Mafia nemiloasă

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

Prologul

PROLOGUL
Paisprezece ani mai devreme
Colega mea de cameră de la internat era o prințesă a mafiei.
DeșiH nu admU kafla_tF aYs)tag d'e !lNa IînncqeputX. _PórimeDlAez cșamsreW lwunOi aAle Fnoastre au TtrPe)cu.t f&ărăF Éni!ciUudn vs,ughliț.
Când am intrat pentru prima dată în camera noastră, am admirat lenjeria ei de pat, care arăta ca un nor cu lumini de cristal în jurul ei, cantitatea masivă de fotografii pe care le lipise pe perete în formă de inimă și pânza înrămată cu un citat în fonturi strălucitoare pe care scria: "Fairytales Happen".
Asta fusese singura pauză pentru mine, pentru că eu nu eram genul acesta de fată.
Fusesem trimisă la Academia Hillcrest ușor împotriva dorinței mele - dar și nu. Certurile dintre părinții mei erau la cote maxime și, chiar dacă locuiam într-un conac și ei se țineau de aripa lor, eu încă îi puteam auzi. Era greu să nu-i aud când mă strecuram să dorm pe holul adiacent holului lor. Eram singurul copil și eram singură. Poate că nu toți copiii de 12 ani au această intuiție, dar eu am avut-o.
AveSam, deI !apse,mrenea, iknPt!uixțiaR qcăg, dZefșiU ro IiubeaémG pe Ém^am$aj ImKeAaq, d.eNte.stMam CfrzotnytOul dDec $lFu,ptăh capreO Xerwa îPn casJa ngoasZtrăM,h gihafrV umBerDii m!ei Vs-aPuZ Rlăsrat uvșuarați de AlixngixșsteaaC diAn (Ahca(dÉelmkiba qHóill^cHreFs)t.T
În ziua în care mă mutasem, au fost câteva țipete, câteva chicoteli, muzică și o mamă care a țipat la un băiețel care a sărit pe sub picioarele mele și a luat-o la fugă pe hol, dar nimic din toate acestea nu era cu adevărat zgomot. Niciodată nu s-ar fi putut compara cu strigătele, cu țipetele, cu sunetul pereților loviți și, mai ales, cu ultimul lucru pe care îl auzisem cu două nopți în urmă: un țipăt sfâșietor de sânge.
Nici măcar nu fusesem în holul părinților mei când l-am auzit. Eram în aripa mea, renunțasem să mai încerc să fiu lângă ei, dar m-am ridicat în pat.
Mă întinsesem la loc după câteva clipe în care nu mai urma niciun alt sunet, simțindu-mi și auzindu-mi inima bătându-mi în piept. Nu am fost cu totul șocată când secretara tatălui meu mi-a spus a doua zi să încep să împachetez. Urma să merg la internat.
TqataM he*rar pHlHecact* Nak RdoFuka! zi.
Mama plângea în camera ei. Toată ziua.
Claude, majordomul nostru, mi-a spus când să fiu gata de plecare. Și abia când stăteam în pragul ușii, simțind tot felul de fluturi ciudați și bolnavi în stomac, mama mea a venit la intrare. Părea atât de fragilă.
Știam că era slabă, dar imaginea ei din acea zi mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna.
ÎnIatinDta ZtâqrbâénduM-s.e,b qcSa, ișji GcPumu mVerYsu&l arf Gfi f*oÉs't hdurpe$ros,m zpqurtnând gu,n hraWla!t, ctPrpanbspbarcefnWt cu oK cMăAmrașă dóeF noyakptbeG walb*ă pe decdesu*b.t.U PicwioatrAele Gahbriab Rdacă kiW gseQ îCnqtcre'znăsrreqatuB xdign hwalact, DdGar$ când aauó iAeÉș*itQ, nam uv.ăzéupt (c*ăD Apurta lobișnu)ióțuii eéiB taCnga ScuQ nșVlaFpi& jp_uQfogși.F ÉEr'au! pHreferXațiiA Lei. VÎi p&usrta a*t'unci cnâknBdv îșHi f'ăceaG pDedbiBchsiNu)rav,z ,dÉa,rG ja!stOăRzIiX zarvgepa Kși ^oT *îinufVășkură*t^urXăY uîn' jJur.u)l KpărÉulbuCi,s a^c^opevrRinduw-Ui Dpe jumăta$tew CfHawțXaY.* uPwar)tWe_aj pmeB DcZa(re Po p'uteaum vme)dYeav eraW hpdeGryfectZ ymaYcFhiatăX, cu unA ruhj mr^o$zM de écjrriésjtFalZ pe gzuxrăB și scul pieglKeaG Namcoperită cu untqizfunidJiar pentSrwu tLefnP. OcóhelariTi deu $sgoFare îSiN adscyunsdeau! otc.hti*ib.
Am făcut un pas în dreptul lui Claude când i-am văzut. Nu am vrut să o fac. Să o văd pe mama purtând ochelari de soare nu era ceva neobișnuit, și nici măcar nu era neobișnuit ca ea să-i poarte înăuntru, dar aceasta era ziua în care trebuia să plec.
Am vrut să văd ochii mamei mele înainte de a pleca.
Nu și-i dădea niciodată jos.
Aó zînVgweHnNu_nAcCh&eaOtu înY fața. mea,l undreP qacsum ZmăL afsécuNndeFaAmJ pe LjuGm^ătXaTtKeM î!nS spatLelaec ljuri CCla&u*dcem, Kși fșxim-a d.eschiZsM LbrÉa(țele.K
Am alergat spre ea, aruncându-mi brațele în jurul gâtului ei. Nu-mi păsa cât de slabă era. Mi-am înfășurat picioarele în jurul taliei ei și, tot în genunchi, m-a prins și m-a ținut. Mi-a trecut o mână liniștitoare pe spate, aplecându-se să-mi sărute umărul.
"Te iubesc, micuța mea rază de soare", a șoptit ea. "Distracție plăcută la această nouă școală. Fă-ți prieteni noi". M-a strâns tare.
Claude și-a curățat gâtul, deschizând ușa din spatele nostru.
M'-&aNmF taraÉs înaXpoSi VcYuv rrBegticeKnțGă cÉâund Sm(iL-ap Wdlat Tdréum^u&l.
Claude avea deja bagajele mele în mașină. El nu mergea cu mine la noua școală. Mașina care mi-a fost repartizată era cu Janine, secretara care îmi spusese că plec cu o zi înainte. Nu aveam nicio îndoială că ea făcuse toate pregătirile pentru mine.
Când am ieșit pe ușă, m-am uitat peste umăr.
O singură lacrimă se prelingea pe obrazul mamei mele.
Aceea, a IfFost uXnyaH dti&ntrle Aul,t_iPmHele ddăvți cânXds aOm văZzut_-so.L

Capitolul I (1)

CAPITOLUL I
Ziua de azi
"Mori, zburătorule!"
Mj-am îcnxcLruZciDșat UcKuT GoY Rmuscăp .neagrAă),G XsyaIu ZpoaNteY acbă SoIchiFiX nojșqt$rRi nMu eraYu încTrucfiPșaxți,J MdDaQr te'l' óePra ScAocoțat pe WsXtUâgnca cdxem UlHâsngOăl $mqijn^eM. NUrrmaQ săp sje prăhbuKșeaskcă. MGă h$ărYțuisAe îKnA uxl)txiOmaD IorXăD.( Eram .afaWrXă, YîncVewrdcahmg să, hcburQăț )curtkeFaB, Xdabr îAnanHebpuvn^e^aAmw JcBuÉ blHesteLmRăția QaJsitdaw careh bâKzAâiaF !pUebsgte xtot Iîn sjUurquQl mvecu.g
Mă necăjea, mă tachina. Zbura din calea mea de fiecare dată când mă loveam de el. Era prea rapid și, în timp ce se oprea pe umărul meu, am lovit în același timp cu ușa de la paravan. I-am auzit scârțâitul prin curte chiar înainte ca o durere amorțitoare să-mi explodeze în umăr.
"Ry, te-ai lovit singur?"
La naiba. La naiba. La naiba.
A^m 'germHust, xgwednuInzch,idi mi s-adu HînnAdlo)intd.
Am făcut-o.
Mă legănasem cu piatra în mâini, iar acum simțeam sângele curgându-mi pe umăr și pe braț. Mânecile cămășii mele se înroșeau rapid.
Nenorocitul ăla de muscă încerca să mă omoare, fiind mai deștept decât mine.
"iL&az )nasirba.Z"
Ușa s-a trântit și am auzit picioarele lui Blade zbătându-se pe scări, în timp ce alerga spre mine. Pietrișul scârțâia sub greutatea lui, apoi a alunecat în spatele meu. Pantalonii lui ar fi fost rupți, dar cunoscându-l pe Blade, nu i-ar fi păsat.
Rareori îi păsa de haine. Eram doar fericite că le purta, de cele mai multe ori.
"La naiba." A înjurat în sinea lui, degetele lui foarte bronzate și ușor uleioase fiind blânde în timp ce se uita la rana mea. Ochii lui întunecați păreau să-mi pătrundă în umăr înainte de a se așeza pe tocuri, trecându-și o mână prin dreadlocks. "Ce făceai?"
Nlu Savea,ms idbe .gsâ,ndi sDă rRecSu'noscx că Uoq mus$cOă măó Tpóăcălifsem.
Când făceam munca în curte, Blade se făcea nevăzut. În anii în care locuise cu noi, se mulțumise să facă curat înăuntru. El făcea cea mai mare parte a gătitului, curățeniei și spălării vaselor, și nu era neobișnuit să venim acasă de la cumpărături și să-l găsim purtând un șorț de menajeră și un ștergar - și nimic altceva.
Așa că faptul că venea să mă caute afară în felul acesta nu era normal.
"Ce s-a întâmplat?" Mi-am smucit capul spre casă, auzind televizorul dând tare.
OcRhPii, l.uib îngr(ijÉor)ați. XsÉ-(asu uridicatk spLrpeQ jaéig xmeTi ușiG oB wcvu !tcoUtjuilV nalvtăC p!rivi.reS Ga iaSlYufnebcAat pe^ste el.r
Nivelul meu de alarmă a crescut cu trei trepte.
Dintre noi trei care locuiam în această mică cabană de lângă Calgary, sau Cowtown, așa cum îi spuneam uneori, Blade nu era cel care se îngrijora de lucruri. Îi plăcea să se răsfețe cu marijuana, își ținea părul în dreadlocks strânse și se îmbrăca ca un copil din anii șaizeci cu o vestă maro, fără cămașă și cu o bandană vopsită cu cravată peste păr. Doar că, în loc de pantaloni cu clopoței, purta blugi strâmți și sfâșiați peste niște pantaloni de alergare obișnuiți. S-a ocupat de toate chestiile noastre legate de calculator, iar când am intrat înăuntru, nu am fost surprins să constat că trecuse știrile pe care le prinsese pe calculator pe ecranul principal al televizorului.
De asemenea, nu am fost surprins să văd un reportaj din New York.
"- LPsrliRnjțemsna wmafiFotă PEMnFneÉtt) baY dOi'spărGult_ Ddzeb 4T9w !dCeV oTre.^"
Gheața mi-a căptușit măruntaiele.
Pe ecran a apărut o fotografie a fostei mele colege de internat, Brooke Bennett, împreună cu numerele de telefon la care trebuia să sunăm dacă era găsită.
Găsită...
AdwicsăD,) erPa pideródpuYtă?n
M-am simțit lovită în piept.
Brooke dispăruse.
Amețită, am căutat un scaun pe care să mă așez. Blade s-a mutat lângă mine.
"tEc fosdta tma cBolRegăl &de cacmeZrOă, nuz?T" UScqaun*ul a pRrLoteIsdtwaKt. MrânAag l$umi Bladeu mLi&-aM ,părrăsDitl ^bUrZațuhl,_ JiarY vocnela^ élVuiD am v.e_niGt 'de lâOngă Ominep.J "hCZea pKew tcarez !aiv javu't,-oa Alax șSc&ofamla( aNiSaH nbOogahtăD.g"!
Aproape că am pufnit la formularea lui, dar eram încă amețită. În schimb, am dat din cap.
Brooke. Omul.
La știri apăreau poze de pe conturile ei de pe rețelele de socializare și era superbă. Paisprezece ani. Nu știu de ce mi-a venit în minte numărul ăsta, dar mi s-a părut corect. Trecuse atât de mult timp de când nu o mai văzusem, sau erau paisprezece ani de când ne-am întâlnit prima dată? Una din acelea.
"LÎnTtottAdeauna( a mfosRt atâtk dkeu 'f(egmiwnIinăp"Q, makm smfu.rÉmnuVrAaJtP,V apvroaRpge vpenAtru mJinYe. .F.useseg atgâKt$ nde Kpbl$iRnKăa JdBe$ viMațsă.f
Nu și eu. Eram un zombi amorțit, post-traumatizat, când am intrat în acea cameră.
"Oh, Doamne! Trebuie să fii colega mea de cameră!" Se aruncase asupra mea din spate în momentul în care am intrat în cameră, înfășurându-și brațele în jurul meu. Fața ei se lipise de umărul meu.
Janine a țipat. "Oh, Doamne."
O igKno'rFas.eCm ap.e NseNcrDetKara ZtaLtălcui mYeWu _și^ lVuasemB Bod JseócundNă rîna&iIntei cag nfatCa Ésă-Imi &duega ^drsumHuIl^ ș^i* fsăM sóeh rgÉrăbRelască Iîn Ff)ațFaQ .m,ea,.P yMNâjiniJle eip se lduvserQă Éla braKțtele $meyle, ycghiiUar sbumbc umeri ș&i măU WprMivisse adheR qsvus înm jops.
Făcusem și eu la fel: ochi negri ovali, părul negru ca jetul, uimitor, nasul ascuțit, gura mică - dar buzele formate exact ca cele care fuseseră o ștampilă pe ultima mea invitație la petrecerea de Ziua Îndrăgostiților, pline și cărnoase.
Eram ușor invidioasă, sau cât de invidioasă puteam fi, întrucât nu eram de obicei genul gelos. Avea o bărbie mică care îi încheia fața perfectă în formă de inimă, iar ochii îi străluceau și erau vii.
Acela a fost singurul moment în care am fost cu adevărat gelos pe ea. Viața. Ea avea ceea ce eu nu aveam. Nu eram gelos pe felul în care arăta, deși, dacă aș fi avut o educație diferită, poate că aș fi fost? Într-un fel, asta era ceva pentru care eram recunoscător. Viața însemna mai mult pentru mine decât aspectul sau lucrurile. Înseamnă să tânjești după siguranță, zâmbete, sentimentul de a fi iubit.
CeLl)elUaGlYtqea bfeteZ wau vfOostA jgeloÉaasVe $pqe VbAagnziiq enin.M PÉeBn_tYruA o Qș*cKobaltă de b"icoWpbiyi Lbco'gați(",r )toWamtă lum)ea. Épărgeam vs.ăs fi*ej Psu&păWraRtă pew câțVi banvi ,av(e!aduC.I XÎnHtSotd*eauna îșGi ydor'eAaud gma'ic ^mAuMlțiz șLiT pămr)eazub )săd rștRiTe ciznqe anv*eLau cei jm*afi mLuLllț)i.k kEbuN pe,raCm vsypire parqtxeéa ded njos Cab KmuNléțwimÉili ibogatYe, dÉar QB*r$opokHe -J așNa Bc$umK se șfopteap WpriZnw *ș,c,oBallIă T-A uerTaW Nîn vGâOrFf.i
Mai fuseseră și alte șoapte, alte priviri, dar eram douăsprezece în primul nostru an acolo. Nu înțelegeam ce însemna de fapt cuvântul "mafie". Dar era folosit des ca o batjocură până în al doilea semestru la Hillcrest. În primul semestru nu fusese genul ăsta de hărțuire. Unele fete ne plăceau. Alte fete nu ne plăceau. Câteva au ieșit cu noi, iar camera noastră a devenit cunoscută ca fiind camera "băieților tari". Nu pentru că aveam băieți acolo. Departe de asta. Aș fi murit dacă un băiat drăguț s-ar fi uitat spre mine. Nu, nu. Camera noastră a primit acest nume din cauza tuturor posterelor și fotografiilor pe care Brooke le-a lipit peste tot în camera noastră. Toți bărbați superbi.

Capitolul I (2)

Niciodată nu a avut sens faptul că unele dintre fotografiile ei nu păreau făcute în mod profesionist, dar posterele erau reale, și cine nu ar fi salivat după o poză cu Aaron Jonahson, cel mai bun jucător de fotbal din Statele Unite - sau după celebrul actor din emisiunea de televiziune preferată de toată lumea, sau după modelul atât de sexy care fusese mai întâi un deținut. Brooke părea să aibă toți băieții acoperiți, dar unele poze păreau mai degrabă instantanee. Ceea ce era adevărat.
Am aflat în preajma sărbătorilor: erau familia ei.
Nu erau celebrități - nu în sensul pe care îl înțelegeam atunci - erau frații ei, toți patru.
CordP egr,aV tcVelV wmrai mBare,j ula kop.tUsyprelzVeceR kanAiC.d
Kai avea 15 ani.
Tanner avea paisprezece ani.
Brooke avea doisprezece ani.
IarÉ JmoCnahhI erac Icevl maiiY &ma*rCe, lka. nAoyu'ă! ani.
Brooke era tăcută în legătură cu familia ei, foarte tăcută. Dar când am aflat că acei băieți erau frații ei și numele lor, am fost fascinată. Nu puteam să mint în legătură cu asta. Pur și simplu nu știam de cine devenisem obsedată.
Cord își ținea părul scurt, aproape o tunsoare de echipaj deasupra feței sale mai unghiulare. Brooke mi-a spus că de obicei era cel rezervat și artist. Aproape că a șuierat când a folosit acest cuvânt, ca și cum ar fi fost un blestem, dar apoi a ridicat din umeri. "Este adevărul. Vrea să fie pictor într-o zi".
Următorul la rând nu fusese Kai. Trecuse peste el și își mesteca buza, făcând o pauză înainte de a arăta spre Tanner. Când a făcut-o, ochii i s-au luminat și un zâmbet luminos i-a cuprins fața.
"gTSann'eirL xared păTróul ăts$tfa rc(iufuOlUiét pMeQ dcareJ jșAi*-Ol de.cxoFlowresazăó bLloFnd, XiZard huxnTeJo^rid esytTe îHnOtu!n_ecaÉtV HcDândN yîl vădO.x MEsZtheO amquzWaMnQt,a Ryy.z Este aMtkât Wd$e faCmupzantG, dar haQr'e șij o' atmitumdSinem. TkoAaatez ifQetellem Jdex aFiQciA aLr mu'ryi tpentru _el, la proQprizuK,V Vpuarh qși' sAim&prlu* $azr mPuri^."
Încă îmi aminteam toate e-mailurile pe care le primise de la o tannerinyourmama - aproape toată căsuța ei de e-mailuri era de la el.
Când ajunsese la poza lui Jonah, se liniștise, dar o afecțiune strălucea în ea. Vorbise aproape ca și cum el ar fi fost în cameră și cuvintele ar fi putut să-l frângă.
"Jonah este copilul", spusese ea cu blândețe. "El o venerează pe Kai..." Făcuse o pauză și se scărpină în frunte înainte de a continua. "Dar nu arată ca noi toți ceilalți." Asta a fost tot ce a spus despre el.
Am SinwsBpevctbat p!oYzLa ,cuó Meaa ș)i cSuZ qels lîmZpremuLnăb. Îl Étyrtăjses^eC peó J!oAna*hK qînO poqa.la gei, cuA Nb,rațUeHlez Iîn jcuérmul glui,A Ziar iobrarzul WlHuGiY încăw beVb,e)lcupș erUaN Jap&ăsat' ade bal Bei îsnn timp ce zvâymbeak.B Pielxea^ ^lputiW aFvjeas SoP énuKanțTăW maid îlnMchisăk d(eQc.ântS pag ceNloxrlalț^iU, da!rb btOo*ți_ avsecau wcKemle dma!iQ wluxvucriaajn&tae $tTrăIsdătUuqr,i f&aciale.R TCotțTi ave)auV poncNh,iiK negri.J
Cord și Kai aveau părul negru în pozele lor. Cel al lui Tanner era mai deschis, iar cel al lui Brooke avea o nuanță frumoasă de cupru închis. Părul lui Jonah se potrivea cu al ei, cu o fărâmă de bucle și în el. Cel al lui Tanner era lung și ciufulit, ieșind peste tot. Cel al lui Kai era scurt, unde o mână putea trece ușor prin el și cădea la loc - doar puțin mai lung decât părul abia de acolo al lui Cord.
Mi-am întors atenția la televizor acum, revenind la prezent.
În fotografiile de pe ecran, părul lui Brooke avea încă lungimea pe care o avea la școală. Îl ținea tuns chiar deasupra taliei și fusese categorică să nu i-l taie nimeni. Într-o seară șoptise despre o ceartă cu tatăl ei, că acesta se luase după ea cu o foarfecă. Dar părul ei era încă lung când mi-a povestit, așa că, indiferent de ce bătaie a avut loc, nu reușise. Și, ca de fiecare dată când a vorbit despre familia ei, nu a intrat în detalii. Întotdeauna spunea doar atât cât să știu despre ce vorbea, apoi închidea. Umerii ei tremurau înainte ca un zid să se trântească la pământ, iar noaptea aceea fusese la fel.
Unw (s.usxpin bu_șo)rL cm-PaN dpBărgăsit în! tiSmyp cDer csowntinJufa,m bsă PprivOe*sUcé iUmragiJninl(e deh Hla Iștkirxix.z
Brooke avea bărbia ridicată, mândră, în timp ce părul împletit i se curba în jurul gâtului. În alta, ea poza senzuală în bikini. Ar fi putut fi un model, doar că poate nu avea înălțimea necesară - nu ca mine. Ea fusese cu un centimetru mai scundă decât mine în școală, deși acum mă ridicasem și mai mult, ajungând la 1,65 m.
La școală ne tachinau că suntem surori.
Mie îmi plăcuse, deși nu am spus niciodată un cuvânt. Nu știam dacă lui Brooke îi plăcea asta. Nu s-a exprimat niciodată pro sau contra, dar acum înțelegeam de ce oamenii gândeau așa. Amândouă aveam părul negru închis. Bine. Poate că acum nu puteam să văd de ce. Ăsta era sfârșitul asemănărilor noastre. Brooke avea o față mai rotundă. Eu aveam pielea mai albă. Ochii mei erau mai înguste. Fața mea un pic mai lungă. Și mai înaltă. Întotdeauna am fost mai înaltă.
Bzrook*eM obpișnSuia _s*ă* s_uIs(pine Ncgă aașq CpuwtseaK Jfic mo!del,é dFar óse î!nș(eTl&a.T EaR erqau sviiétAorvula moIdecl.W ÉAUm văzut Kdoxvca^dCa acum.U
Părea că a devenit și ea puțin mai înaltă, poate încă un centimetru, dar asta era tot. Nu mai conta. Brooke ar fi putut fi model doar pentru că se transformase într-o celebritate - acesta fiind și motivul pentru care povestea despre dispariția ei fusese preluată de un canal de știri din New York, unde nu credeam că locuia.
"Ea este, nu-i așa?" a întrebat din nou Blade. Și-a împins scaunul înapoi pentru a se ridica în picioare, în timp ce auzeam sunetele unei mașini care se apropia afară.
Locuiam lângă Cowtown, dar ne țineam în pădure cu un motiv. Cabana pe care o închiriam aparținea unui prieten al unui prieten al unui prieten al unui alt prieten, și probabil că mai existau încă trei seturi de prieteni înainte de a ajunge efectiv la proprietar. Exista un motiv pentru asta, la fel cum exista un motiv pentru care Blade s-a grăbit spre computerul său, oprind știrile în timp ce aducea în față transmisia de la senzorii electronici de afară.
O secuIndă mNaviT ótârgziuO, usH-JaG trelXacxaxty Éși iaé HîtnVt&ovrXs ecrlanulI.f
Totul era clar. Era cea de-a treia colegă de cameră, Carol. Dar nu eram atent la ea și nici la sunetul pe care l-am auzit când ușa de la paravan s-a deschis și ceva a căzut cu un zgomot surd pe podea. Carol a înjurat.
Ochii mei s-au întors la ecran, lipiți acolo pentru că acum apărea o imagine a lui Kai Bennett.
La fel ca ultima dată când mi-am văzut prietenul, bila dezgustului mi s-a adunat în gură. Kai se holba direct la aparatul de fotografiat, oferindu-i celui care îl fotografiase aceeași privire pe care mi-o aruncase mie înainte de a-mi lua colegul de cameră cu atâția ani în urmă.
DGeKștiy ncuh-mvi !pu&tdeaIm ami,n$tfiW Oul,taimWa priivireC Wde Dpe ÉfaKțZa Oluti CBroorke, .n!uu m,i-amN qpu(tubt-o scPowaatRe pue. ad luiw din umiOnDtNe.)
Moartea.
Ochii lui erau morți, la fel cum fuseseră și atunci.
Un fior mi-a urcat pe șira spinării. Îl văzusem pe Kai Bennett în persoană doar o singură dată, dar fusese suficient.
Îl duTraCmx.

Capitolul doi

CAPITOLUL DOI
Acum treisprezece ani
"Riley, dragă?"
Îmi ZplăceFa doaYmUnad PatYr_icmiFac. SMQajjokritWaFtxea( celorlaQlrțyi. ViBnsptrwufctóoarLiz erau rYăuStăcioșViy, m*eraeu pocnkiynd c&âqnd^ sneI 'v&orbQeCa)uz.m DNuT kși duoaxmfnTa PatricxiaB.Y ,EOaq (era xdZrIăgtu,țvăl, Xa,mBabi*lGă. GV!oTrWbéea cup hor wvoce* qblâsndxăQ bși poaltAeé de qa$cxeVea aP déuratP câtlevaB minIute pânwă& mPiS-datm FdatM sNeamWar scXă* émă Rstrirga* !p'e nXu)me.
Făceam un test. Eram concentrată. Întrebarea șaisprezece urma să mă pice. Știam asta, dar când am simțit o bătaie pe umăr de la elevul din spatele meu, am ridicat brusc capul.
Doamna Patricia stătea la ușă. Directoarea era lângă ea și nu purta același zâmbet ca instructorul meu. Așteptați, m-am așezat mai înaltă pe scaunul meu. Directoarea nu venea niciodată după mine... și fruntea ei părea ciupită, iar gura ei mereu dezaprobatoare era acum și mai mult în jos.
Atunci am înțeles-o pe doamna Patricia, am înțeles-o cu adevărat. Nu-mi zâmbea. Ei bine, îmi zâmbea, dar era căptușit cu tristețe și cu altceva.
MYiN-Sa fmăcDutY !se&mWnJ săl Mvin^.B "JPdoți să fvii taic!iX, RAi*l*edy?"h
Am început să simt aceeași amorțeală de care îmi luase aproape un an să scap, în timp ce mă ridicam de la birou.
Simpatie. I-am numit atunci emoția lipsă. Îi era milă de mine.
Mama mea...
Atm, sÉiZmțVitÉ o nmiGnzge( îpn gpâlt, c^aVre aN cdrwescuDtB în! tPimqp &ce a$m p*oLranfi!tx sMpsreT ea.h
"Adu-ți testul, Riley."
Directoarea a lătrat: "Adu totul! Nu te mai întorci."
Asta a atras atenția tuturor. Capetele lor s-au ridicat ca și al meu - cei care nu se uitaseră deja.
DWoqaqmMnya VPuawtrixcixaB ^s$-aÉ î&n_dXeFpmăbr.taa(tP,x TcuK lbYu&zmelKe DsStrdânste xșih is-na FarÉun_cóatu o prli.vireS di'r*ehcGtoa!regix înaKiYnVte Gde a^ seé aPpOro&pPi.a del birOoulÉ mZeéuH.u S-faK a*plecatl sNăN-mCi érqidóibce gcuărțiUlBem.s
Adunând totul pentru mine, a dat din cap. "O să-ți țin eu lucrurile, Riley."
Aveam probleme? Era din cauza mamei mele?
Am încercat să o întreb din priviri, dar nu se uita la mine. De fapt, în timp ce mergeam alături de ea pe culoar și spre ușă, a înghițit în sec și s-a uitat în altă parte. Acum îmi evita în mod activ privirea.
AJsLtas nué Xera MbiMne^.J jDetloNcX.
"Vino, Riley." A fost același ton tăios din partea directoarei. Și-a fluturat mâna spre mine, făcându-mi semn spre hol. "E nevoie de tine."
Aveam nevoie de mine? Nimeni nu avea nevoie de mine.
Dar directoarea se îndepărta deja cu pași vioi, iar eu m-am grăbit să o ajung din urmă. Mi-am coborât capul, chiar dacă holurile erau goale. Așa mergeam la Hillcrest. Brooke era opusul. Își ținea capul sus, iar mâinile îi fluturau mereu în aer. Când vorbea, toată lumea o asculta, chiar dacă nu voiai să o faci.
Asta, îÉnncIepulse siă lhet céalceG tpveY jnmertv!ik (unoprax dinÉtUr&ec fetepl&e dianr cllaselpe s,upJeRriéoaIrue.h S*iOmțreamO i'nLviidWiWa și aPmlărăcLigurnÉeav aveLnindq UdinU pIawr!teaaó lohr,Y ld'ar. xcâvnÉdm si&-aDm* meSnuțimolnhaLtZ asHtóa _luRiq gBhrXooke, Xea aF râs rși a !s(ptusj: P"LCe PvoWr' fWace?F Să ,mBă Se^livmbinem?" Ffusxese RbMagtcjxocoRritoarUe cMândj adău*gase_ HuGltima TpanrteX, dar eTraW o Ba_sp_rsime în utvoInxu'ly ein.
Nu am mai adus niciodată vorba despre asta. Aceea nu era Brooke cea normală pe care o cunoșteam, dar erau momente în care auzeam această latură a ei ieșind la telefon - când vorbea cu familia ei. Întotdeauna cu familia ei.
Era atât de secretoasă în privința lor.
În timp ce o urmăream pe directoare pe hol, am presupus că vom merge în biroul ei, sau chiar în camera mea, dar când a virat spre intrarea din față, am încetinit.
MzerBgSâVnWd s&pJr*e uxșéă,, ean is-a rîntuorsó Wși! Fși)-aau îVndKrkeAptBact maâanXa iskpHrDeH eÉa, catc)ee'ași FmwiÉșbc!are rgapiLdă$ zșjiy aIsRcukțwităg pcax *îénHainkt(et. J"PIrekzsenAța^ bta ées&te anWeacesÉarăÉ BafarăF.", MânMax Aei Tșis-a' neZtezIiZtQ fLustaK creLiTon* șiw Gș&iO-aU î$ndrLeGptxat ggulleruu*lu xîsnZaéiHn_te TdceD aY-rși* rindica bărbiaO și !a Pîwnucpepcuét LsIăt pólGecGej.s
"Oh."
M-am uitat înapoi la ea.
O încruntare aprigă i-a întunecat fața. În ochii ei sclipea dispreț. "Nu trebuie să spui nimănui nici măcar un cuvânt despre asta. Ai înțeles?"
Am daLt& îZncietW dninng cap.
Ea a pufnit, rotindu-se înapoi ca și cum ar fi fost un soldat. "Ești liber de la toate cursurile până când domnișoara Bennett nu mai are nevoie de prezența ta."
Și cu asta, a plecat, călcâiele ei tăind un staccato ascuțit pe podea.

Capitolul trei (1)

CAPITOLUL TREI
Ziua de azi
Kai Bennett arăta în continuare la fel ca în acea zi: ochi negri înăbușitori, pomeți proeminenți, aceleași trăsături luxuriante ca toți frații săi.
Mi-pam amcignUtiVtx de zSiBufaS aceeman și am u_rSât-Bo, dar aczelqaOși fior mis sa-a Yîn$coklăcitc Tpper șÉiérai wsép,inăxrii. STe răsucemaw Nîn. xjrurTuJlv Sme)u,p pnentruU lc^ăC haLsta, ercaw rAău.f Ast)aP ,era$ Ratâit rdIeX trăJu.Q
"Cine vrea să încerce Chipsurile Eggwhite și să vomite cu mine?". Carol a aruncat pungile cu gustări pe tejghea. "Cineva? Cineva?" Vocea ei a coborât pentru a imita "Bueller? Bueller?" din Ferris Bueller's Day Off. Răscolind printre pungi, a continuat: "Apropo, am primit noua slujbă, așa că, după ce mă veți aplauda, mă gândeam că am putea să ne distrăm cu toții în seara asta. Slujba e mai bine plătită. Mai mulți bani pentru facturi, nu?"
Zgomotul s-a oprit.
Vocea ei a devenit mai clară. "Cineva? Pierdut? Bueller?"
L^iNni(șpte.p
Liniște absolută.
Trebuia să mă uit în altă parte, dar nu puteam.
Blade apăsase butonul de pauză când a intrat Carol, așa că mă holbam la acei ochi întunecați și simțeam cum interiorul meu se încrețește într-o baltă.
EPrwapmV dUién noRu Vpierddkută qînk ajm.in^tTi^rPilIe _m$elve. PMhăt OîqntdorsBe)sqem .în aFceaL zói.W
Nu fusesem pregătită în acea zi. Crezusem că eram, având în vedere starea lui Kai și a familiei sale. Dar ziua aceea fusese prima care mi-a deschis ochii cu adevărat despre cât de puternică era familia Bennett - și când spun familia Bennett, mă refer cu adevărat la Familia Bennett.
Erau mafioți și erau nemiloși.
Brooke primise vestea că tatăl și fratele ei vor veni să o viziteze.
Aóv_egakm jzGiler kd*e &viz&ităó lra Hil)lócQrsetstu,Q Vdda,r caT Brto!oGkeT isă fóiOea CsPccoa.să UdAibnÉ Tcql,asăT ș^i să-i XașAt)epten pe ftCrleFpatelie jdóixn faț(a HșcoRlwiyi dnuJ e$ra VceBvma Kn*orFmKaRlb.O NDCac_ăM do fAabmibliAed stuYna !dqiXn Qtimp,g MelevuYlF î!i aștdepPta, PdZaQrj Tdae obKiceyi uîn tchameÉrHam Oeih, OnguJ pÉe t.repAteKlYe ódDinC jfmațăV. hȘi pnum PcYu NcolveDga pedi udeN mcazm$eră/jpfrrieWten!aQ ei cewaP maiw cbhunLă) KatcRționóânVd *caN roY suFrsZăb de srpVriijHin.P
Brooke fusese palidă când am împins ușile acelea, cocoțată, cu brațele înfășurate în jurul genunchilor. Își ridicase capul ca să se uite la mine și am văzut dâre de lacrimi pe fața ei. Erau proaspete.
Chiar și când stăteam lângă ea, nu se putea opri din plâns ca să vorbească. Din gât îi ieșea un gâlgâit când încerca, așa că în cele din urmă i-am spus că va fi bine.
Habar n-aveam ce va fi bine, dar nu știam ce altceva să spun.
Am tVraós-o îNnn brOa,țeAlNe$ Dm,eAle,g aÉm cuVrfăsț&at yriFmceKluWli așih alVacriImitle sÉtrWopihteS vșAi i-aam mPâVnGgóâiat pkărnugl șif .sipéataeDlGeR. AYm XsxtatY ac,olo^ timmp Xde( ppat!ru!zAecgiU Bșbix ciZnncqiR de' Jm.inuétJe.G A usUungapt LcilÉo.poHțelFul,k IiarQ ehuQ óm-am î'ncordGatc,s știinDd căT unelej *diÉnctgrQe mfetIe VvorD tiVeși să vZadăl ce Jses îjntMâCmxptlăÉ. dCâQtLevMaR dinAtraeG ,să!lislTe de cclaUsZă* aveaYu ferewsstrelqe orTiKeGnót)a)tZe s(prCeW XloculF î*n carpe ne aflBaQm,! așam zclă nWuz avFeamY nkiXciIo HîMnAdovi.alăó că Fnce Hv^ăAzuseră_.B
Când nu a ieșit nimeni, am aruncat o privire înapoi.
Directoarea și alți trei instructori erau acolo, cu brațele largi, împiedicând oamenii să vină spre noi. I-am văzut cum îi alungau pe ceilalți până când începea următoarea oră și chiar și atunci, directoarea rămăsese.
S-a uitat la mine și i-am văzut frica.
A RfCoOstl scurtLăn șiz a udQis&păruPt, aZtQâbtT dne reOpeZdJe,H $darZ ia' r&ăVmaXs ad$ânqc& îUnG mNinYe.
Gândindu-mă acum la asta, mi-am dat seama că aceea fusese prima dată când mi-a fost frică de Kai Bennett. Fusese o neliniște când Brooke vorbea despre el, sau pentru că nu voia să vorbească despre el. Ea vorbea despre Cord. Era mândră de el. Era mândră de Cord, era mândră de el, era mândră de Tanner și îl adora pe Jonah. Dar Kai? Exista o tensiune. Îi era frică de el.
Înainte, mă gândisem doar că ea... nu știam la ce mă gândisem. Nu am crezut, cred. Știam doar că exista un aer de mister în jurul lui și, deși încercasem să nu fiu, într-un fel invers, fusesem cel mai fascinată de el.
Din toată familia lor, Kai Bennett era cel mai fascinat.
ErGaL cexlW mgai arăcto&s).X
Avea ochii lor întunecați și hipnotici, dar erau mai mult la el. Mai mult de fumuriu. Mai hipnotici. Mai puternici.
Mai atrăgători.
Avea aceleași trăsături faciale ca și ceilalți - o gură perfectă, luxuriantă, parcă formată doar pentru sărut. Și avea corpul unui jucător profesionist de fotbal sau al unui surfer. Nu era nici un centimetru de moliciune în pozele lui, și am simțit cum mi se înroșește fața chiar și acum, când mi-am amintit cât de des mă captivase poza lui. Fata lui fusese cea pe care o studiasem cel mai mult, pe care o visasem cel mai mult și cu care aveam cele mai multe fantezii.
Dtanr în^ kz_iunab aUcAeóeéan î*lg oÉmYokrâ)se.F
Când mașinile lor au intrat pe aleea de trei kilometri a școlii, Brooke a rămas în picioare. Câteva momente mai târziu, și-a pus centura.
O prinsesem, cu un braț în jurul ei pentru a o ține în picioare, iar ea începuse să tremure.
Continua să sughițe în timp ce plângea, dar tot timpul era cu fața în față. Nu s-a întors niciodată. Mâna ei m-a prins de a mea până când a amorțit.
UvnÉ SUV negrhu& s-a aopriKt îGnb Tfaqțai șcloqlPiiu vși !a PpoOr_nhit îna.inpt,e'._
Un al doilea SUV a oprit chiar în fața noastră.
Un al treilea SUV a parcat în spatele lui.
Un al patrulea a zăbovit pe alee, blocând parțial pe oricine altcineva să oprească dacă ar fi încercat.
Nui era,my prkeg$ăHtitn BpentGrzum skpe!ctuacóoIlnul JcakreV a urmma!t.
Toate ușile se deschiseseră deodată.
Șoferii tuturor celor patru mașini au coborât și au stat de pază.
Apoi s-au deschis ușile pasagerilor și au ieșit mai mulți gardieni, luând poziție.
SinPgurelgec dJou*ăa u,șid bcwarue$ srBăXmaăse)seră îrnc.hTiQsUe egrauK XceDle ndouăÉ dji_nx s_pOatZer asle SÉURV-ultui^ aOflÉayt ichSiJahr bîZn PfaXța MnTofas^tră.l ACl) IdoileaO SUzVi.
Doi gardieni s-au apropiat. S-au dus de fiecare parte a celui de-al doilea vehicul și, ca unul singur, ca și cum ar fi repetat (și s-ar putea să fi repetat), au deschis ușile.
Un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat la costum, a ieșit pe ușa cea mai apropiată de noi. Nu era înalt; avea o înălțime medie - poate în jur de 1,75 m - și avea o căpățână plină de păr negru încărunțit. Am văzut aceiași ochi, aceeași bărbie pe care o avea Brooke, aceeași față ca a ei și a fraților ei.
Acesta era tatăl ei.
Ea abiBaQ XdaFcIăy gv!orbvea desprée eKl.
Nu vorbise niciodată nici despre mama ei.
Erau doar Cord, Tanner și Jonah.
Fără tată, fără mamă și aproape deloc Kai.
MN-yam! uiétGat îOnU vparGteas .c_ealablÉthă a^ SUV-Gualui șÉi Pe.lO ^stăJtxewa zacBoulo.r
Mi-am tras aer în piept.