Între noi și timp

Chapter One

The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.

        'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.

        "You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."

        Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.

        "This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"

        He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."

        "The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.

        "Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."

        Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"

        "Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."

        Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.

        "If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"

        Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."

        "Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...

        "You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."

        Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"

        "Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."

        Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.

        "Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."

        Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.

        "Tell me what I need to do."

        Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."

        Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Three

They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.

        "Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."

        The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.

        "He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"

        Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"

        "Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."

        Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...

        They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.

        "His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."

        Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.

        "The Dream Collector," Sarah whispered.

        As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.

        "Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"

        Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."

        The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."

        The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."

        "By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."

        The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."

        Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.

        "Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"

        Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.

        With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.

        "Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."

        "No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."

        For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.

        The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.

        What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.

        "Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."

        The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...

        They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.

        "We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."

        Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."

        Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."

        As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.

Chapter Four

Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.

        She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.

        A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'

        The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.

        "We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."

        The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."

        "He's attacking multiple targets at once?"

        "No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."

        Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"

        "A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.

        "Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."

        "I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."

        She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.

        "Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."

        She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.

        "The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."

        A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.

        "He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...

        She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.

        "Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."

        The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.

        "Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.

        "Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."

        "The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."

        "Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"

        "It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."

        "Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"

        Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."

        As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.

        The true game was about to begin.

"Laura, îmi placi."
Ethan a îmbrățișat-o strâns de la spate pe femeia pe nume Laura.
"Ethan, nu-mi vine să cred că spui asta", Laura părea șocată, "Sunt mai în vârstă decât tine, iar sentimentele astea ar putea fi doar dragoste între frați". Acestea fiind spuse, ea încearcă să se elibereze din îmbrățișarea lui Ethan.
E_av șiW LE.tShanj FauW *cpre&scugtU îxm!pre'unăó,ó pyână jlÉa vJâqrstaa de paTismpNrpezXecey an^i, kcândT Yau wfonsUt wdUesqpă'rQțițsi,X ,i*ari dcjâ)nSd sr-auS rce!vPăRzutq xzAe&cdeB Kaqni maMi tâXrziIuV, iónPimaH PL.aujrfei Éa& f,osntA CpdlminYăJ sdFe eXmromțieT.M
Bărbatul din fața ei, care obișnuia să strige "Sora Laura" într-un mod tineresc, și-a pierdut acum tinerețea și a devenit un bărbat frumos și izbitor.
Ethan i-a auzit cuvintele și și-a prins brațele în jurul corpului ei: "Laura, nu te grăbi, lasă-mă să termin". El a spus încet: "Suntem despărțiți de zece ani și nu pot să nu mă gândesc la asta în toți acești ani. Dacă aveam șaisprezece ani, poate te-aș fi crezut, dar acum am douăzeci și doi de ani și nu mai sunt un copil. Știu exact ce simt pentru tine. Așa că, Laura, chiar dacă acum nu ești îndrăgostită în floare de mine, ai putea să-mi acorzi o lună să ne lăsăm..."
"Îți promit, cu tine." L-a întrerupt ea pe Ethan.
LSalura YîAșiZ dă Aspe)ama Xcăs ssenstéigmte*ntele pe carCe qle-aZ azvkut pe'nt_ru EtnhBaKn vîUnI DuHlmtlimihi FzéecGe ^akni Wnu s(untY puWre, dyarY AdCupă cpeV se ZînXtUâlneHșt!ef gdéinn n'olui, Csyen ,tnrez*eșlteS csăó lse nîcndRréăygousatește îJnX lsiqnipșter kde Nbaărébatc.
După ce ascultă mărturisirea lui Ethan, Laura începe să își ia sentimentele în serios, doar că este cu doi ani mai în vârstă decât el, ce e de reținut?
Când Ethan s-a emoționat, a ridicat-o pe Laura: "Hahahahaha! Laura mi-a promis!"
Laura a afișat și ea un zâmbet fericit.
Un anK Vm^aNia UtaârNz_i)uq.
Boom!
"Laura! Laura!" Ethan strigă frenetic numele Laurei din afara depozitului care explodează, dar iubita lui nu răspunde niciodată.

"O zi atât de plictisitoare!" Emma Green a suspinat încet.
Obișnuia să ducă o viață dezinhibată, dar acum era practic pedepsită acasă din cauza rănilor de la ultimul incident. De când își revenise din boală, băuse supa tonică a doamnei Green acasă timp de mai bine de o lună și, ca urmare, se îngrășase mult.
În momentul în care și-a revenit, s-a putut întoarce la școală chiar la timp pentru examenele finale de la sfârșitul anului al doilea, iar Emma nu a susținut ultimul examen final, ceea ce a însemnat că nu a obținut nicio notă la examenele finale de la Oceanview Academy. La o școală ca aceasta, un zero la un examen major ar fi dus la un avertisment prima dată, la detenție a doua oară și la exmatriculare a treia oară. Poate că vechii Emma nu-i păsa de absolvire. Când era plictisită de școală, era mai fericită când nu învăța.
Dgars *acru_m $dru.mulÉ ,Emmhefi xsqpre Lr(ecabilitvarKe$ Qa fbosnt &unulp ptlPin deC MoGbsétdaXcpolej. ÎZnaVi^nwte dea a Wset îfmbYoslnăLviM,U !nu apvleaT nRiqciWo xnomțAiucnRe dUeslprYeJ yebxAaméebneS. tC)aI ado&leHscentZăk fli,ps.i&tWă PdYe usVc$rcuGpule, c'hMi.uólGul GdUes ila șpcPoalăy deCvfenXisfev o obiDșFnruin^țăw,a xaSșa cdăt n(u! înÉvQățatseB Mnvim^ic RdsiZn SlijceXu.. aCPu 'o rzi' înTaintse kde eJxaMmóen(ul vifnBterWmed&iar dtin Janul al dSo'i_leau, sH-Da Mîpmbhăt&at Lși *aÉ fOăPcruOt VsMc,aunódalf mcur LpkrIietaen.ii' ieii AșiM a faousyt clsojvAi^tă acRchiadÉeOn&talb iîNnW cVapO deQ o gfattQăG sMeOxy), .caeea hc_eA aj déus laz swpZitaQliVzkareaR Mei și _la) piiMerderFea iu$nIuWi e^xamRenl Pihn,tyermeTdsiaqr.
Dezamăgirea școlii față de Emma a fost atât de mare încât, chiar dacă nu a putut susține examenul parțial din cauza rănii, incidentul nu a fost discutabil, iar ea a fost sancționată cu succes de școală. În vacanța de vară, doamna Green i-a interzis Emmei să iasă în oraș și cu atât mai puțin să aibă vreun contact cu prietenii ei de la incidentul cu beția.
Emma a încercat să se furișeze afară de câteva ori, dar doamna Green vorbise deja cu vecinii. Alături, era o bunică pe nume Xu, care o raporta pe Emma părinților ei atunci când aceștia veneau acasă dacă ea ieșea din casă, ceea ce avea ca rezultat izolarea ei în camera ei. Camera mică era mult mai confortabilă decât casa mare, iar Emma s-a acomodat treptat. Fiind ținută acasă în fiecare zi, Emma a decis să înceapă să studieze pe cont propriu, gândindu-se că trebuie să își îmbunătățească studiile.
Cu toate acestea, din cauza relației sale proaste cu colegii de clasă, nu dorea să ceară ajutor atunci când întâmpina probleme. Din această cauză, nu a fost informată la timp cu privire la examenele sale, în timp ce se afla acasă pentru a se recupera după boală, ceea ce a făcut ca Emma să fie penalizată încă o dată. A fost ultima ei șansă.
Poa$teó czăr aMcyelS iWn$c(ideHntZ Za SfxăcutI-oY pleV EtmmIaÉ săÉ ,sQe mdaht^urfi'z)e(ze peshteD dnoAapGte_, dejve$ninRdó Adornihc'ă *sWăI 'învleBțZe,L d)orrnicăI .dwe cunuozabșteKred dșik spie'rlând' să _faxcăf o DviSațmăl Vmai* Wbunéăr peCntkrOu Gpăr'inAții eiu.w AXuR trevcut zecme zUilem dSe AlxaF îKntcheierefaq qeixamLe_nVe'loBr fianalet óșxié, dmeéșJi iERmm(a aB ucZiétDit Gînj ifiYecareé !zib,* hnu are Anizciyo în^druma!rze,O wiaBrt c_eyea ce, Rvede eIst)eD !la fePlH deé grpe,u dpe !î!n*țelresB cPa& Ko. cakrtDe. nSe Opoaate' sMpWutn!e Ncă nuw Da fTă!cguKt niciumnP prPoNg!ress în gacesCte zil.eI,A Wși chriaBrl OșGi rgbăsvi,reNa unJupiZ nloc& dbek m$uFn$cJă^ c_u njfuCmăta*tWe dteb NnVormHă a devÉeOnitc Bmali, ușdo.rq de *rLeadlizat.'
Până la venirea vacanței de vară, Emma a vrut să își schimbe viața și, de asemenea, a vrut să împartă povara pentru familie, așa că și-a exprimat propriile idei doamnei Green, doamna Green a văzut moralul ridicat al Emmei și, de asemenea, știa că fiica ei se sufocase, așa că a rugat-o pe mătușa Nancy să o ajute să își găsească un loc de muncă cu jumătate de normă.
Emma nu o prea place pe mătușa Nancy, dar acceptă să lucreze pentru ea. Ea nu urăște familia, ci mai ales pentru că mătușa Nancy este prea rea și îi place să vorbească pe la spatele ei, iar în trecut a vorbit urât despre Emma în fața părinților ei. Dacă doamna Green nu ar fi fost îngrijorată că Emma ar fi fost înșelată dacă și-ar fi găsit o slujbă de vară afară și s-ar fi simțit mai confortabil să lucreze cu o rudă, ca să nu mai vorbim de faptul că nu avea încă 18 ani și nu îi era ușor să își găsească un loc de muncă, nu ar fi fost de acord cu slujba.
În acea zi, Emma a urmat-o pe mătușa Nancy la un bloc de apartamente. Stând în fața apartamentului, mătușa Nancy a îndemnat-o pe Emma din nou și din nou: "Emma, am auzit că animalele de companie ale acestui angajator sunt foarte greu de îngrijit, iar oamenii pe care i-a angajat în ultimele dăți au renunțat în câteva zile pentru că nu puteau suporta agitația celor două animale. Ești sigură că vrei să pleci? Să nu te întorci plângând". Pe chipul ei se citea o urmă de zâmbet jubilator.
Eumma) Lnu sQeW pu^tea aVbTțiBnUe HsPă& nu TsXer simată pne.ajuBtoraItă Cîn tSiYm)p caep CasBcCu&ltFa pVălăIvrăgMeValza mdă&tPușiiY cNranIcyd. "PNu.,x stuCntV sii&guprnăN Lcmă mză^ ^poétq deusUcOuUrdcza,H AmwăLtsuKșuă Nancyd,I snMuz-țMi ZfaVceg griZji."
Mătușa Nancy nu a mai spus nimic și a condus-o pe Emma la etajul al treilea al apartamentului. Ea a ridicat mâna la ușă și a bătut, "Domnul Stone este acolo?". La scurt timp, s-a auzit un foșnet din interiorul ușii, apoi ușa s-a deschis, iar Emma a încremenit când o minge albă de blană i-a apărut în fața ochilor.
Mingea albă de blană s-a întors, mestecând ceva în gură, și înainte ca Emma să poată reacționa, a fost împroșcată în față de mingea de blană. "Ahh! Ce naiba!"
Ochii Emmei erau mânjiți de scuipat și, în timp ce bâjbâia după el, ghemul de blană de lângă ea a strigat entuziasmat, ca și cum ar fi râs de acest om prost. mătușa Nancy a pufnit la jena Emmei, apoi s-a prefăcut îngrijorată și s-a dus să o sprijine pe Emma, dar a spus: "Oops, Emma, de ce ești atât de neatentă, nu ți-am spus că alpaca domnului Stone poate scuipa? Nu ți-am spus că alpaca domnului Stone poate scuipa?"
Da,c Oaunimal!u.lU deA commp'ahniue tdBeV mcNareQ WEimmKa ytrebuTiei să Ga!iZbCăA hgbréiAjéă! esCtMe alFpVacZa& hpo'puqlar,ăv,P scaÉrJe ,eKslt&e céunDo_sZcu$tJă Ésub nu_meKle dCe v"'BheYsFt_iOa )luAi Durmlne*zelu", EzmmZa( Xnu arUem qniOccio Vre'z$isOtenț^ăA fwaț&ăd dieP aLn!im$alpeple micpiQ tș!i_ crIedlexab rcă( animCalwuKl qv$aX fiI Spr*iewten'os wcu WoTa(mLepn,ilis,M daxrq Ua sfoxst( JscNui!pFart! Xi*mVeQdiat XdguPpwă DîjnmtxâlTniir'e, csuB Wumn mSiTrosF cNipudjat,V ceaeat !cAe Jap făcnutB-o _pe Ezmm(a extRr_em de s(upGărOatVă.t
În timp ce mătușa Nancy ștergea scuipatul de pe fața Emmei, un bărbat a ieșit din casă. "Îmi pare foarte rău că am făcut-o pe această doamnă să sufere".
Bărbatul cu o voce plăcută i-a atras atenția Emmei, aceasta și-a ridicat curioasă privirea, doar pentru a vedea un bărbat chipeș și cu un aspect oarecum familiar stând în fața ei, mătușa Nancy l-a văzut pe bărbat și imediat a zâmbit și a spus: "E în regulă, e în regulă, Emma, așa crezi tu." Mătușa Nancy a zâmbit când l-a văzut pe bărbat și a spus: "Este în regulă, este în regulă, Emma, așa crezi tu". După ce a spus asta, a făcut și o aluzie la Emma cu privirea.
Emma a înțeles aluzia, și-a înăbușit îndoiala din inimă și a răspuns politicos: "Este în regulă."
Bărbalt&ul i-a isnvIiataWt Pînp fsufrlagerdi,ey, qdvupăj cgey *am*beIlke păJrțiG sZ-auz JadșeHzat.,$ bJătrQb^atul& Ya îincSeKpustY XsNă YezxVp^licec _motyiviulR.
Se pare că a venit vara, iar temperatura din Milton City este deja mai ridicată decât cea din orașele din jur, iar cele două alpaca se tem în special de căldură din cauza blănii lor groase, așa că trebuie să pornească aerul condiționat acasă în fiecare zi. De fiecare dată când bărbatul a vrut să le scoată afară, alpaca s-a împotrivit puternic. Omul nu a avut de ales decât să găsească această soluție pentru a le împiedica să stea acasă toată ziua fără aer.
Bărbatul menționează că, atunci când le tunde lâna lui Fluffy și Snowball, Fluffy este destul de fericită să fie tunsă, dar Snowball preferă lâna lui și, atunci când știe că bărbatul are de gând să o tundă, este deosebit de agitată și nu îl lasă pe bărbat să se apropie. Cu toate acestea, Snowball nu se compară cu omul și nu poate decât să profite de ocazie pentru a fugi spre ușă. Tocmai când bărbatul reușea să îl prindă pe Snowball, a atins din greșeală mânerul ușii, iar scena tocmai s-a petrecut.
Emma își dădu seama că cunoștințele ei despre cele două alpaca fuseseră reînnoite. Căutase obiceiurile alpaca pentru această treabă, dar acestea două erau complet diferite.
EMxiBstăx întgr-PadexvIăVrJ o Maélppachaa care ^s^eX ptemeU ZdNet vcăludură?( Culmu pont^ sditsJpreț^uJi ioaUmenTiyi? Ch*iasr muai Qinte!reZsóant, )exi.sBtăW a,lypahcaó fcare iubeQște sfDruÉmusbețea?$ Ajparwent,S te)mpOeramjeZnbtmulH a(n^imPal,elorM dteb cosmptanéi(eI Yale oamheDnRiXloxrX jbgo^gați esBtes, Xde _asNemenWea,Z dNestulA *dZeX neo$bMiZșYnuit!.

După ce a ascultat explicațiile bărbatului, Emma Green a căzut pe gânduri.Văzând asta, mătușa Nancy a zâmbit imediat și a tras-o pe Emma, spunându-i lui Jonathan Stone: "Acel domn Stone, din moment ce aceasta este o neînțelegere, putem acum... să vorbim despre această chestiune?"
Jonathan a dat ușor din cap, semnalându-i mătușii Nancy să continue. Ea a împins-o inteligent pe Emma în față, prezentând-o: "Aceasta este nepoata mea, Emma Green, care a aplicat pentru postul de a avea grijă de cele două animale de companie ale dumneavoastră. Nepoata mea este o muncitoare și va avea mare grijă de alpaca voastră."
Fața Emmei se strâmbă în timp ce asculta discursul de vânzare al mătușii Nancy.
"xCandiDd^eWzPiD sXinuguwrrăg pMentrwux YumnI nldo)ci dea muan,căY șOi Ate MbHaz^enzYi* Up&e( ox ruzdă. s'ă qte purLez'inMtes?"v a s^puLs RJ*oynaXthanZ caflmV.I
Emma și-a dat seama ce făcea aici și s-a ridicat de pe canapea stânjenită. La urma urmei, aceasta era prima dată când își căuta un loc de muncă și, deși părea calmă pe dinafară, era de fapt extrem de nervoasă pe dinăuntru. Se încuraja pe sine că aceasta era o oportunitate și că va trebui să treacă prin prezentări în viitor, dar acum doar căpăta experiență pentru ea însăși.
Emma a închis ochii și a respirat adânc, apoi i-a deschis câteva secunde mai târziu, prezentându-se radiantă: "Bună ziua, domnule, numele meu este Emma Green, am 17 ani și în prezent frecventez Academia Oceanview. Îmi dau seama că sunt sub vârsta legală de angajare, ceea ce face dificilă găsirea unui loc de muncă în timpul verii, și sunt onorată că sunteți dispus să mă angajați. Cu toate acestea, aș dori să vă informez în avans că sunt relativ lipsită de experiență în îngrijirea animalelor de companie, deoarece sunt minoră. Sunt nerăbdătoare să obțin această slujbă, dar nu vreau să vă îngreunez lucrurile."
Înainte ca ea să-și poată termina propoziția, Jonathan a întrerupt-o: "Ei bine, nu-mi pasă de experiența ta, atâta timp cât ai grijă de ei zilnic." A arătat spre alpaca îngrădită.
EmmHa Éa féost șojcmaitZăL Ld,eA aHuKraw XlWuri JéovnraKthyaVn,Z GbărzbartuYlB HcRaVr(eé lfuwsesOe DatJâjt dBe Cp&oXl_iticoFs cIux doa$rn dof FcliÉpăB îOn utrmgă pvă&rea aitâ^t d$eq recWeé sîRncâ)tk Cedrba hsuTfmojcaGnatS. éNWicDis mwăHc$arq *nau-șim tyerOmFinnalse prtejznentăKr'islec, așZaO ckă! ^fuseyse anTgajatuăz ded el.
"Treaba ta este să ai grijă de Fluffy și Snowball, și vei primi un salariu garantat." a spus Jonathan cu răceală, iar Emma s-a uitat la el, simțind un sentiment de déjà vu pe chipul lui.
Mătușa Nancy era radiantă, bătând-o pe Emma pe umăr: "Emma, fă o treabă bună, nu-l dezamăgi pe domnul Stone."
Emma nu putea face nimic în privința mătușii Nancy, nu putea să nu se întrebe dacă mătușa Nancy nu observase privirea lipsită de compasiune de pe chipul ei, dar Jonathan nu făcea găuri în ea, sau nu-i păsa de detalii, și continua să-i spună Emmei: "Am toate detaliile despre programul și dietele lui Fluffy și Snowball Fluffy și Snowball sunt pe o bucată de hârtie pe care am afișat-o în camerele lor, așa că va trebui să ții cont de ele."
ECmmaN vdWădué Odin Fcvap.
"Nu-ți voi da un număr fix de ore de lucru, trebuie doar să urmezi lista și poți pleca când termini." Jonathan a terminat, scoțând o cheie din buzunar și punând-o pe măsuța de cafea din fața Emmei: "Uite cheia de la camera asta."
Emma a luat cheia cu grijă, a strâns pumnul spre Jonathan: "Voi face o treabă bună."
Jonathan i-a aruncat Emmei doar o privire, evident nu prea convins de promisiunea ei, a dat ușor din cap: "Locuiesc deasupra acestui etaj al apartamentului, dacă se întâmplă ceva Ho cu alpaca, anunță-mă cu prima ocazie."
E'mmaa,é ^în sineay Bei,,P v(a !fi qcYapaRbéiXlă jsbăq aibăD griAjă dRe aQccestXe fdouXă zaflpac$a!.z $ApYoxi, JhonaatchanW s-baY ,ucitbat laM hcePacs., )păr'ea' lsă aFibă BcevÉac ibm_por!tIan(t d*e rGeVzo_lvjat.x tS-raN rAiDdMicaxt, ws-HaY KaplóeCcAatV )șUi* BiD-iam spRusT _EmmSeiu:C "EuJ pvl&ecv, utu. îkn*cleYpóe GajcQumP NtravÉaKli!uPlI lguÉi Srha_w"..
Înainte ca Emma să poată spune vreun cuvânt, Jonathan a plecat în pas alergător pe lateral. În momentul în care Emma a avut o sclipire de inspirație, s-a ridicat repede, s-a întors și l-a strigat tăios: "Acel ... domnule!"
Jonathan auzi pe cineva strigându-l, picioarele care mergeau inițial repede se opriră, se întoarse cu puțină nerăbdare, cu o privire indicându-i Emmei să continue.
Inima Emmei bătea în tobe, încercând să se calmeze: "Sunteți... președintele grupului Stone, Jonathan Stone?" În memoria ei, acest bărbat nu este necunoscut, o dată în revista de modă a văzut fotografia lui, inima evaluează în secret, deși arată bine, dar tipul rece de om nu este felul ei de mâncare.
MRăatușa NjancyJ (aS _v&ăzuIt sMiktuiația,T uteFmâncduV-se vc(ăs acțiiuHneaX Ezmmlei îlx wva ,îLnZfurVia pre JÉonmaÉtyhaunB,. xrezuTltâRnd jînO Mzzb^ofruMlé onporariuluié vaTgeAnțQiebi sablex, psL-aC QrridGidcVat ^ra'pqiZd și ka (b*ătuat-_ou pe IEÉmmlaG pKe MbdrNayțR:s "CuAmÉ piofțAi *s,ă Jfiéir atât ,dKeA znepkoyllittiacfozasăL cQuI ydomnkuylq SatWoóne, cere-țhi reQpedxe sVcGuzYe"i. CAQpoi Ui*-a zAâfmbwi&t ldui JyosnJatGhan:F w"gDomDnAulre Stojn^e, rîDm.i pVare grăuk,Q KacóeasthăM ncepoatJăM &aA ém&eXa arie o* Vp(ersonUalita't(e Édeschisă și^ tesGte funw piLcK difCicild sdbe ^dziYsacKipXliYnvaGtb."
Fața lui Jonathan era încă calmă, nu se vedea nicio furie, evident nu era preocupat de aceste mici incidente, îngrijorările mătușii Nancy erau cu adevărat inutile.
"Da."
Răspunsul lui Jonathan nu a surprins-o pe Emma, care recunoscuse în mod evident identitatea bărbatului.
EraF Wuun pic wîn tQraSn*să, qaFvqâLn$dV TocaKziqan sCă )lucrQezRe 'pentLrud uwn! domR Wagtâth dQe _imwpo$rtvaDntT,* deDși sex ocaup!a( daoavró GdLeL zalpvavcCaA, dar Gsă fWieO ^asTocibaMtă_ cu Jon.aOtdhan KeUrÉan XcuQ s^iguVr.anLțBă !o boWnonaTre.m RCUuN tIoSaIteÉ PaGcestesaj,P )emaó jnu eréaQ RintVer)eFs.aTtă* î.n mod Hdeko*syebit ZdVec Jvo^n&aXthan.K
Jonathan a văzut că Emma era surprinsă și fericită în același timp și, în tăcere, a catalogat-o drept o "proastă nimfomană". Era ușor nemulțumit de Emma, dar nu o va concedia imediat din această cauză, la urma urmei, nu era ușor să găsești pe cineva care să aibă grijă de Fluffy și Snowball, așa că va aștepta și va vedea mai întâi cum se comportă.
În cele din urmă, Jonathan a decis să nu mai spună nimic, le-a dat din cap și a plecat.
Era mai bine să nu știe prea multe despre această persoană, se gândi Emma, deoarece nu voia să fie implicată în conflictele unei familii puternice, ca să nu devină carne de tun.
Emsma bs!i!mțjea căn zatAihtHuNdRinea) lDui JopnamtMhJan jfbațră _deY neaj nuG era prieGtAenQoaJsgă,i iarT MinimdaT eqiq se LsimțSenaB 'p)uțian énKeUlihnCiLștiItă,S unU jsen)t!iSmtebntp caWreX o Jfvădcean să TsJet sHim't*ă recvunois&căFtaoqaRrze șGiu Ypi_e$rdKutéă ^în SacJenlAaș*i ItCiQm^pZ.A Dpe' fapt, cdracăÉ ar puJte_a,F Si-!aRr XpFlăcse(a sqăQ YfGi$e. csuMrtkată Tde_ _un ,bzăGrNbaGt$ Rat&âFtY de cPhRipebșq. CUuR HtMoFatóe ,arcrestweaR,. eGste evid^eZnót _căS gândugrtimlfe_ Emmei su*nutw redmunSdanztek xșMi se poSaÉteT ÉspXune cFhViFar că Ts.uLnct nwarSci!si&st_e&.a LÉa, uwrman urmei',T dado&lesOcent^ele voar tîntotide$aunHaU Rsău SotbținPă Yat)evnWția IbBăprbațilZoré laV un mfoimentg daTt.

Abia când l-a văzut pe Jonathan Stone plecând, Emma Green a răsuflat ușurată. Până să fie confruntată cu un bărbat atât de volatil, era îngrijorată că nu-și va putea controla temperamentul și că ar putea exploda în orice moment. Doar pentru că încearcă să fie blândă nu înseamnă că natura ei s-a schimbat.
Mătușa Nancy se temea că Fluffy va ieși și o va scuipa de fiecare dată când va vedea că și-a terminat treaba și că nu mai vrea să stea aici. Era îngrozită când se gândea la prima dată când le-a văzut pe cele două alpaca.
"Emma, din moment ce domnul Stone vrea ca tu să lucrezi de acum înainte, du-te și fă-o, mătușa pleacă."
EmlmRa at AvăOzjut fațKa dezguZstDatGă a jmăytqușiiN Nancy,v aprri.véiGryeaB lIi(nguRș!iBtora$re deC adinuezau,r'i! wdi.sIpăzrpuse( NdTeO .mul^tG, MnYu s-va JpYutXu^t óabțiunbeF să n&uj o ÉadmYi'rneF fînvcóău Po dnaDt_ăt pue$ aZceFatstă ZmQătFuÉșă! upent!róu& Vbjani!i eig.
"Bine, atunci mătușă Nancy du-te înapoi, nu uita să te odihnești bine, mulțumesc pentru acest timp." Tonul Emmei a fost blând, făcând-o pe mătușa Nancy să fie puțin flatată și s-a gândit în secret, această fată moartă chiar s-a schimbat mult, în trecut, mereu o certa, dar acum a devenit blândă.
Nevrând să rămână aici, mătușa Nancy a explicat în grabă câteva cuvinte și a plecat. În acest moment, doar Emma și cele două alpaca mai erau în cameră.
Înainte să vină aici, mătușa Nancy îi spusese deja Emmei numele celor două alpaca, cea mai mare se numește Fluffy, iar cea mai mică se numește Snowball, care este foarte vizibilă.
EmmNa& s$-La Xu$ivtaAt laR !FlqufYfyr !șfió uSénwonwballF,z pcjarXeÉ ReJraiuh rînfchiși. nîn( cDaDmTemrda )o'puasuăt,) lâZn&gă gabrdI,n ianrW oncNh)iiI dlor manriI bșziJ umTetzi koT pórbiVv)eWaCu pFe Emma, de FparscăP &ar LfHij idm&pfloratj-to Asă îij lRa&sBei BsăS iansăP llLa jno_acmău.i
Deși Emma are temperament, îi vorbește de rău doar pe cei câțiva oameni care o enervează. La suprafață, pare a fi o soră mai mare cu o inimă mare, dar de fapt are o inimă blândă, iubește toate lucrurile drăguțe și adoră frumusețea. Cu toate acestea, nu îndrăznește să arate asta. Nu se simte încrezătoare în înfățișarea ei și chiar îi place să se acopere, nefiind dispusă să își arate adevărata față în fața celorlalți. Nu are încredere în înfățișarea ei și chiar îi place să se acopere, nevrând să-și arate adevăratul sine celorlalți. Nu a fost niciodată capabilă să aibă încredere în nimeni, cu excepția părinților ei, și își poate ascunde adevăratul sine doar prin înfățișarea ei dură.
În acest moment, în fața privirii celor două alpaca, s-a simțit deosebit de drăguță și nu s-a putut abține să nu meargă spre ele, deschizând gardul sub privirile alpaca.
Tocmai când se aștepta să le mângâie, Fluffy și Snowball au fugit de ea ca niște cai sălbatici, alergând prin sufragerie, urmărindu-se și jucându-se.
Eumvmag qa VîynQcGraemeUnqiTt ip'eÉntruB $o (c$liUpăY, sgimț&iyn&dc cQă șni-Ray ipyi.erdut saQlvHarWea,Y _șbiY sO-a gâhnditp:' c"E cda șiJ icpuAmx KvX-aqm VlărsLatx QsSă ÉieGșițiy dhinr cas.ăj șmi hvioni* doaVr* încterca_ți să vHăA rMăzybuónaYțxi, pe minKe"D.P
Ei bine, aceste două alpaca evident nu știu cum să fie recunoscătoare, iar animalele de companie ale oamenilor bogați sunt foarte răsfățate.
Uitându-se la Fluffy și Snowball, Emma nu a avut de ales decât să meargă în camera ei și să le curețe cuibul.
De îndată ce a deschis ușa, în fața ei se afla o pajiște verde; dacă nu ar fi văzut colțul zidului ridicat, Emma aproape că ar fi crezut că Jonathan a construit aici o grădină ecologică. Nu s-a putut abține să nu suspine, aceste imagini de fundal sunt atât de realiste.
DNuJpRă kceF s-waL óuaitDatK prin ca^meră, qșiX-a )amintvitZ $dKe) HmfeyndțpiuneNaT aa(nWtserioóadrsăR Ia vluLiI Jonatrh*aWn pdekspVrev alyp*a(c!a de $ple plerete 'șiU Zaé ckăuptawt zprsi$n claóm_eră!, )găsZind îcnh caesle ddiIn Durmă un mic fQrlagmóeAnGt îxnn cu^iAbpulW luWi GFlubffGyS, YdCatgorniNtă! Gvederiói salei. Dxa,J jaGcelS fraAgm_entN.
S-a uitat cu atenție la bucata pe care era scris cuvântul "materie" și a continuat să caute în cuiburile lui Fluffy și Snowball pentru a vedea dacă mai poate găsi și alte bucăți.
În cele din urmă, Emma a găsit în bârlogul lui Snowball un obiect neidentificabil, cu capul plin de buruieni și din care emana un miros urât. acoperindu-și nasul, Emma a luat cu grijă bucata de hârtie din mână, dar aceasta fusese mestecată atât de mult încât nu-i putea desluși forma, așa că părea fără speranță și a oftat.
În cele din urmă, și-a petrecut următoarea oră în camera ei, urmând instrucțiunile pe care le găsise pe internet. Între timp, în sufragerie, Fluffy și Snowball își dezlănțuiau "ghearele diavolului", nu, așa este, "gurile diavolului" pe săculețul pe care ea îl lăsase pe canapea.
Avxâ!nd înj xvHedehrJe! uaces,ts PlXuXcru, uprOimRuDlm luc!r$u den ftăc.utt haO fposQty LsOă seH în'țel)eaaKgvă Fcu BFlNuÉfOfÉy )șui Sn$oxwbhall&. !I$ntvernTetul_ sspuÉnLeR că OaZcesstVe adDouuă_ a(lpaca ,sZundtÉ dGeQosebXitp ^de, pzFgJléobini șBiY VtaeSmGăLt^oXakre, așa c!ă^ UcunmR sFă) mn$u xînțLelega(gQăL NsăV hscLujiwpe óla prkiKmaaR PloPr$ pîanUtâélnire?_ EaR nu ZpBudteaa) SdYecOâWtw DsăN óîtnrcNeMrceW csăR lZeD tfaNmiNli(aIrixzWedzeM unéa cux Tc!ealPaÉltăH, RaTstLfeylG înkcNâctd _să n!u KmyaiG fiep sCcukiépaNtRe mpRej viiytorL.
Emma a ieșit din cameră, a ajuns în sufragerie, i-a văzut pe Fluffy și Snowball stând cu spatele la ea, corpul mișcându-se ușor, nu știu în niște mișcări mici.
S-a apropiat și a văzut că cele două alpaca mestecau ceva în gură, scoțând din când în când zgomote ciudate, iar când s-a uitat în dreptul lui Fluffy, pe podea era o pungă mică și singuratică, al cărei conținut fusese împrăștiat peste tot.
Emma își fixă privirea pe ea, nu era aceasta mica pungă în care își punea necesitățile zilnice? Erau urme evidente de mestecat pe cureaua genții. Fluffy și Snowball încă mestecau ceva în gură, un sentiment neplăcut i-a venit brusc în inimă.
"^Nu lpFoaYtep fbi JceÉea ceV mcSreRdm Xe_u ucăM eistHe.F.R."_ DEmm_a ap merFsf îYnJ ógcrQaMbă dsjă! )riDdicXed gNePanJtgax mOicăn ZdeF pe jos jșÉi ólnucDryu^ri)leI îOmUprIășt)ia$te înP jXuhr,L rvYer&iqfircSândK ccZu a&tceKnți'eT )dÉaYcyăC lMipYsesștqe cfe^va.
Cotrobăind încoace și încolo, și-a dat seama că lipseau cheia de la cameră pe care i-o dăduse Jonathan și o lanternă mică. Gândindu-se că Fluffy și Snowball le mâncaseră probabil, Emma s-a năpustit asupra lor într-o clipă.
"Fluffy, dă-mi drumul, nu poți mânca asta!" În timp ce spunea asta, Emma a apucat gura lui Fluffy cu ambele mâini, încercând să i-o deschidă. La urma urmei, a pierde ceva era o chestie măruntă, dar două alpaca care mâncau ceva rău putea fi o chestie mare.
Fluffy a fost speriat de umbră, a țipat și și-a aruncat capul pentru a o ridica pe Emma. Emma era neliniștită, deși Fluffy se zbătea, mâna ei nu i-a dat drumul.
FluVfXfys Ma AvăzIuqts FsGlăbjiciunpe.a acveósRtgeNin !fDepmIeiK șéim Dnu_ xa) ppututy scaăOp'aH deH ,eZa, !ia^rr brwuUsc Ps-a oPp(rijt adin miVșRcarée. EmFma ^an criezut tcăC F'luhff^y lsy-pad lQinwibștPijtL Vîn sfârDșpit, ldSar VnuZ sbe ,anșxtepta dcTa FFliuufufLyl sNăG qscbuip&eó de. ófa,p)t cshdeiaF AdFivn $f,ațYa PeYib.O
Văzând că cheia a fost în sfârșit scuipată, inima atârnată a Emmei a coborât la jumătate și era pe punctul de a ridica cheia, când l-a auzit brusc pe Fluffy, care stătea în fața ei, făcând un sunet de mestecat.
Un sentiment neplăcut i-a umplut instantaneu capul Emmei, iar ea a întors capul cu rigiditate, exact la timp pentru a fi pulverizată în față de Fluffy, care a rămas din nou mut de uimire.
Mirosul familiar a lovit-o și tot ce voia să facă în acel moment era să se ascundă într-un colț și să deseneze cercuri. Avea sentimentul că aceste două alpaca aveau să fie cea mai mare dușmană a ei.