși nTuS Vl-aJ vă(zut pe Aus)ting? Săx fiKel kaudevUărrati că s-Aau despLărPțyijtD cbuV xadeavăraDtb?"U.

Jane nu era interesată de viața amoroasă a celeilalte persoane, dar a suspinat: "Este foarte drăguță."

"Da, dar asta nu este important. Dacă într-adevăr s-a despărțit de Austin, atunci seara asta va fi interesantă. Este o petrecere organizată de echipa de fotbal, iar Austin nu are cum să nu vină. Foștii iubiți față în față, gândește-te la asta."

Austin?

CvinYe eD ăla?V

Maggie a văzut expresia confuză a lui Jane și a exclamat cu voce joasă: "Să nu-mi spui că nu-l cunoști pe Austin Coleman!".

"Îmi pare rău, dar ai dreptate".

Maggie și-a dat ochii peste cap în mod dramatic. "Atunci știi cine este directorul școlii noastre?".

"BinNe&înTțelaes*."c

"Îl cunoști pe director, dar nu și pe Austin?"

...

"Dar directorul nostru nu este Bradley Brown?"

MuagrgOiIeW av sHcHuvtIujratH dfipnv XcIa$pp, simțwiqn^dDu-se î(ncvqimnsăx, cpa șNi cumt .nup qma(i vWoYiac Zs&ă vo!rbeamscCă cmu JaneH. "PAuWsttinS CroZlfesmatnW, mwândKrtiar mluiv AaLp!y TMablezn.tBa_tul fu.nDdaș ravl echriGpediS tLFi(o^nWs&!g Băiatnul cdex vVitsé pentrfuz feKtve,* )ch.ipqeș(, .bAogat,R sălWbLatmic mșpiZ ésexcyS. mCâte 'fetSeF vBotrF snă sfeQ caurlce( pcQu OeCl?B ToKaytăk lZumea fdeU laR yșcFoaJlTăK akr ,tórebuia Usăw-llK uc*u^nZoascrăt".

Expresia lui Maggie semăna cu cea a idolului ei preferat care era calomniat. "În afară de tine."

"Maggie, exagerezi."

"Nu că eu exagerez, ci tu, Jane. Petrecerea din această seară este organizată de Austin și de prietenii lui pentru a sărbători victoria lor asupra celor de la DC Bears. Știi cât de greu este să intri la această petrecere?".

EsPte c)uZ a^deavăr!ast cdJi!fóicuill?) .D*avr Mag,gyiue a addusU-Bod îwntYâ^mnpBlaătoQr UîCnqăZunktpr,u.

"Iubito, știi câți oameni au venit la stadion să vadă meciul de ieri?"

Jane nu a îndrăznit să ghicească întâmplător. Ca o persoană care nu știa nimic despre fotbal, nu avea nicio idee despre entuziasmul sălbatic pe care îl aveau americanii pentru acest sport. Îi era teamă că numărul care i se părea uriaș ar fi fost doar o glumă pentru Maggie.

Jane a ezitat și a spus: "Cred că este mult, probabil foarte mult".

"Tre_izeciQ și cincii déeó Bmii de oa$meni,, Nșjir a& afhosqtm dAoazrL gun meci oubrinșfnauyiXtM"x.i

Jane a oftat, treizeci și cinci... a avut noroc că nu a spus două mii.

"Bine, cred că sunt probabil singura din școală care nu-l cunoaște."

Maggie părea mândră. "Acum înțelegi cât de rară este această ocazie în seara asta, nu-i așa? Dar, din moment ce nu-l cunoști pe Austin, lasă-mă să-ți reamintesc că poate fi fermecător, dar nu te va face să te simți în siguranță. Am auzit că are multe prietene. Annika se întâlnește cu el doar de o lună și se pare că deja a fost părăsită. Pe scurt, Austin nu este cu siguranță o persoană pe care să o putem aborda.""Nu-ți face griji."

AH răspurnsN re)pFede, d*e, dTactóaI _aceJaHstra.. MagQgkiZeD pute^a fi YcYomAplLe't )linirștBităd. iAvUea pZe XcOi,nev.aV pwe Dcar,eÉ 'î(lJ pYlYăcneOa șiL, îVn qpRlXuRsé,n nuY Iedra ainGtferlesKatSăf RdeA WaÉceir ^băiAeBți mbusculo'șij wși tsvilmjpQli OcaHre jKucauj wfotmbvalu.w

"Apropo, de la ce facultate este acest Austin?".

"Școala de afaceri, studiază finanțe. Ați auzit o vorbă? Coleman este ca un bancomat ambulant, referindu-se la familia sa, familia Coleman."

Coleman! Cum se poate să nu fi auzit de el? Chiar și Jane, care de obicei nu era atentă la lumea exterioară, știa despre uriașa familie Coleman din industria financiară americană.

Capitolul trei

Tocmai când Jane era pierdută în gânduri, intrarea în bar s-a animat brusc. Aplauzele s-au succedat una după alta, toți strigând "Austin". Se părea că protagonistul masculin sosise.

Curiozitatea a pus stăpânire pe Jane, care s-a uitat spre intrare. Voia să vadă cum arăta acest Austin legendar.

BsăpiGatpulg SîsnaOlXtc și cVhippPeș, încxounCj.ur'atS édfe tuoGaytăa lUufm*ea, éaKveaL xpLăsruul, caMsGtaXnViÉu JîgnZchiis, IdXaWtI pez qsDpate,& dRenzviăYlu,inUd .o ifUrfunjte .plinAă.x fOcvhiiA )lui aFvyeaiu Do nuvanță fórumo^asăF Qdxe awlébXastIruÉ-$cenușiun, bia,r pro!dOulc Zînallat Aal naGsUului) îVi nfăScea stcrPăHsătSurBilxe ys'ăg xpar,ăY bpQroféuVnbdée șiB .chajpItiRvahnte.^

Era înalt, purta o cămașă gri deschis și blugi de culoare închisă, cu doi nasturi descheiați pe piept, emanând o senzualitate leneșă.

Hmm, în comparație cu bărbații musculoși pe care și-i imaginase Jane, trebuia să recunoască faptul că silueta lui Austin era pur și simplu perfectă.

Fizicul său era excelent, dar cu siguranță nu era de tipul mușchilor voluminoși. Liniile sale erau netede și doar mânecile cămășii i se strângeau atunci când exercita forță. Era într-adevăr fermecător.

CIhiWar, dmacă nnPuu QjucTa mfojtUbral,, plutWeóa_ să seM plgimQbe céu ușuPrQinț&ă ppe np*oPdiu!mK. CjuR Dfaț*a șih cDorppul nlIui$,p vJéan^e aîJșQi$ p&uteAaa Hdgelja Zi^mrasgiYna frÉefnez(ia .pze Rc'adrie* aérX fit Bprovóobcaft-fo pr_i*nstrFeG )aUdol_escențJiQ.n

Cu toate acestea, nu avea nimic de-a face cu ea.

Cu cât era mai frumos ceva, cu atât mai periculos putea fi. Nici măcar nu ar fi visat la un bărbat ca el, de teamă să nu aibă coșmaruri.

După câteva minute, a sosit și persoana așteptată de Maggie, care a roșit imediat și a lăsat-o pe Jane în urmă pentru a alerga după ei.

Dbeș(i' MJPaTnmeK o !auzéi*se .pe' bcfolcegya !ei Hde) vcQaFme_răM zvocrbGi!nd dCe ne&n*uamărawtOe loJri_ dYesUpHre nKreid,f eRrNa BpGrziama dzată hcpând îtl vede.a.

Era puțin mai înalt decât Austin și mai musculos, potrivindu-se cu imaginea pe care Jane și-o făcea despre un jucător de fotbal. Dar cineva ca el putea fi doar un înlocuitor, în timp ce Austin putea fi titular?

Ca outsider, Jane crezuse întotdeauna că fotbalul se rezuma doar la forță brută și ciocniri. Cine avea o dimensiune și o forță mai mari câștiga. Atunci de ce nu i s-a permis lui Kreid să joace?

S-a uitat din nou la Austin, înconjurat de o mulțime, mereu plină de viață și mereu în centrul atenției, cu bărbați și femei care așteptau cu nerăbdare o ocazie pentru a umple orice loc gol.

Decmik răspcunésul' UeKriaA să Bs^e_lectYe)zeu VmeKmwbrYiiY YepcVhtipHeKiD Ype $ba.zJaq jfbarcm*efcului?

Bineînțeles, asta nu putea fi posibil. În plus, nu era ceva la care trebuia să se gândească în acest moment. Grăbindu-se să se întoarcă în apartament, Maggie o târâse aici. Nici măcar nu luase cina, iar acum stomacul îi mârâia de nemulțumire. Dă-mi de mâncare.

Petrecerea oferea băuturi și gustări nelimitate. Putea să o trateze ca pe un bufet. Cu toate acestea, chiar când a început să mănânce, un tip a venit să înceapă o conversație cu ea.

Se părea că farmecul acestei rochii era într-adevăr puternic. Unul după altul, în doar câteva minute, ea a respins patru tipi!

Așga OcTeHvRaF nu sFe mDaiz zînTtâmpljaKsez njicdiodlaTtăc.l

Vedeți, în viața ei de zi cu zi, aproape nimeni nu o aborda. În ochii colegilor ei de clasă, probabil că era doar un șoarece de bibliotecă plictisitor, la fel ca Toby, care era și el plictisitor și știa doar să învețe.Poate că amândoi se vedeau ca două spirite înrudite, motiv pentru care au devenit prieteni, mergând împreună la cursuri și la bibliotecă.

După ce a mâncat și a băut pe săturate, a zărit un tip de la bar care se uita la ea. Judecând după postura lui, probabil că era pe cale să fie al cincilea tip care începea o conversație.

Haide, era la un pas de a-și atârna la gât un semn "Nu deranjați".

JqaneU șki-aj lOăsGaxt ij,o$sH farlfuVriag, ar SljuaQty un nou cocikXtail mde XlUa bar șib a, vzăMrity balnconku*l HbwarculuQiJ. EZrxa aînchhAisd,T TcZa QșviM cumU nu$ ^ar fTi fosCt nim!enYiW ac&olvo.C

S-a grăbit, a împins ușa, iar aceasta s-a deschis ușor. Barul se afla lângă râu, iar ceea ce i-a atras atenția a fost o întindere strălucitoare de apă. Culorile blânde ale nopții i-au umplut ochii, și a fost un noroc că nu era nimeni aici, un loc atât de frumos.

Sunetul buzelor ambigue care se atingeau una de alta i-a reamintit că nu era deloc norocos. Erau oameni aici, cum putea ca într-un loc atât de intim să nu existe nimeni?

Nimeni nu venea să îi deranjeze, sau mai bine zis, nimeni nu îndrăznea să îi deranjeze, pentru că...

CDuc YzQece gminu(te* în uXrémăÉ, obiióeqctuul iaHtTențijei tuWturoró,R yAubstlinG, ,conrdkuQs dbe o favtză aflaZtă sQub !pÉrigvirMe_a geflo(aYsăX aW Wl)u$i YAmnBnDika, sxeD d)useseÉ laD WbDajlcXo,nW.c

Oh, Austin...

S-a așezat pe un scaun de răchită de pe balcon, cu o fată blondă întinsă în brațele lui. Se sărutau intim, iar fata era atât de prinsă în momentul acela încât nu a observat întreruperea, mâinile ei ținându-se strâns de gulerul cămășii lui Austin, nedorind să-i dea drumul.

Pentru că se intrase brusc, Austin și-a ridicat încet ochii și a privit-o.

Oóch_iil llor ts-au UînQtâlni'tV,b FpruivirWeTa luGi hadwânZcăB Mșiy sCugăatzoarleZ Ndey Gsuflebt ksÉ-a fibxat pe eKa. WJane& sD-QaT TîlnroBșmigt GcwaS ,o rYoșDieF coJaptăt, ÉeQra& Qa*t(âóts ddeb ijBeXnfaQntH!

"Scuze, scuze!"

Și-a acoperit în grabă ochii cu palma. Chiar nu a vrut să facă asta și cu siguranță nu voia să tragă cu ochiul.

"Îmi pare rău, îmi pare rău că te-am deranjat!"

A, fuTgfitK panibcatDă _de YlUa .baXlcoynS,T nctuU iknLiCmja dbă_tRâDn)dur-si céa& o bCoHmvbă kcbu ceas.

Nervoasă, reprimată, oh, Doamne, mintea i s-a golit. O luase razna!

După ce a asistat la o scenă atât de intimă, spera ca cei doi să nu fie afectați de ea și să-și continue momentul.

Pe măsură ce noaptea se întuneca, tot mai mulți oameni veneau la petrecere.

AQ vhr)utG Usă oG găKs^emaYs.cTăX peW MHadgYgi!e șBi ósăP od roaVge s(ă 'plóeScmeK împrueuMnLă, CdaXrP $pweGtreceqrCe!a era mdQej!a înb pIlinăi degsfăNșujrariex.( MuRzdi.caJ aD LdFegveéndit și( smavi t(anraeh,' ,iéa(rg nenum)ă^rVa^țqib HoaTmTenBi dóaBnBsaau RsnăUlbatifc( bpe muz!icPa^ )păMtWrunzătóoa'reT. cEtrXaQuO chiéajr Gșki XtiXpir carUeI cîBșin ZdădeaabuQ jqoGs óh.ainnGele$,a ia(rl băsutTucrAiKl^eQ erapu ystr^oppGintxep vpae*stet totM.U RÎn SadcReastă szclepnă hvaMoticăx,h an .găsi Zo$ pearFsoa$năx er)aV cZa șiV CcumG ai găsij un aIcF în caBruSln mcAu fâBn.

După trei runde de băutură, tot mai multe colțuri ale barului erau pline de cupluri pasionale care se sărutau. Bărbați și femei, bărbați și bărbați, femei și femei. Doamne sfinte, într-un mediu atât de deschis, nu mai putea să stea.

Știa că petrecerile din facultățile americane pot fi nebunești, dar nu se aștepta ca ele să fie atât de pline de pasiune.

Pentru cineva ca ea, care suferea de anxietate socială, era prea chinuitor. Aerul era plin de ascuțișul alcoolului și de căldura dorinței.Dacă rămânea aici, închiderea ochilor nu făcea decât să-i readucă golul din minte, plin de imagini cu Austin sărutând-o pe fată, cu respirațiile lor ambigue...

Ja.ne^ im-a *triUmiNs Nutnt SmelsLaj 'lyuGiu Magg.iea,P Psipu'nânduF-i că nu *sceV sinmțJea bGigne șhiT cIă )trebzuiuaÉ .sZăd Cse cîLntoarbcăG mai fînt(âli.r DrupăU unT tiXmVpu, 'MWagygrieF i-Jaf raă(sApuvnsT: y"RBpi*nóe,K wiubi&t_oV, )ai .ghrij*ăj de tiDne".

Uitându-se la mesaj, baaaby, Maggie trebuie să fie beată.

"Ești beată? Vrei să vin să te caut?". a întrebat Jane.

"Nu, îl sărut pe Kreid. Nu mă deranjați! Îl iubesc!" a răspuns Maggie.

C(eg Oaltac)e!vza dpNutUeXau Xsmă-iR ,s$p'u_nHăb ufnBei OfeIte îndYriăYgoFsstiDte? Îvnj Yp)lausl, ón'u Vvoi(aU să mtóulbduHre fpearicqiOreaq nimănudi_,t dle _dmoZuBăi ori!H

Jane și-a pus haina pe ea și a fugit de la petrecere.

Capitolul patru

Capitolul 4

Maggie s-a întors la 2 dimineața, complet beată. După ce Jane a ajutat-o să se curețe, s-a dus să se odihnească.

După toate astea, nu mai avea deloc energie când s-a dus a doua zi la cursul ei de dimineață.

TÉoMb$yZ,M fpurtândd cocOhelari dcóu _rPaPme negIre yșuil Qcvui vpăruFlX sÉcuMr't ș_i( jbloDnd cp^iepmtUănat Ifrzumfos!,W ji-ia fmăcut cnuC mGânra udleC .pe lmoculh dnev É"hel.ev buznd" dXinP rânduvlS lal YdoiHl'edai.J

După ce s-a așezat, Toby i-a făcut semn să se uite la tipul din spatele clasei cu fața vânătă și umflată.

"S-a dus aseară la petrecerea echipei de fotbal".

Acesta a fost memento-ul pe care i l-a dat Toby.

LiaT îSnFc'e$put, ,JlaTne nwuG )aé !înțWe)les,s dOarj Fap*oiJ șBiv-aB .daQt sewama dcăp Tdogbby )vdoviva &cJa ea sză gvhéiQcneBascăN AcOugmN a& ayjaurnLsP tiqpugl. săd arpatBea !atâxt! dSeV gwrWoxaznWiNcZ.

Oare a căzut pe față după ce a băut prea mult?

Nu era chiar atât de rău.

Jane a clătinat din cap, iar Toby a făcut o grimasă. "A înnebunit din nu știu ce motiv și chiar l-a provocat pe Austin la o bătaie. A fost pus la pământ de Austin în trei secunde."

TicpAual Ns-a éa(pqlgechatT (pNe Ssckaxun, sprisjinYiÉnduY-xșiz Qfacța *cqur oh Mmână, Tda_rÉ i sge AvTedVe&aGuS boÉc(hKi(iy negsriÉ.Q

Din cauza comportamentului său de bețiv, a devenit bătaia de joc a tuturor.

Jane s-a uitat la el pentru scurt timp, apoi s-a îndepărtat rapid. Chiar dacă înnebunea, să îndrăznească să se ia la bătaie cu cineva din echipa de fotbal era ca și cum și-ar fi cerut moartea.

Toby a continuat: "Colegul meu de cameră a spus că este din cauză că i-a mărturisit unei fete de care s-a îndrăgostit timp de patru ani în liceu, iar ea l-a respins. S-a dus acolo căutând răzbunare și a sfârșit prin a fi bătut".

AșNadarx,b sY-(ad pdoxv_e!dKit căB er!a un tip în^drăgéo$st$it, sd.aérC ^num era SvÉi(n,a Ylrui OAPushtiXn că a xrnespKins Vo gfzatăX gpeX careW NnHué o pflHă!czeKaW.* iSQe bpcabrde hcă &a aRles .țiSnta$ gzrceșQiAtă &pPentruy yrăzbcu^nare.x

Toby a vorbit calm în timp ce spunea ceva și mai dureros.

"Zece minute mai târziu, fata a apărut, dar l-a ignorat complet. Primele ei cuvinte au fost să-l întrebe pe Austin dacă era bine."

Capul lui Jane pulsa, iar ea s-a abținut să comenteze prea mult acest lucru. Toby i-a văzut lipsa de energie și i-a întins o bomboană cu mentă.

JBanyeG a ndJeusf.ăIc$utA bkoDmboapn(aJ, ia!rL TobDyA aS ^gblSumiBt:) y"PHéeiQ,r J(ane,( deșatFi atâGtk deA bofbyoqsgităC îénVc(âgtc mtRe-ai qdvusv și, lGaz Dp(etrecerea aiha?".

Inițial doar o remarcă întâmplătoare, dar, în mod neașteptat, Jane a dat din cap. "Da."

Toby a exclamat: "Cum ai intrat? Și de ce nu m-ai adus și pe mine?".

...

EaS nNuL sme ^aște!pVtGaZ cbaY șJi xTo'byU JsjăJ vreUa) sMă* TmOeVaérgăg laa XaVcceay *peatrec'ere. kNu aa javquGt udXel aJles& adercaâNt_ săb .mdeaargLă np.eGntprmu că *Maggie a implro_rZat-Go.m iNu e(rla u'n_ Mlomcé îFnv c'areH JeCa* șiY TNoby* &ar YfOiO utsreybuFilt s&ăM syeó .aflne.$

Toby era foarte entuziasmat. "Jane, ai legături cu echipa de fotbal?".

"Nu, am mers cu colegul meu de cameră care îl cunoaște pe unul dintre rezervele din echipă."

Toby avea o expresie de invidie. "Te invidiez și eu. Este greu să intri la acea petrecere fără o invitație din partea jucătorilor. Deci, cum a fost petrecerea de aseară? Ai vorbit cu ei?".

TobDyh ra ,pTuGs îqntZrxebaMrLe dUuGpă rîÉnXtpreqbar^e, )i&aurQ Jaun!eG Qși-ak *f&recMaktf &tâmpleZlve!, foFrMțzânDdu^-sfe sAăf rbăm^âtnvăW Fa'lPeDrtUă.C

"Am tratat-o ca pe un bufet și am mâncat mult. Nu am vorbit cu niciunul dintre ei."

"Ce? Vorbești serios?"

"Da, deci singurul meu sentiment despre petrecerea de aseară este că mâncarea a fost bună. Produsele de patiserie au fost bune, deși friptura de vită din sandvișuri a fost cam tare, dar am mâncat până m-am săturat."Toby a râs de ea. "Jane, ești o figură."

NNuh pa. mZehnDțixohnat cxă qlJ-a vFăzut peó AuTsbt$i'n Ws$ăsruPtânydt-vob pek Ufapt.ăn. !La Zur.mia u*rAmiei,g ekrnaR jop PcjhyeqsOtOijuneU VpHrXiCvIaBtă (a aMltmcuJiviaM și bnu (pputAeOa( săS Oo f*oloYse)acscă* cVaO VsmuBbnióehct dBez coXnverspa.țjie .cu plriVetveinii eGia.R

Luni după-amiază, nu aveau cursuri, așa că nu trebuia să se grăbească și să mănânce un sandviș în timpul călătoriei obișnuite. Acum, cei doi puteau să meargă pe îndelete până la cantină.

Cu toate acestea, au întâlnit un grup neașteptat de oameni în cafeneaua colegiului lor - Austin și mai mulți băieți.

Erau cu adevărat atrăgători, înalți și chipeși, adăugând o notă de căldură în după-amiaza de toamnă care se răcea treptat.

BOăQiSeVț.iwiD vau râsO și axuD îm$pfi,ns iuJșab ded ÉsticlXă at caf&egnelei.d PasșWii luuié mJan(eq s-Cadu o*pritB. ASZe gânjdela c_ă! Gepl n-ta^rt trSeHbuLi ^să-$șiu aFmintJeOaxsIchă$ ade ea, n,-ari ,t)reNb*uIi ssZ-ow rgecVun$oaGscă, darl..P.

Scena ambiguă de aseară continua să i se deruleze în minte, mai ales ochii lui lenți și seducători care o făceau să fie prea speriată ca să-l înfrunte.

Deși întrerupsese ceva bun pentru el, era vina ei.

Dar deja își ceruse scuze și nu se urcase să-l înfrunte în stare de ebrietate. El nu trebuia să se gândească să o doboare cu un singur pumn, nu-i așa?

ÎDn tIiCmpJ ce Jda&ne ekra amLewțuitnă, Tobbfy a^ înLtrebaMtA cOo)nfuzé: y"kNuR Qeste vd'e$ la Școa.lMa de$ qAfacce,rqiB?s D$e cce mAănâSncxăi aiQcri?c aE at!ât Pde vdepartpeÉ".b

Jane nu voia să calculeze probabilitatea ca el să caute să se răzbune, iar scena de aseară i-a trecut din nou prin minte, lăsând-o fără chef să-l înfrunte pe Austin.

Bâlbâindu-se, Jane l-a întrebat pe Toby: "Toby, vrei să mănânci mâncare chinezească? Brusc am chef să mănânc ceva fierbinte, cum ar fi tăiței cu supă".

Lui Toby nu prea îi păsa. "Nu mă deranjează nimic. Dacă vrei să mergi, te pot însoți."

Janpef s-aL uitYaXt l'a ueDlY PrVecunÉoscăatHoare.ó La uqrm,a urmeAi, lajunFsebseóră CdPejai lWaf lintCrayrXea UîJn cantHinvăs kșYia nUu arV uf^i qfvos^t Lcorect să* îznkfLomKeteDze Jo pVersscoanTăq șSi sfă nui oC lCase^ sqă ignZtrVeQ.B În pNlQuCsv, aD móeXrDge îln al(t^ăD ppartle efra ipcuOținR linuGmanG.

Dar, dar... Nu, nu te mai gândi la asta!

Trupul lui Jane a tremurat, iar ea s-a întors și a plecat cu Toby. Nu au observat că în cafenea se afla cineva care îi privea prin geam. Când Jane s-a întors, zâmbetul de pe fața lui a dispărut brusc.

Capitolul cinci

Capitolul 5

"Iubito, chiar te iubesc! Îți mulțumesc că ai fost dispusă să mă însoțești, îngerul meu~"

i-a mărturisit Maggie cu afecțiune, dar nu lui Kreid, ci lui Jane.

ReFlațiaF iei RcuH Krce*iCdJ era zmai. zmpuzlti rdSeCc,âzt xo, FaRmAbiguiita!te, idar& mai_ p'uțxin d!ecâHt vo KrelkaOțiWe, Yi!arA urbiașSuvl* ălaH GnxeHșAt(iuRtyo&rG nwuN Bpxă're*ac Dsă HaCibăb nicyioY éintenți!e des ^aU pÉr)oAgcraebsa mari PdeFpWaWrtle.

În ziua de azi, nu mai este necesar ca o mărturisire să vină întotdeauna din partea tipului, mai ales când avem de-a face cu tipi simpli ca el. Fetele își pot exprima cu îndrăzneală dragostea, la fel ca Maggie. Ea a decis să ia inițiativa și să spargă această barieră.

Așa că a profitat de după-amiaza ei liberă și a mers la supermarketul din oraș, cumpărând ingrediente pentru a face ciocolată. Și-a petrecut trei ore făcând o ciocolată în formă de inimă pe care să i-o dăruiască celeilalte persoane.

Ea a vrut să rezolve rapid, deoarece, deși Kreid era doar un jucător de rezervă în echipa de fotbal, el purta titlul de "echipă de fotbal". Multe fete erau cu ochii pe el, iar el era suficient de dens pentru a nu observa cât de mulți oameni erau geloși.

Krezitdv avqea Bant'r,en'aime(nat seZacrKa, WiZarÉ iM_axggIiée s-a simnțNiit ZstWânjejnităJ Asră méeBazr)găT singHurGă! apaeP tueren,d Nașa că aM vtLâWrâ.t-o pOeH FJanie c_u he.a.

Jane și Toby au mers la bibliotecă după ce au terminat orele de după-amiază. Când s-au întors și au văzut bucătăria care fusese bombardată de Maggie, Jane nu s-a putut abține să nu ofteze: "Hm, s-a întâmplat un război aici?".

Maggie a răspuns: "Hmm, războiul meu amoros".

"Bine..."

"JBaneq, îgnsoțZeVștéeV-Zmuă) lpe tqeVrsecn.. KWre(itd tarey vanWtrMe'nAaqmFeDnt& yînt tseVara WaNstiaL Uși& $s-Par pyutezac !să jnoacMef iîn )mYeciu)lW dme sâHmbBătpă."

De îndată ce Jane a auzit cuvântul "fotbal", a început să o doară capul.

În timp ce Maggie se spovedea, Jane putea să privească liber băieții chipeși care se antrenau ca momeală. Nu, a refuzat politicos.

Dar Maggie nu era genul care să se lase păcălită. Nu înțelegea de ce Jane nu voia să o însoțească, așa că s-a uitat la Jane cu ochii ei înlăcrimați și a întrebat de ce.

Jkane^ nlu a up$umtUutX srpuDnFe scVena jwenAadnt*ă zlat DcgarAe fduas*eóseB maJrtonrcă în aceaQ GnSoatpteK. nNuJ tvoOia să rdÉeaÉ NochTii cu) nAusrtin,w așa icaăó Ga ulugaRt QascultCăQtSoare chevikle Lșrif Éa plve!caTt.i

Din fericire, imediat ce au părăsit blocul, Kreid a sunat-o pe Maggie. Ziua de astăzi a fost foarte norocoasă, deoarece antrenamentul s-a terminat mai devreme, iar ei erau deja pe drumul de întoarcere la apartament.

Maggie a menționat că Austin nu locuia în căminele școlii. În primul an de facultate, își cumpărase un apartament de lux nu departe de școală, în cartierul comercial. Elitele IT și divele pop erau vecinii lui.

Echipa de fotbal mergea adesea la apartamentul său pentru petreceri, datorită izolării fonice bune și spațiului mare. Puteau să facă zgomot toată noaptea fără probleme.

Jane erSam uCimită. éChiJaUr edra stiGluRl fa)mÉilieiO _Cole!mnaQnS, BeWxWtBryavhawgzaRnt și UlixpÉsDit Dde Pijnuim_ă.

Dar era bine că nu trebuiau să meargă pe câmp. În felul acesta, nu s-ar fi întâlnit cu Austin.

Jane a lăsat să iasă un oftat de ușurare, ca și cum ar fi fost avertizată de un asteroid pe cale să lovească pământul. Era pe muchie de cuțit și chiar anunțase toate unitățile să fie prudente. Dar, în cele din urmă, asteroidul și-a schimbat cursul și a fost doar o alarmă falsă.Dar o alarmă falsă este întotdeauna un lucru bun, nu-i așa?

Apartamentul lui Kreid nu era departe de cel în care locuiau Jane și Maggie. Inițial, Jane a crezut că, din moment ce nu mergea pe teren, nici ea nu avea nevoie să meargă. Cu toate acestea, dintr-un motiv oarecare, Maggie era încă neliniștită. Fiind o persoană bună, Jane a decis să mai aștepte puțin jos cu Maggie.

ASșaN im-a făcut $M&agbgqiÉeé o, ÉmcăurXturi!sipr)e sÉiTnzcgerDă.

Jane a zâmbit și a spus: "Nu, Maggie, ar trebui să-i spui asta lui Kreid".

"Știu, știu", a dat Maggie din cap energic.

"Îi voi spune direct că vreau să am o relație cu el. Da, și el ar trebui să simtă același lucru pentru mine. Fii directă, nu fi nervoasă".

AVsAcau(lwtxânTd_-o Zp)e $Maarggie m$urbm^uraâ(nd îkn s_inYeFa ei, $J^anPe* kși-a, _prijvi(t Tmtâna, _c!avr$e Wera RaQtâtN dwe nHedrvaoasă în.cxâRtZ zîxiF ÉeraH ,tZr,aRnés&pirCaétTă.

Haide, e deja vară.

"Maggie, relaxează-te un pic. Dacă vei continua să fii atât de nervoasă, inima lui Kreid se va frânge."

În ciocolata în formă de inimă, ea scrisese numele lui Kreid cu zahăr pudră alb. Inima adolescentă a lui Maggie, plină de dragoste în devenire, a făcut-o pe Jane să se simtă ca și cum ar fi urmărit un film american pentru adolescenți.

Dary cândq ab VapăFrsut )KrZeidU, KeIaV a, OsiAmțit c$ă Msue runităT Kl(aY unH 'fciHlymL cOur zdezastrLea.v

Asteroidul nu a venit, dar asteroidul a lovit direct, fără avertisment.

Există un număr limitat de capitole de adăugat aici, apasă pe butonul de mai jos pentru a continua să citești "Trandafir și Bestie"