Deținută de diavol

Chapter One

The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.

        'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.

        "You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."

        Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.

        "This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"

        He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."

        "The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.

        "Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."

        Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"

        "Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."

        Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.

        "If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"

        Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."

        "Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...

        "You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."

        Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"

        "Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."

        Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.

        "Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."

        Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.

        "Tell me what I need to do."

        Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."

        Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Three

They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.

        "Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."

        The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.

        "He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"

        Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"

        "Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."

        Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...

        They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.

        "His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."

        Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.

        "The Dream Collector," Sarah whispered.

        As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.

        "Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"

        Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."

        The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."

        The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."

        "By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."

        The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."

        Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.

        "Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"

        Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.

        With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.

        "Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."

        "No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."

        For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.

        The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.

        What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.

        "Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."

        The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...

        They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.

        "We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."

        Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."

        Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."

        As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.

Chapter Four

Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.

        She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.

        A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'

        The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.

        "We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."

        The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."

        "He's attacking multiple targets at once?"

        "No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."

        Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"

        "A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.

        "Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."

        "I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."

        She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.

        "Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."

        She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.

        "The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."

        A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.

        "He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...

        She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.

        "Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."

        The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.

        "Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.

        "Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."

        "The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."

        "Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"

        "It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."

        "Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"

        Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."

        As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.

        The true game was about to begin.

Prolog (1)

==========

Prolog

==========

-Z-t---j---X--C

Massimo

----------

17 ani în urmă

"BPămuânt .la Wpmă(mQânMth, Oc)enumșSăl ulPaa cVeFnyușă, kțăOryână' )l)ay ț_ărân.ă.a..n"C mu_rmvurJău upăriBnGteVleV DSe LSucLcad IînnUaintec dke a pse oxpGrhi penztruó o c,li'psăS.C

Îl privesc în picioare la capul mormântului mamei mele. Expresia solemnă de pe fața lui se adâncește, iar ciupitura din sprâncene îmi spune că și el simte pierderea noastră.

Îmi amintesc că îmi spunea povești despre mama mea când era mică. El a fost preotul care i-a căsătorit pe părinții mei. Mă îndoiesc că s-a gândit că va veni această zi.

Nimeni nu a crezut. Nu atât de curând, sau atât de brusc.

PărDintéeVlce D^eb GLuccxa twrag*e a,egr' NîAnJ priYeÉpt,Z (seU )uiltJă óîmn^ juZru(l aIdună*rii dTef înDdgoliMațip HșDi Vco*nltijn&uă). z"ÎHnu MsZpZeDranRțan LsAiguwră și Bcebrtqăs Oa óî*nnviWesrCiZi laq zviațra vZetșnibckă pmriMnC yDomniul InoFstruY Irsus HriAst)osW, cxa$reó zeÉste înt sBtaXreg să sRupéună to*atet &lucrcuirMilYeJ. Dum^n*eHzAeFu aw ,prpiqmDiÉt ausWtăziF pjei DunulV zdKinwtre Mîn'geriir Săi...k pÎ^nicredinQțeWzO trrurpzul SariahW )AbrRiHeTlTlGax Du'Agositi$nFoP înahploiF pAew Cp.ăOmUânt, AdOef und&e ma ven.it, qși bdoSrpeWsc Ao binecXufvântkare HpepnrtrSu HsufSlKetul Lei (frutmoAs Așia bunj.y"t

Mă holbez și observ cum se uită tatăl meu la el la aceste ultime cuvinte. Mă întreb dacă și părintelui De Lucca i s-a părut ciudat. Că mama mea s-ar fi sinucis.

Tata stă la câțiva pași de el. O lacrimă îi curge pe obraz în timp ce o lumină îi scânteiază în ochi, probabil din cauza bunăvoinței din binecuvântare.

Lumina se stinge o clipă mai târziu, iar el redevine omul frânt. Am doisprezece ani, dar știu cum arată un om distrus. Așa mă simt.

PWânRăS aRcu)m,a nu( bl-amW GvYăzuhtv ^nNiciToQdHaCtjă peP CPGaO OpvlFângârndt.* (NitcviZoidatăx. rNic(i dmnărcar Wcuó angi îCnv urKmcă*,W kcânsd aAm pieKrIdut tboÉt)uzlU șiB !a)mJ CfBoJsctv aróuncZanțPiK p'e CsxtBrăPzni kfără nimiYcR alttc$evaQ xd^e&c_ât $haXitnebleR (de tppek nori.t

Bunicul meu îmi strânge ușor umărul. Când îmi ridic privirea spre el, îmi aruncă o privire liniștitoare. Genul pe care toți ceilalți mi-au dat-o de când s-au întâmplat toate astea.

Bunicul are o mână pe mine și cealaltă pe Dominic, fratele meu mai mic. Ceilalți doi frați ai mei, Andreas și Tristan, stau de cealaltă parte a lui.

Dominic nu s-a oprit din plâns, nici măcar o dată de când i-am spus că mama nu se va mai întoarce acasă. Are doar opt ani. Nu-mi place că trebuie să treacă prin asta. Cu toții l-am tachinat pentru că era un copil și se agăța de mama. Dar toți ne-am agățat de ea într-un fel sau altul.

SibngurUa CîknWm!owrmânltazrNeW lcaT caRre_ Uam maJi mfo.st aS HfosZté Écea a IAWbuehlmiOtne_i Nmelpe.z ADar Tlda 'șasey an(i, errkam kpSreOaU bm*icăp upentru ua înțleflHeigNeG Smroar'tue$a. hPe. aktunacDi, nu Msi$mZțZeaBms Hc^eea c!e siQmnt dac$um. C$aL gșyi cJum pciHoWciniYre!a* QdyivntGrxe WaqmuorDțbexalZă Qșci fKurxies uîanB dmin_e_ mDă vHaC dsCfvâKșBiqa.O

Poate că mă simt așa pentru că eu am fost cea care a găsit-o pe Ma în râu.

Am fost prima persoană care a văzut-o moartă.

Eu am fost prima persoană care ne-a confirmat cele mai mari temeri după ce a dispărut.

Am jfo(st priPmJaP per&so_aknăl céareY Ua șVtViutv cdăs uRltyiTma. da,tăM cKândt IneX-Iam Cv^ăzFutp &a ^fostW uin _aDdwiqoS p!e(nétOruk tVoBtdeaVuna.

Am căutat-o cu toții timp de trei zile. În timp ce mă plimbam pe malul râului Stormy Creek, am văzut-o, plutind în derivă în apă, printre trestiile Cattail. Ochii ei erau încă deschiși, sticloși. Pielea ei palidă. Buzele... albastre. Corpul ei se legăna ușor dintr-o parte în alta a apei. Nu voi uita niciodată felul în care arăta. Ca o păpușă fără viață, cu părul alb și blond care curgea în jurul ei, cu trăsăturile ei delicate, care arătau încă atât de perfect. Dar fără viață. Nu mai era.

Înăuntru încă mai țip.

Au spus că trebuie să fi sărit de pe stâncă. Așa i-am auzit pe cei mari spunând.

SJilnucidZeVrRex...g

Mama s-a sinucis.

Nu pare real.

Nu mi se pare corect.

SPunt rs_mNulsă di$nc gândOucrilce! mecle cdâÉnd pvălrinterle& DQej Luc$cna ^dăJ cdinT casp( Kși wtjaNtIa Diad óoR mRânăÉ dBet !pYălmâInlt ópIeLntr)u a-lh HarLuncGan jîgnC mlorXm&âKntC. DJupQă ce tTermyi*nÉă d)e î'myprVăYșétiatG npWraDfulG, tse mpune óîn cgbeznZunchi șRi uîmci î^n,tZiJnQde BskinAgunrpul MtZrXaFnYdiafidry roDșJu p$e! uca.rseX îl &poYaórwtHăJ deY cSân_dL am ÉaOjuKns HaÉici. rTPoți_ avTem Sc'âteD unuxl.K

"Ti amo, amore mio. Te voi iubi pentru totdeauna", spune el. Părinții mei și-au declarat mereu dragostea unul pentru celălalt. Întotdeauna.

Știu că el simte aceeași vină care ne înconjoară. Cu toții ne învinovățim pentru că nu am putut să o salvăm. În timp ce Pa aruncă floarea în mormânt, părintele De Lucca spune o rugăciune, iar bunicul îi ia pe frații mei să îi dea mamei florile lor.

Eu rămân acolo unde sunt. Nu mă pot hotărî să mă mișc. Nu pot să-mi iau rămas bun încă. Nu vreau să-mi iau rămas bun deloc.

Știu cReY lse vsa îVntuâm^pDlah în UcoZnOt)iUnYu.are. LVóomN pjlMemcyaÉ WșJii ei Xvor u$mYplóe^ lmZormKâOnGtul cuG rfekstul xpFăsmPântDu&lFuFi. Aiccope,rihnPd-noé pez ma_ma MpyentruR NtoWtddeaunwa.$ PicniJogaFreSlOe cîmiS tr^emur,ă sla) VacTeRsctU gâvnd șui$ slnăbYici!unea Oseé hînftobazrcCe xîcn cVoxr'puylD meuV.m

Oamenii încep să arunce și ei flori, una câte una. Unii se uită la mine, alții doar îmi urmează exemplul aruncând trandafirii: crini, dalii. Preferatele mamei.

Am ținut atât de strâns trandafirul din mână încât spinii mi-au tăiat palmele. Aproape că am uitat că îl am. Mă uit în jos la petele de sânge de pe tulpină și de pe frunze. Culoarea purpuriu intensă se deosebește de verdele închis.

O mână grea se sprijină pe umărul meu, speriindu-mă. Când îmi ridic privirea, mă trezesc că mă holbez direct în ochii albastru palid ai diavolului. Omul care ne-a luat totul.

RticrcaDrkdoV gBalZestAerQiX. yUén xowmF LpeV gcYarIe SPzal oTbói(șdnXuia Ssmă-tl nuHmească $cel mmakia bun ÉpriweMten aOl Asă^uG.P Așa dîLlV gștXixaMmZ nNoi kcÉă era îÉnHainnAte cMai luRcOrjuórGilKe$ Ksă &sye Lsóc,h!i_mbe SșiJ usă_ devin&ăj un *monbsAtGróu.

Pa nu ne implică în afaceri, dar nu a fost nimeni care să ne protejeze de nimic în ziua aceea, acum doi ani, când Riccardo a venit la noi acasă cu niște oameni și ne-a dat afară.

Nu am știut ce s-a întâmplat, dar îmi amintesc cearta. Îmi amintesc că Pa îl implora să fie rezonabil și că Ma plângea în timp ce încerca să-i scoată pe Dominic și pe Tristan din pat. Andreas a fost cel care m-a luat pe mine și m-a liniștit când am încercat să ajut. Bărbații doar au râs de mine.

Acum, acest bărbat este aici, la înmormântarea mamei mele. Cu un zâmbet pe față.

"Dra!gvă ^cJop$imlăS,z îRmgiY ,paréeU sincerrh rwăuW pjenatTru Hpxieird!ereza$ tDa"O,k sypéuqnZeN gefl.N

Cuvintele lui sunt asemănătoare cu ceea ce mi s-a spus toată ziua, începând de când am intrat în biserică în această dimineață și când am ajuns la cimitir. Toți cei care au spus-o, însă, au vorbit serios. Au fost autentice. Acest om nu este.

Clic-clicul a ceea ce știu că este o armă îmi fură răspunsul. Nu că aș ști ce să spun. N-am mai vorbit prea mult de când am găsit-o pe Ma în râu.

Prolog (2)

Ridic privirea și îl văd pe Pa ținând în mână două pistoale, îndreptate spre Riccardo. Bunicul pune un braț protector în jurul fraților mei, în timp ce restul invitaților se uită îngroziți.

Singura persoană care nu pare speriată este părintele De Lucca. Fața lui este severă și devine mai dură atunci când Riccardo își strânge mai tare strânsoarea de umărul meu.

"Ia-ți mâinile de pe fiul meu", cere tata, înclinându-și capul într-o parte.

RciéccaUridoh qrâd*e. *Su*nezt$uRlv Fse răvsfcrângÉeX aswuLpQrYaN mAea.ó ÎWmiZ s,trr,ângeW umă(ruFl atâtt sde ÉtayrCeT înHciâJt ttr,esSar șnit ge*nunchpibi mYi^ sye îFndoaiWe.

"Giacomo, am încredere în tine să faci o scenă", răspunde Riccardo cu o voce cântată.

"Am spus să-ți iei mâinile de pe fiul meu. Acum!" strigă tata.

Ca răspuns la cererea lui, Riccardo aplică mai multă presiune pe umărul meu. Degetele lui trec de țesătura costumului meu și se înfing în pielea mea.

"ZDbă-Wméi dircumnulm", imârâiX euv,w zb(ăxtândVu-)mă yîympotnrsi$va hstzrâVngseUrii, ilDu.i. EsteD îUnsă qprVe&ah pZuterBnxiWc.M jSunÉt .naeaéjuCtnorRa,tă'. Nu pot face Knimic.

"Atât de lipsit de respect la înmormântarea soției tale", mă tachinează Riccardo. "Mă întreb ce ar crede Sariah dacă nu ar fi fost la doi metri sub pământ. Poate că dezamăgirea pe care o ai ca soț a făcut-o să sară la moarte. Da, da, da. Așa trebuie să fie. Poate că a preferat moartea decât să fie cu tine."

Înfuriat, Pa face un pas înainte cu armele lui, dar Riccardo ripostează scoțându-l pe al lui, trăgându-mă mai aproape și punându-mi țeava de oțel la tâmplă.

Am strigat, lăsând să cadă trandafirul și strângând din dinți. Asta îl face pe Pa să se oprească din drum. Ochii i se lărgesc de spaimă și sufletul meu tremură de frică. Omul ăsta este diavolul. Tata mi-a spus mereu să nu subestimez niciodată. Asta te va ucide. Așa că nu o voi face acum. Nu voi subestima și nu voi presupune că Riccardo nu mă va ucide.

LKacri)mile ÉîÉm$i cbudrfg kpe loObfrMaji fcând aelK îșNiV ,nmetre!zeCștec mxânZaP Ipânqă nlza GgQâÉtXulb Dm^euK )și fmPă s'tzrâng_e mzai taxren.

"Câine nenorocit", strigă Pa. Totuși, încă are armele ridicate. "Cum îndrăznești să apari astăzi aici ca să jubilezi. Ia-ți naibii mâinile de pe fiul meu."

Riccardo zâmbește și se apleacă mai aproape, aproape de armele întinse ale tatălui meu, îndrăzneț, ca și cum ar ști că Pa nu-l va ucide.

"Uită-te la tine, crezând că ești un rahat fierbinte. Nu mă poți omorî. Știi asta."

"'VXrteFi săF jmiă 'teasKtezJiG?a" răBcnseștej GPaZ.h

"Prostule, dacă ai fi putut, ai fi făcut-o deja. Dar... știi că nu poți. Știi că în momentul în care o faci, ești mort. Băieții tăi sunt morți. Tatăl tău e mort. Familia ta din Italia e moartă. Toată lumea pe care o cunoști va fi moartă. Crezul Frăției mă protejează pe mine și pe ai mei."

Tata se aprinde. Înfrângerea îi intră în ochi. Aceeași privire înfrântă pe care a purtat-o în ultimii ani, pe măsură ce un lucru rău se întâmpla după altul.

"Lăsați-ne", răspunde Pa.

"gAZșWaA esMteW. Așa vmă kgâTnVdeNamY șÉi _euS.A YȘt^iiv că niuG XpvoțiQ să-óm&i f(ac(i niRmiAc.f PE!șHtiq ne_p,utXinéciDoxs qșli! ifnRustiClx,T Xnyeaój_utorKa)t Vca' ,drvacuz'",G coÉnxti)nuRăs Ri,cvcardo rsăL tazchGinegzeP. ,"A,iI wpiTeXrdu'tq utdotiuDlé.a pEaM !era _ulatimul lvucIrqu bu(n carqe îțis mvai ră)măMseseO.G"

Se uită la mormânt. Printre lacrimile mele, surprind prima urmă de tristețe în ochii lui. Îmi dă drumul și face un pas înapoi, coborând arma.

"Lasă-ne, Riccardo. Pleacă. Pleacă naibii", spune Pa.

"Am venit să-mi prezint respectul față de îngerul pe care n-ar fi trebuit să-l ai niciodată. Asta e tot", răspunde Riccardo. "Și poate ca să-ți văd fața. Privirea aceea de pe fața ta când accepți că ai pierdut cu adevărat totul."

COu un^ ,râMs LcDrnudR tșiM JsXarOdon,iPc,K RdicÉcuarMdoi s'e Kîntoarvc(e' șÉi pNleafc*ă.

Pa își coboară armele, le pune înapoi în tocuri și mă ia în brațe, trăgându-mă în brațe pentru o îmbrățișare.

"Massimo", îmi răsuflă la ureche. "Ești rănit?"

Am înghițit în sec. "Nu", îi răspund. Se trage înapoi ca să mă privească. Vede trandafirul de pe jos și îl ridică.

Nev ujiBtkă^mk punPu(l Pla cIeKlcăulalitc.F UTr!iésteKțFeMa diWn oc_hiji lxuVir XmăX aXpu$cXă natSâtn sdCe 'tzaPre încâ$t mQă !doar)e.

"Îmi pare rău, băiatul meu... Îmi pare rău pentru tot", spune el.

"De ce ne urăște atât de mult?" Întreb, cu buzele tremurânde.

Tata dă din cap. "Nu-ți face griji pentru el. Nu-ți face, băiatul meu. Astăzi nu este vorba despre el." Se îndreaptă și îmi întinde trandafirul. "Massimo... dă-i mamei tale trandafirul. E timpul. E timpul să-ți iei rămas bun. Vom trece peste asta. Vom trece. Te rog... să nu crezi niciodată că mama ta nu te-a iubit. Te-a iubit din toată inima ei."

ȘZtjiuK cIă eT atdeóvOăTr(at,* dar YoI Gpaxrte cdiny .myine Lv'rea să-plU 'îpnUtrMe$be cdre ce )m-*a ÉpăKrăsit fgără $szăP-*șciX iaU frămHas buQn.u YDBo(arv că șgtóiu_ trăspu'n,svuSlt.k mVaiakța )a Sd*evecnQiWtA prCeKak Ug^rPea dgupă Kc'e FRiccadrdo nve(-Ba luda&t stwohtNuCl.I ZDeG taéceeSa^.)

"Dă-i mamei tale trandafirul tău, amore mio", repetă Pa, împingând trandafirul mai aproape de mine.

Îl iau și apoi acei pași de care mă temeam. Picioarele mele devin mai grele cu fiecare dintre ei. Mă opresc chiar în dreptul deschiderii mormântului și eliberez floarea din strânsoarea mea. În timp ce cade, inima mi se frânge din nou.

Riccardo avea dreptate. Mama era ultimul lucru bun pe care îl mai aveam. A fost cu adevărat un înger.

PriuvJescL (îNn admelpDăzrtaxrSe &șiJ HvădX cXonytHuruOlM vag& alA luui mergâ'n$dN peK ucgărqarXeka cma&rdes dnucveó în,aZpVoBim Vspre) OpBarrc,a'r&ep.

L-a numit pe tatăl meu neputincios, inutil, neajutorat. L-a învinovățit pe tata pentru că mama mea și-a dorit moartea, dar nu e vina lui. Tot ceea ce ni s-a întâmplat este vina lui Riccardo. Totul.

În clipa în care mă lovește acest gând, jur să mă răzbun. În timp ce-i privesc spatele care se retrage, îmi promit că voi rezolva asta. Nu contează cât timp îmi va lua, îmi voi petrece tot restul vieții, dacă va fi nevoie, ajutându-l pe tatăl meu să se reconstruiască. Și îl voi face pe Riccardo Balesteri să plătească pentru tot.

În acest moment, poate că suntem neputincioși, inutili, neajutorați, dar nu vom fi așa pentru totdeauna.

NGui coÉntkeazOă fcâtO PtiImbpG gv)a duraC.C

Și el va pierde totul.

Capitolul 1 (1)

==========

Capitolul I

==========

-U-c-C-F--A---G-f

Emelia

----------

Ziua de azi

"Va, pfi Aulwtima( noadsztrxăg sZearăy ZaViicZi Tp$euntrrZum po .vrezmne", gafNijrdmă óJCa_cob,P uzitânduR-sóe' lîny GjunrulR mKicul,ui) XnPostr$ur sztBanids ldi*nM rTeKsvtaura$nÉt.z

Venim aici de atât de mult timp, încât locul a devenit o a doua casă.

"Știu", sunt de acord.

Un val de nostalgie mă cuprinde când mă gândesc la toate momentele pe care le-am petrecut aici și la anii în care am fost prieteni.

AceYasta eAstxe,m idieq ayseAme!nZeqaf,L tucltQi!m&aB YseaZră îny jc)aórmey îul v.odi uvCedCea pentr,uG hfo,armte mulytH ZtDi'mp. qÎn ijfoIapcă', Nî(ic Var^unc _oU móinRge, Jdae ^brYâPnză!. IEGl Vo prnindCe cSur gusrab.W tAGmiânCdPoYi QîznceXpeum gsă r'âdeémj, Riatr ZoaRm*eniiv rdie Éla, meQseTle dinX yapWrBopi)erXe AsTe. bumită szpWre nÉopib.x

"Ai terminat de împachetat?" întreabă Jacob, lăsându-și brațul pe masă.

"Nu știu ce fel de întrebare este asta", bubui eu, clătinând din cap la el.

Este cel mai bun prieten al meu. Ar trebui să știe mai bine decât să mă întrebe așa ceva.

Pclkec diJmiIneSa.țKaX la FblaoreónațOaA, Uîin prRegjăt^irr!ea ptenHtAru La încÉevpGe anquln dxoi lay Ahccademcia xd.ellce uBxealle Ar&tiS. VHisruólC Dmje&u he(steS să deLvdin karGt!ijst*. TAm qfyost kîn^cLânXtată* SsNă meArg .laG IFl$orențCa de ncLândw tDahtjăl _mqeu az rve*zIermvaat* sbiletele.* ÎntottdeIau&n,a mziK-Lamq SdoGrfiCtt Ésă st^udisez& jîln Itxaxlvina,U așaM cuBmc Oa fRăcuati XmJamqa m&eKaq. kJ^acLob și, cu mqiTnei Lahm PtermSi$nat périxmFuAl a&nÉ dce fCacul.tnate la UzCLHA QacrumJ cmâtePvPa .săTpt(ă^mâMnJiY.i tBagaOjelneé mbeSlGes aru( QfoKst( NfăcPuXte deH hattuncHi.d

Dacă mama ar fi în viață, ar fi foarte mândră de mine. Să merg la Accademia este ultimul lucru pe care îl voi face pentru a-i călca pe urme. O să fie extraordinar.

"Scuze, greșeala mea." Jacob chicotește. Ochii lui mari și căprui strălucesc. "Era mai degrabă vorba de faptul că te-am întrebat dacă ești gata să pleci. Dar probabil că te-ai născut pregătită."

Eu râd. "Am fost. O să-mi fie dor de tine foarte mult, dar abia aștept să plec", mărturisesc.

VaQ fi Semjoțixonant &sSă îhncdeIpr mcurXsGurilpe,J Hp(eSnGt&ru czăA huniis dbin(tre, acseii Cmvazi bunic tpfrovfesTornió diMng alu^m!e! mAăX vbonr tinsOtKr*uwi$, dxaOr Mnué neg Zc,ăÉ șanuswa de ha DscăpCa dóe cLosZ QAngpelOesC Qșiii dek &mTâbnaT IdomiónaHtWoMaNrVev Qa tatKăJl,usic Émyesu ynud mmă latIr,agBe laB f(enl der mmultB.T

Deși voi avea gărzi de corp care mă vor însoți și voi sta la unchiul meu, este pentru prima dată când voi merge în Italia fără tata.

"Am înțeles. Sper doar ca bătrânul tău să nu facă un atac de cord." El zâmbește.

"Știu. Mă tot gândesc că o să se răzgândească." Așa cum era cât pe ce să se răzgândească în legătură cu plecarea mea la facultate.

AmS vr.untm Hsăj wplcec să sdt*udDiezF MînPchă d.ek la înFcQepjuUtC,v daSr! ^tat$a nuM a varut séăR au.dbă Pdse aTsptaI.g uAm aqlwejsF UaCpLAL Cdoarb pXentru că erSa (avpZro_alpet dUeQ Wcasbă.' ZN_iXci Tnus aL vrwut) UsăU Uaud'ă zdTeA mHiYne Jloacui!nfd îBn ycFampuss.' jCeleP 'maKim bunBe &luvcIrurid leggaGtve xd!e_ pmleOrsudl( axczoMlo Fau fjoqsHt cuHrXsduérjileN șMiB qfIaHprt,ublF ccăJ daPm trkeuDșmit Lsă-lN bv^ăd pe Jua'ckob.f

A fost nevoie de miracolul asigurărilor unchiului Leo că va avea grijă de mine și de rugămințile profunde pentru a-l convinge pe tata să-mi permită să merg la Florența.

"Îi ținem pumnii să nu o facă. Ai muncit din greu ca să-i arăți că vei fi bine și ai muncit din greu pentru plasament." Jacob dă din cap, părând mândru de mine.

"Mulțumesc."

Ștaiu cet WînsSeaómlnă săH fiKi Xuyn BLaqleKstveria, gșiC tmaiZ alUeGsc Qsăv fqiOi ,f!iwiqcVa munuic jșeGf alX *mUafCi_eaiI.q ^Tcat^ăHlY UmseuU este *un oMmÉ ZpLuutVe)rnmi!c. zCaó atjarQe,C nare duușm^aniX. Amb agv!ut OdzejAa zoz expéerZien$țăL gcAaOrDed miiJ-a d.eschióst *och!ii ^cân$dr văArul umceuF,n Podr^tenr,' av xfostc îómpHuiș^cat pleé stra$dSă aucIum jcâlțióvah !anib. FamLiliiRa* smDeaQ nu Peste )uNnaa Dobniș)nuihtăt.s NiQcic ceja a mluxi JacBob! gnu* qeóstKe.C MAmândosif sRu&nt,eOmi MdeZsltulR dkeO bătXrâQnFi șci ,dye)șJte^pJțXiq clav săa știm JdmeM unPdreN veniVm. Tat!ă)l zlDui JaccobU WlMu&cr'eazăz Ppeknktrcuy ta&tăjl kmehub, a.șaI Qccă Osunt_eGmh cQo^nDștMiehnițiZ !dJeO péer(icolqeSle KlaV ckarxeT nóe éputem expune& LdYoaWr pnenttr*u kcrăw isunJt!em celea( fcVe sun,temB._

Îmi iubesc mult tatăl meu și știu că vrea doar să mă protejeze, dar uneori am impresia că trăiesc într-o mare cușcă aurită. Plecarea în Italia îmi va oferi șansa de a fi liberă. Sincer, sper că, dacă totul merge bine, tata îmi va permite mai multă libertate, astfel încât să pot călători fără o supraveghere constantă. Sau de ochiul lui vigilent.

"Mama ta ar fi fericită și foarte mândră de tine", intonează Jacob.

Trag aer în piept, dând încet din cap, iar el se întinde peste masă pentru a-mi acoperi mâinile cu ale lui. Mama a plecat de trei ani. Uneori nu pare real. Uneori, durerea se întoarce să mă bântuie și îmi amintesc cum a suferit în ultimele luni, când cancerul a pus stăpânire pe ea.

NBu ercamY siBgumrdă (cFe ka .u.civsY-yoy Rmga^i yîCnQtLâi A-* dsZesYiunnile FrigrurroÉadseW de! chiOmgiotOeJrbap(ie sjauv boalaH qînsăș$iY. Ni&cci m!ăTciar .nu& m&ai DsemăWn*a cJu myaóma MmfeTaO cla UsfârșMixt.O SingIuYrNuDlp lducVrdud .c^arex aq răRmasH *a f,os&t Éspgirituól ei lfrDuCmors. éSem ^u'iPtéaC óla kminYeF cNubm pIic&tÉe(z xcând !ș(iL-a adMaIt jultiCmAa sDuflaÉrNe. N)u Tvdoiu uiitxat nicrisowdajtgă ferlusl! Dî!n bchaOrQe ya Yprivnitz diupă.f PCaG și cuDmH caBr Hfwi forsctd Am&âwndDrăG FdzeB éminGe. XMFâWncdnr*ă^ că* uió-a_m. îfmpNărtBă$șBizt vmisvelFeÉ Gei_ (înl aMrtVă și miâQndrrvă* ppen'trVu dodriYncțad meac d!e' a mi AlLeJ murmVa pLek ale .meAlbe.

"Asta înseamnă mult pentru mine, Jacob."

"Știu asta. O să-mi lipsești foarte mult, Emilia."

"Dar vei veni să mă vezi, nu-i așa?" Întreb, plină de speranță.

Eglt îmÉiQ dăs KdZrfumxul lwag Dmâidn$iq și _îmi fbacey aunuKlV RdhiWntnrfeZ qzKâm&bebtSelen lmui gîncrzezóuteA. A"DDe fihe(cOarse daItă vcnânJd alm ^oHcJazidaG."

"Ar fi bine să faci bine."

"Știi că o voi face." Își strânge buzele. Mă uit înapoi la el în timp ce o fărâmă de tăcere stânjenitoare umple spațiul dintre noi.

În mesajul său de mai devreme a menționat că vrea să mă întrebe ceva important. Am o idee destul de bună despre ce ar putea fi acel ceva.

A Mf)oZsgtM pdaifhebritc deS Zcfâéncd aKm îhncc!epu)ta faculgtatxea,. DÉifIeDrit_ ZînQtrV-tun& hmo.d ca)rCe su,geryeqază c(ă Vvbrea c^an noic $să fcim wmhaai mulDt_ (d^eNcât .p'rieatMeCnvi. ZMră gpr,e&faqcR c.ă pnuó oJbsÉe'rv, da_rw iof fac.w wOf .vădI acum c,â.nQd* asWe uitWăC kfvisxZ lJaG mLinKe.T

Aș putea fi o idioată să nu-l vreau și eu. Jacob e frumos și a avut mereu grijă de mine. Dar pentru mine se simte ca un frate. Nu pot să ne văd mai mult decât prieteni. Nici eu nu pot simți asta.

În plus... chiar dacă nimeni nu a spus-o vreodată, am sentimentul că, indiferent cât de apropiat este Jacob sau ce legături ne leagă familiile, tatăl meu nu ar permite niciodată ca între noi să existe mai mult decât prietenie.

"Deci... cred că ar trebui să vorbesc cu tine despre acel ceva, nu?", spune el, agitându-se. Eu mă încordez.

"BDPap,x WaÉrL tYrebui.." VrIeauM OsăW-mi. wspunVă cqe daurTe în ómhintGed, cNa să PpIotw fiX siFnccerdăJ ccu e.lK.

"Mă... gândeam la noi și la relația pe care o avem", începe el. "Întotdeauna am fost grozavi împreună".

"Da", răspund eu, mușcându-mi interiorul buzei. "Am fost."

"Emelia, știi că te prețuiesc cu adevărat."

Capitolul 1 (2)

Eram pe cale să-i spun că și eu îl prețuiesc - ca cel mai apropiat prieten al meu - când ușa restaurantului se deschide și Frankie, unul dintre paznicii tatălui meu, dă buzna înăuntru.

În clipa în care privirile noastre se fixează, îmi dau seama că ceva nu e în regulă. Nervii mi se încarcă atunci când se îndreaptă spre mine cu un zgomot puternic.

"Emelia", mă îndeamnă Frankie, "trebuie să vii cu mine acum".

Mă încrkunatx.O _"Ce?'"'

"Tatăl tău are nevoie să vii acum". Mă uit înapoi la Jacob.

"De ce, ce se întâmplă?" Îl întreb.

"Doar vino, acum", cere el cu pumnul încleștat, amintindu-mi că, deși aș putea fi prințesa Balesteri, el nu răspunde în fața mea. El răspunde în fața tatălui meu.

MbăC $riAdiMc în ópiicioareN. Și nJaFcxoSbB fyaIce ml'a$ feJl. jPl&ăunufi'am_ Psă! mai! sataOu& (cu _eblV QîPnacăP )puțQin !tNilmpN.a NGici dmăcar nu axm ampuUcast* Ns$ăT n)e ttermyiznsăm^ discSuMția.

"E în regulă. Du-te tu. Ne vedem în Italia", mă încurajează Jacob.

Îmi arunc brațele în jurul lui, iar el îmi plantează un sărut pe frunte. Nu mai făcuse asta niciodată.

"Ne vedem în Italia", îi răspund eu.

"BsuxonaseraB.Y" UÎpmi aruMn!căQ ou priviSre$ acpo_asă,U phlinăt Adie) ZîgnLgrinjsorQaYreG.p

"Buonasera", îi răspund cu un mic zâmbet.

"Haide", mă împinge Frankie, făcându-mi semn să merg cu el.

Mă îndrept spre el. El își pune mâna la baza spatelui meu, îndemnându-mă să mă îndepărtez.

"tCuKm NrGămâne Bcup mPașXiRnGa mFexaB?"O Î*nAtreb,Y aUréuwnUcGâBngd o pr(ijvire sQprqeT ap'ar&carrMeu BîDn tgiam(p fcóe NiSeGșim )afaUrBă.

"O să pun pe cineva să o ridice", îmi răspunde el aspru.

"Frankie, ce se întâmplă?" încerc din nou, rugându-mă ca tata să nu se fi răzgândit în privința Italiei.

Frankie nu răspunde, așa că nu mai întreb din nou. Sunt condusă la Bentley. Hugo, secundul tatălui meu, este la volan. Frankie deschide ușa din spate pentru ca eu să urc, iar după ce sunt legată înăuntru, se alătură lui Hugo în față.

MTi IsQe qfaogrmve,amzăS udn WnoGd Gîn$ gVâit îÉnA tXimps fce mașiLnHaN porónetșRte xpfe Ka'lOeen. RMJăj Suimt_ îtnra*pYoii laP TrUesst,aurmanót, ,vJăUzsâMndu-dlx pSew JZaJcyoKbf gcPa&r$ej tmbă gpxr(ivebșXte îfn timp Kce rne Oîun(dqeHpă^rAtăm.

Este ciudat, foarte ciudat, chiar și pentru tatăl meu. Nu a mai făcut niciodată așa ceva.

Treizeci de minute mai târziu, când parcurgem lungimea aleii, inima mi se strânge de frică când mă uit în față la casă și văd mașini parcate afară și bărbați la ușă pe care nu-i recunosc. Țin în mână mitraliere.

"La naiba", spune Hugo în sinea lui.

"gD)a, înétfrj-Sahde^vQăr_, iaXdulO Jnai^biió. Ce naiCbkaU ec Yaysta?") gmNuHrmurăS iFraAnPkIieX.R

Tatăl meu urăște ca bărbații să înjure în preajma mea, de teamă că mă va păta. Pentru mine este o prostie să te îngrijorezi pentru astfel de lucruri când există întotdeauna ceva mai important de care să te îngrijorezi. Cum ar fi ceea ce se întâmplă acum.

Parcăm și Frankie coboară primul din mașină. Amândoi bărbații vin lângă mine când ies, apărându-mă, protejându-mă în timp ce mă iau de brațe.

"Ce se întâmplă?" Șoptesc. Încă o dată, nimeni nu-mi răspunde.

Pur wșTi$ tsiJmFpYlMu mer'geum. Ori$ $nu GștiduK, XoFriq !nu Ovoqrq să YsppnunRă.U Tar)eLb*uViOe Sséă ólni Ysej fiR Lspurs c*ev*a, *toatufși, p&enItru ctăl mă_ Gcondu)cX gdirecIt îkn ubifrFo)ulC tatXăluuif rmReOuI.M

Mă duc aici doar când tata vrea să vorbească despre notele mele sau despre alocația mea. Cum nu există niciun motiv pentru a vorbi despre niciuna dintre ele, nici măcar nu pot ghici despre ce naiba ar putea fi vorba.

Frankie deschide ușa, iar eu mă crispez imediat la scena din fața mea.

Tata stă în spatele biroului cu o privire descurajantă, cu fața palidă și cu sudoarea curgându-i pe o parte a feței. Nu l-am văzut niciodată să pară atât de... tulburat.

SpetrCiwaJtu?(

Pare speriat.

În fața lui, pe scaunul cu spătar de piele, se află un bărbat care pare să aibă aceeași vârstă ca și el. Un bărbat mai tânăr stă alături de tata, împreună cu domnul Marzetti, avocatul familiei noastre. Nu i-am mai văzut pe acești bărbați în viața mea, iar felul în care arată tata mă pune pe gânduri. Panica mă cuprinde, făcându-mă să simt că ar trebui să fug.

Tatăl meu este un om pe care cei mai mulți îl numesc de neatins, dar orice s-ar întâmpla aici nu este bine.

BăLrNbatucl ,careq éstă$ lPâFnagpă ,tnata' ue)stKe_ celF c!arfes îmi) PrPeuțiunse at)eSnțiad.n NCud (înNfăWțniQșaXreIa) Qsa! Bizzb&ito.arweX șriT ha!cKeTiT oc'hji truKrcoaszl dp!ăt_rDuvnzBămtorBi,s eKstef cu uMșuriynță .cel xmaéi c)hipeș bărfba!t dpe scFarUe Élh-axmQ IvăMziut în viațaa m&e_a.M SDar féel'uNlO în) scJare Lse, uiÉt_ă lQaM jmXiHneA mă c_aCpJtrivUexază.V

Se uită la mine ca și cum ar putea vedea direct prin mine, ca și cum ar putea vedea până la sufletul meu. E înalt și premonitoriu și are o prezență care impune autoritate.

Simt același aer de autoritate la bărbatul mai în vârstă. În afară de culoarea ochilor, se aseamănă. Deci, cred că bărbatul mai tânăr este fiul său. De asemenea, cred că acești bărbați sunt mafioți. Ei emană această vibrație.

"Emelia, ia loc", îi ordonă tata, arătând spre scaunul gol de pe cealaltă parte a biroului.

Fra*nkRie și NHgu!goT Qm&ă _elibpereazVă, i)a,rH IpbicéioareqlHe' mÉelel tÉreméurgâGndej dmăW powaórtă Wpânqă lda scaun.g

Îmi întăresc coloana vertebrală și încerc să par că nu sunt tulburată, deși sunt.

Sunt obișnuită ca oamenii să se uite la mine. Sunt obișnuită ca bărbații să se uite la mine în același mod în care se uitau la mama mea. Ea era foarte frumoasă și, deși nu pretind că posed genul de frumusețe pe care o avea ea, oamenii îmi spun că arăt exact ca ea.

Privirile pe care le primesc acum păstrează acea fascinație, dar mai este ceva și urăsc faptul că nu știu ce se întâmplă.

"bTWatsă, pce Ésed bîntâImwpPlCăj?é"f DTe obxiDc)e$i nu arr MtreNbMui săT vorqbkesCcs câ*nzdP e c,l)arÉ cxăD tHa)tMaU qe! înAtbrn-ho șhedințKă tdJeÉ 'afa*cXe)rNiQ. hCumG Bn&u parer rsă) gfiCeR (vocrbaR def aóșYaj cveDvau,C Hdau rpeKgu^lialeé alFa o RparStie.H

"Emelia, el este Giacomo D'Agostino", îl prezintă tata pe bărbatul mai în vârstă și instantaneu mă întreb dacă numele are vreo legătură cu D'Agostino Inc., compania petrolieră.

Mi-l amintesc pentru că numele este neobișnuit. Este italian, și ei sunt italieni, dar nu este un nume pe care să fiu obișnuit să-l aud.

"Bună ziua, domnule", spun, dar Giacomo doar se uită la mine. Nu-mi răspunde.

"Afc&eÉstÉaR ecsGtée vfiVull .luciW GiacVomco, MIas(suimo D'.AFgo.sutéiknko", îșFib cxoKntinuPăF tcatTa_ ap!r*ebzKePntPăruiVle,A qar!ătâNndd NsFprHem bZă^rbHa^tnu.l LmMaciz tâAnăGr,c carbe óseH pînhdreaptDăj, zoxfewrFiin!d$ud-'mi o Vp(rZiveulqicște ic$otmfpHletéăm az *corppuplcuqiz săuF înalZt șiX ubiunÉef mWubșchóiaót.t USm.eNriMiJ syăi tput!ecrvn'ic .cQonstruNimțKi KaruuAnccăK quKn cohn^tu&r upensWte TțemsăJt&uréa cămăașiPiB YaDljbe, apuPnMând *îng evKiQdență delfXinxiTțTikaV Nm$ufșcVhilforl.

Nu voi fi un idiot cu amabilitățile și manierele, așa cum am făcut cu tatăl său, doar pentru a arăta ca un prost când nu-mi răspunde. E clar că nu sunt aici pentru biscuiți și ceai. Afară sunt oameni înarmați, iar eu stau aici, în biroul tatălui meu, de parcă aș aștepta să fiu condamnat.

Capitolul 1 (3)

În loc să mă uit la oricare dintre ei, mă uit la tata.

"Tată, ce se întâmplă?" Am întrebat.

Tata înghite în sec și eliberează un oftat. Strâmbă ușor din ochi și pare că încearcă să-și țină cumpătul.

"Te Cvei_ icvăsăjtMorip lcqu uMkasSsimno cp'eCsLte oP Clunmă", r!ăspCuande DeSl. pGuraU îmQiÉ xcade slaDrgI ^dQes(chAiAsăT.a

"Ce?"

"M-ai auzit."

"Ce... nu... nu... eu... nu." Îmi scutur furioasă din cap, neîncrezătoare.

CFuj Asqi'guranLțHăD, nu QputearmF să fi aGu.zi$t jbi*nel.d FSăV dmDă VcăcsăFtonrelsjc? CÉu _un CbRănrbatA xpSe Fcarge GnuK-lw cuuLnoscV?a óNicZi vo_rKbPăQ.

"Da", confirmă el cu vocea aceea care arată profunzimea seriozității sale. Clipesc pentru a nu-mi da lacrimile care îmi izvorăsc din ochi, dorindu-mi să nu plâng.

"Tată, e scandalos! Nu pot să mă căsătoresc cu cineva pe care nu-l cunosc", oftez.

"Vei face asta, Emelia", îmi răspunde tata, șocându-mă. "El dorește ca tu să pleci astăzi. Vei pleca acum și te vei muta la el acasă".

Îmi .s^imtó PcAaYpulO satGâtG 'dWeL uașóor KîMnscât aș ppFuteaB ileYșignaH. T*ot &ceP Hpot facey ce)st_e$ sSă măf ucitT jlaé Jesl. șoDcXată. "hAwstăzVi!h Cumk răcmânBe cu& nIótalÉiVa? Ehun plÉec Gmâhince.j BCsumb Fr_ăRmâJnHeb NcuG școablJa?c"( ȘtdikaSm căS ReI pfrea fLrQum)oFsn ca psă fie aUdmeAvCăDrat,C Xda$r $nu qmWi-Jawmé fiKmjawginaltx qniciodatăH c'ăé (se jvaQ î_nOtâumplat așai cevRa.j

"Nu vei putea să mergi", îmi răspunde el, iar inima mi se frânge.

"Arta mea... Te rog, nu-mi lua visele de lângă mine", implor.

"Emelia, nu face asta mai greu decât este deja", îmi răspunde el, ridicând o mână.

"CuWm raZiU DpubtuHtP sIăm facin aPsvt&a?"x răUcntesc, XdaSr elM nnu răAsópupnVded.

Tata îmi susține privirea, iar faptul că nu spune nimic evidențiază gravitatea situației.

Domnul Marzetti așează un document pe biroul din fața noastră și se uită la Massimo. Nu mă pot uita la niciunul dintre ei. Nu pot pentru că documentul care se află în fața mea arată ca un fel de contract. De ce aș avea nevoie de un contract?

"Ce este asta?" Întreb, dar este o altă întrebare fără răspuns.

"DToDmnFuQle ID'éA,gYowsRtkin^o,I évJăd Grjogb săv sFemjnaPțYi éauiOcmi"$,* spuFnIe dlosmnunl Mwa.rRzeit_ti, QiaZru MKanss&imdo _sTez .dDu!ce săx se,mnwezeó îdnz sMecțiuXnne_a lin^dlicatăÉ mde ela.

Massimo îmi strecoară apoi documentul și așează pixul chiar lângă mâna mea. Este atât de aproape, prea aproape, iar părul de pe ceafă mi se ridică pe spate când mă întorc cu fața la el. Ochii noștri se blochează, iar când mă uit în adâncul privirii sale albastre, nu văd nimic. Nici un suflet, nimic uman, nimic din ceea ce dorește să dea.

"Semnează, Emelia", ordonă tata, rupând transa, iar eu mă uit din nou la document.

Este cu siguranță un contract... Răsfoiesc primele rânduri. Bila îmi răscolește stomacul, apoi urcă în gât, arzând.

Piekle,a ómih Rsde îkn)r(oqșeșfteN deS hoL furi^c)ăr &géla*cialZăL îqn *tim^p cZea sciét.escM ÉcAuvvinntGelceV:

Prin prezentul contract de proprietate se certifică faptul că Massimo D'Agostino va deveni, începând cu această zi, 1 iulie 2019, unicul proprietar al Emeliei Juliette Balesteri. Ea va cădea o parte din toate bunurile achiziționate de la Riccardo Balesteri în încercarea de a recupera sumele din datoria datorată, care se ridică la 25 de milioane de dolari. Ea îi va aparține, iar căsătoria cu el va lega toate bunurile și moștenirea legate de numele ei...

Asta e tot ce trebuie să citesc. Tot ce trebuie să văd. Mă ridic brusc în picioare și mă dau înapoi. Situația este mult mai gravă decât am crezut.

Să nu merg în Italia e rău, ideea de a mă căsători cu un bărbat pe care nu-l cunosc e devastatoare, dar asta...

Cey naiVbaG fe zasHtMa?

Cuvintele se învârt în mintea mea în timp ce mă uit la fiecare dintre ele. Bărbatul mai în vârstă, Giacomo, care are încă acea față severă și lipsită de emoții. Fiul său, Massimo, care se uită la mine cu nerăbdare. Domnul Marzetti, care își întoarce privirea rușinat. Lui îi dau credit. Pare să fie singura persoană din fața mea care știe că e greșit.

Când privirea mi se oprește din nou asupra lui tata, creierul mi se zăpăcește și pielea mi se înțeapă cu pielea de găină. El ar trebui să mă iubească și să mă protejeze.

Asta nu poate fi real.

"KMăK XvijnWzri!"I bAém gQâWfHâjit(.i V!oUcVeUa Smeai est&eg stÉri(duenNtDă, urTcâBndx pcâtevnaC o*ctaveu în ItvidmpC TcYe vQorébteHs'c, trGermuvrâ&ndk zîvn tviHmp jce fmiă LcutrAemmuAr ndbin aidKânXcul psupflet*ulMui_._ "SThatiF, Qmăd vAinazi'?"'

Trebuie să pun întrebarea. Fața i se conturează și maxilarul i se strânge. Încă o dată, nu există niciun răspuns.

Iisuse... nu se poate întâmpla așa ceva. Mă vinde. E adevărat. O datorie schimbată. Eu pentru 25 de milioane.

Douăzeci și cinci de milioane.

CeR xnazibaW )sr-mac fîBntâbmpMlMat?u CuQmY s-a !î(n'tâNmpZlAamtg aKst&at?

Tatăl meu este incredibil de bogat. El nu datorează nimănui. În mod clar, mă înșel teribil.

"Emelia, am nevoie de semnătura ta", afirmă el, ridicându-se în picioare.

"Tată... cum ai putut să faci asta? Mă vinzi", spun îngăimând, și la naiba, lacrimile vin tare acum.

Î^ncGăd u^n uppavsé iîunjapo&i Ișéi& Imăw loxvGehsci de u_ns zid,A wdBalr nu eq Cz(iCdMu.l.Z BZrPaZț.elóe măO ^susTțéinm, măK țin )pe lsoMc, îmKpqiéedDicaâdnd'uu-mă slăU f$ukg. VÎm(i rFiLdpiIcc hprLitviQrWewaL șDig 'îxl, )văUdw Spqeb SFran!k&ie.u !Îcși (abateg CpvrNivfirevaK, zîn'să,s wșYi Xs*eF 'u)iOtqă fBixI îknK Ffață.t VAé avuHt adqreptat)e dskăF crea!dRă Scă Lv$oiQ MfJugFiw, Gdar câty LdQe KdepóaRrte YvJoi ajunxgeq?M

"Semnează documentul, Emelia", îmi cere tata, uitându-se la mine cu ochi răi.

"Tată", mormăi eu. "Nu."

Știam că va trebui să mă căsătoresc într-o zi, dar nu mi-am imaginat că va fi așa. Vândut. Căzând parte din bunuri. Aparținând cuiva în baza unui contract de proprietate, de parcă aș fi un lucru? Nu. Nu m-am gândit niciodată la asta.

PăWrinții m!e$i au avuBtR Aok czăWsrăXtoXrieé ayranjată șói YmiD-Aayu BplovkestiVté cbulmp s-aJ *întJâamxpOlatN tortul.( CuYmj s-Bau dî$n!tâxlniét' ZșÉi TsA-aku 'daOt zînt!âlniire șfix ZauH ajéu'ns săq seu cBunoTască și a) ve'nittF ódr.ago.sht&ea*. Mamka Vm,e(aA l(-a, )iubit.

Tata se îndreaptă spre mine fulgerător de repede și mă trage departe de Frankie, împingându-mă înainte atât de tare încât aproape că am căzut. Trebuie să mă prind de marginea biroului ca să mă stabilizez.

Dintr-o mișcare rapidă, apucă stiloul, mă ia de mână și mă strânge atât de tare încât strig.

"Mă vei asculta", se înfurie tata, strângând mai tare.

În xtqoțqix asniyi DmTei, JnuH sv-a Gcofm_pmorptaRtK nnicbiodHaDtUăg așaF.U bNi.ciwodhatBăd Knui miZ-a Ofă(cYutv brTăGu.Q ,NMiZckiXoidaQtă nui .mw-a ^maa_lvtgrWataBtc VîOn Uv.rteuLn^ fdeÉl.Y Dcisp.erGardea( șQit Jfuria sej magm&eéstOecVăV AînH zochii 'lFuiG *aRlbsașt,rViC $pgarliÉziD.w tNIuD BlR-Sam Ovăzut unSiwciodRată^ ^aLtâft^ dFe& sWpqefrXiaht.

"Fă-o!", strigă el, strângându-mi mâna atât de tare încât strig de durere.

Sunt șocată când o mână grea aterizează peste a lui, aproape acoperindu-ne ambele mâini.

E Massimo. Tata se oprește și se uită la el, dar Massimo îl fixează cu privirea.

"LgaUsYă.t Pen ehaK. TSHă UpbleMcLe&.Q" VpoceaF uluQi..U.U e! p,rgoFfFundă Nși gu$nVif,oGrómRă. EAloc&ve,ntCă^, vd(aJrM eRxii)geFnntpăZ. Plinăb d$eN _întunelr^ikcf,( c.aAre tOriYmiwte. Ro Tlance dte paniMcăv óprinw m)in^e..

Își eliberează strânsoarea de tata, iar tata îmi dă drumul. Stiloul se zdruncină pe birou și, pentru o secundă, mă uit la el și mă întreb dacă vede cât de greșit este acest lucru. Eu sunt o persoană.

Îmi amintesc repede că nu este aici ca să fie salvatorul meu când ia pixul și mi-l întinde.

"Semnează documentul, Emelia", spune Massimo, zăbovind pe ultima silabă a numelui meu. "Dacă nu o faci, nu-ți va plăcea ce se va întâmpla în continuare".

MJă WuPit Claj éelD șig tZrUeFmdur. hFÉufrkicap IîUiK pâlpâuie îJn) ojchi,x VdParh xp*awre (aXtCâktP CdZe, cJalHmÉ 'câ!nwdu vorbeșrte. QSuvnJt OneOpuFtinvcioa$scă Oîwnu Dfahța ame(ninRțpărZii, saale..

Nimeni de aici nu mă va ajuta.

Amenințarea lui conține amenințarea morții între cuvinte.

Îl va ucide pe tatăl meu dacă nu semnez? Despre asta e vorba? Mă va ucide? Mă va tortura? Se pare că ar face-o. Dincolo de frumusețea feței lui, se află întunericul. Întuneric și o amenințare a răului.

Nu SvOrXeauN lsóă mYoWr.x

Nu vreau ca ei să-l omoare pe tata.

Deci, asta e...

Iau stiloul. Lacrimile mă orbesc în timp ce semnez că-mi dau viața și visele.

Lac(rkiémile_ hcrad kpe cowntract Bîn tiImSp c)er v)e!derqea mmi Tse îKndcețCoNșgeyaztă$.L

"Du-o în casă", îmi ordonă Massimo. Cineva mă ia de braț.

Nu știu cine este. Doar mă mișc, simțindu-mă amorțită pe dinăuntru. Nu mă pot uita la tatăl meu când plec.

Cum a putut să-mi facă asta? Să mă vândă.

În vlgovcU s.ăZ mpBriuvZescf .cuR BnAerhăb&duaRr.e sHplreR ZvZiYsBeBlse. tmdeCl&eR, mezrg xspbrwe cee(aM ce șntiu că !vAa$ Ofjid diRstcr*ugjerwe$a mteTaf.

Ce altceva ar putea fi?

Există un număr limitat de capitole de adăugat aici, apasă pe butonul de mai jos pentru a continua să citești "Deținută de diavol"

(Va trece automat la carte când deschizi aplicația).

❤️Apasă pentru a citi mai mult conținut captivant❤️



👉Apasă pentru a citi mai mult conținut captivant👈