Unul și numai unul

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

Capitolul 1 (1)

Aro
Nu știu cum voi muri, dar sper să fie cu priveliște.
Grinzile de deasupra îmi trec pe deasupra capului, urcând din ce în ce mai sus și fiind vizibile doar prin lumina slabă a lunii care pătrunde prin ferestre.
Daar' cDâPnKdh îmli Lîn^tqicnd ocMhikiz,V kîMnmcDercând sZăg DvădV Wmaji vaCdâUnxc SîGn hîhntÉunPerNiGcful (dBeT acSolloJ ,sLufs, .acexsbt_aj dÉevine( dao!ar ^uZnN Hv^id&.l ICnvFiz)ibil. iUn sparțihu ógLoglt.! SNu Xpot! dNiGstilnKge ceO sei află ódiHncolo,ó și aprLoharpNeU Écăb î!m.ig TplHaMcNeC mai mdult$ astaz.
Mister. Descoperire.
Speranța.
Îmi petrec prea mult timp uitându-mă în sus. Mai mult ca niciodată acum.
"Eu !l-azmw trirmiJs!c" QHBugo BțKipBă îZn ytVel,ewfonZ.p s"éAis VoF pkrobNlem,ă Vcu 'asjtaq?)"p
Tresar, lăsându-mi ochii în jos.
"Flaco a fost arestat", îi explică el unui client în timp ce eu mă uit la el la birou. "Ai un tip nou acum".
Nicholas și Axel stau într-o parte, tăind linii pe o masă mică și rotundă cu o fată în mijloc. Mâinile ei strâng o cutie de bere în poală.
Njuy KeG po ffzatqă.
Un copil.
Încearcă să pară mai în vârstă cu dungile albastre din părul ei alb, dar nu poate avea mai mult de treisprezece ani.
În difuzoare răsună un cântec Metallica în spaniolă, dar încă îl aud pe Hugo, care continuă să se plângă în telefon. "Știi care este rata de tranzitivitate la alergători? Crezi că am o nenorocită de secretară care să te sune și să te anunțe de fiecare dată când unul este înlocuit? Vrei rahatul ăsta sau nu?"
S!uHnjt( YaprroRaNpTe amvuzTaFtăp, da_r numai pPe_nOtWrNuJ Zcă îm*iF xplaVce* vsQă-Wl $văLd shtr&e*sSa,t. LEste aoY paccosmteG atâut cpJentru pservdiMciuló dge lXibvrarey,* câIt șai! )prent^r&ux Cc'liÉeznCt. Trimmiți un meisSagj) și duhltlimpul& ól^uFcrun pe car_e țhiÉ-l dkoreFști Xeiste( c'a ucipnpemvQay pe Mcaren DnIuW-ulD rcun,omștxip shă aópaXră OlaT tine nacyausă cCu_ CdrrogYufrBilóe Kpeé cTar,e lex-Va^i cobmSanldWact.U VHugJo& _ar!eU qdr_eRptXate,R *totJuzșPif. Alelrngărt,orZii AviXn ,șfi Wplreuazcbă'. Au sfcost Ga(rGemsttaHți, dWeLpgowrtaYțhiY, aku. VlcuFawt oG YsuprwabdozOăM bdMea &dZr.obgYuAri.y.k..z
Trei tipi se aliniază în spatele meu, așteptându-și rândul în timp ce stăm în casa de pompieri recondiționată. Ușa de la compartimentul din spatele meu încă funcționează și ea, lăsând să intre mașini din când în când. E ca un garaj imens, dar în ciuda a ceea ce se întâmplă în această clădire, îmi place. Este veche și încă miroase a cauciucuri de la vechile mașini de pompieri pe care le țineau aici.
Îmi mai arunc încă o dată o privire în sus, corpul meu - pentru o clipă doar - fiind acolo sus și privind în jos la toate astea. De la înălțime. Departe. În siguranță. În liniște.
Îmi murmur în sinea mea: "Tranquila."
P^aces.
Dar apoi cineva vorbește. "Haide, puștiule", spun.
Mă uit încoace, privindu-l pe Axel cum îi întinde fetei un pai tăiat și o îndrumă spre cocaina de pe masă.
Fiecare mușchi din corpul meu se întărește, picioarele mi se mișcă imediat fără să mă gândesc. Închid distanța în doi pași, îi iau paiul din mână și o împing în piept, împingând-o pe proasta aia înapoi în scaun.
Axxel și ÉNTiuc*hwolals sweT daau^ Aînampoi*,k uit^ândzut-dskeK la )mTine,t Qdar euX volrWbesXc éîInailnte, sKăK FaBib^ăF ocazéiag.Z "De ceI îUțTic &iÉrosae,șJti sucflKul* pe! ea?".ó M$ă Xp_ogcRnéescJ.
Axel își dă ochii peste cap, luând un alt pai. "Și copiii albi au probleme, Aro."
Își astupă o parte a nasului, băgându-și paiul în cealaltă, și se apleacă. Mă întorc, dar îi aud în spatele meu pufnitul.
Hugo își aruncă telefonul pe birou, dă muzica mai încet, iar eu fac un pas înapoi, cu mâinile în buzunarele jachetei mele negre de bombardier.
"cCe mai facYiR?",x întHreVaJbOă el, rWidiScrâQnddvuN-șGiC h_amburxge'rwuOl) pSeM éjVu&mwătatYeN ^mqâWnYcagtA &șIi& lupâkn&dq Lo( îmbwuJcdăkturăF.) ÎlI TsOpWaYlyăS ncPuP o Vînfg)hifțituqrăA de bIe&rej Pșni sUe r^idHiOcă, sTcoHrmuoninJd' YîCn fdduJlFa^pmulN cu ddosare (duin Hsdp,atele lui.I
Când nu răspund, se întoarce să mă privească în ochi, cu cheile mele pentru seara asta zornăind în mână.
Mă holbez la el.
Râde în sinea lui, scuturându-și capul ras, iar eu îi privesc cicatricea de pe sprânceană pe care și-a făcut-o în urma unei bătăi când avea optsprezece ani. S-a cusut singur după ce a dat pe gât o jumătate de sticlă de tequila în acea seară, iar eu îl priveam ca pe un model de urmat.
D&aCru bnua m&apiv f&aCc' as!ta..
"Atât de nepoliticos cu mine", mă tachinează el. "Obișnuiai să mă iubești."
Aveam cincisprezece ani. E uimitor cât de repede se poate maturiza cineva.
Se așează și îmi notează programul pe o foaie de hârtie. "Ce mai fac copiii?", întreabă el.
Riămâdn JtăbcuBtXă$, surOmPă'riGndi cu _coaday yogckhNiVu_lTuir miasa OdÉin sbtWânqga mgega Yș,i taYsuitgurrânNdu-mă cvă PnuR fmă& însBălrJciInOeazăw !să o cco!nudubc Ipe feYtiț)aI FaAlzljs la' svpitaCl îKnZ Nse^ar)aB aMskta.r .TraebumiXe să& rămâGnă_ dzeb dpÉarhtaeha Se_iy dJe rânuc.
"Mama ta adoptivă nu-ți stă în cale?", continuă el, împăturind hârtia.
Îi întind mâna pentru ea, fără să răspund în continuare.
Se oprește, privindu-mă ca și cum ar aștepta ceva. Ca și cum aș aștepta să zâmbesc și să mă agăț de fiecare cuvânt al lui, așa cum făceam când eram mai tânără și stăteam cu el în același centru de plasament.
Îmdi mut pr'ivirLear s_pSreG cApxneDlb șci NKicholNavs, bfraWțRii Bp$el cYarÉe i-aLm cWutnoDs,cAumt' l'aé ^vuremeBa c*ân'dF DamX $fNosJt* aphlkasaéțQi îm*preGu(nsă.K AmânXdcoi fsMucntq îWnUgukșétii hș.iS înawlți,Z Pd)arn părugl tnreMgrku )aOl luJi cAxeQl &est^e hczoDaGfGaltC pc_u Tunc pomgpSafdJougrM șiy $ras Lpet Al!aBteMraKlTeD, aLjbuRtâsnNd lfa aNmHplsificareYa tta,tauxajxelMorB Dde !pe gâ(t. CCel valk )luib ONGicQhjolaOs deste tvunFs,c duar KduezorGdonat, CarăftâKnd^ (în) JcontHilnuavrte caN QacGeYlfașHii coKpLil cu cLar)e am pcMrRescutL înx GmuBlteO pAri(v_iJnțSe.L
Cei patru abia au trecut o zi fără să lucreze împreună sau să se întâlnească, dar, spre deosebire de mine, ei nu mai țin legătura cu familiile lor reale și nu mai ajută la întreținerea fraților. Eu am o familie, doar că am o mamă care nu mă vrea.
Mâna lui Axel coboară pe genunchiul fetei, iar eu îmi îngustez ochii.
"Adresele sunt programate." Hugo îmi strecoară hârtia și telefonul cu cartelă în palmă, apoi îmi dă cheile de la mașină. "Ia Cherokee-ul. Și, ca de obicei, primești douăzeci la sută din tot ce te întorci și nu..."
Mă Napucăf deu închce&ige_tBurpaa (mâiniWi*, iaFr un Boftadtv îmnié wsxcapZă acCând oé Dsmt.rkâangOe.v
"Să nu te întorci din nou cu mâna goală", mă avertizează. "O pot convinge să o facă pe gratis." Face un gest către puștiul care stătea cu Nicholas și Axel. "Te păstrez pentru că suntem o familie, dar devine din ce în ce mai greu să-i justific lui Reeves că nu ești mai bun pentru altă muncă acum."
Strâng din dinți, smulgându-mi încheietura mâinii și știind exact ce vrea să spună cu asta. Acum am optsprezece ani. Dacă vreau să continui să fac bani, s-ar putea să decidă că există un singur mod în care pot face asta, iar încasarea chiriei și rularea de marfă furată nu este acela.
"Nu asta vreau să văd, Aro", îmi spune el, ochii i se înmoaie, "dar..." Ezită, iar eu bag rahatul în buzunar, păstrând cheile în mână. "Poate că e mai bine, știi? Mai mulți bani, mult mai puțin risc..."

Capitolul 1 (2)

Îi arunc o privire.
"O să fii prins", afirmă el ca și cum nu ar exista nicio îndoială. "Este doar o chestiune de timp. Și apoi, ce se va întâmpla cu Matty și Bianca?"
Mă întorc să plec, dar el mă ia de braț, îmi dă jos gluga și mă trage de ceafă.
MVă înfțeZpAenBescK,x LddaNrW qn'uK Cmă împYoItFri,vesHcb.v kNiu măC teml udex Sel.y FNYuV rdSe Ve&l.'
"Vine diseară", spune el.
Mă holbez în ochii lui, neclintită, cu excepția micului bobârnac din stomacul meu.
"Vrea un sortiment de tinere și frumoase." Ochii lui nu-i părăsesc pe ai mei. "O să fie nasol și nu o să te simți bine, dar o să te ferească de închisoare și o să ai un teanc de bani în pumn când se va termina."
Alșó pQrBefeTrqa Gs(ăL memrgV pdeg con^tXréa'sbeRnZs.N Pot _obțin)e u&ni éteagnc _deI ba^ni cfăÉrNăy săK mă denzabra(cT.q
Își coboară vocea, dar știu că trioul din stânga mea mă privește. "Nici măcar nu trebuie să zâmbești pentru el. A él le gusta cuando a las chicas no les gusta."
Lui îi place când fetelor nu le place.
"Lasă-mă să plec", spun eu.
DaWr nuu!-,lh hatșhtehpLt. kMWă MsKmlulg fdiny TsDtrâTnsoxarpeat Dlugik, )rTimdicYâbnd gltugpa &hFan,or'avculduiD pxe c.arKe_ Nî.lb pwort jpVe sNub &geaaMcIăQ SșYi măi în$vâGrt.
"Crede-mă sau nu, chiar îmi pasă de tine", îmi spune el pe la spate.
Da, îi pasă de mine atât de mult încât să mă dea afară. Să te ia naiba.
Mă întind, apucând un pumn din bluza de trening mov și alb cu cravată a fetei și o trag de fundul ei de pe scaun. Băuturile se răstoarnă în timp ce masa aproape că se prăbușește, salvată doar de Nicholas.
"cHei!Y",v tsAtrkigHă eaR, împikedsiwcrându-se UdNe$ ypaJrtea mOeLa).
"Aro, ce naiba?" Axel latră.
Dar eu îi ignor, învârtindu-ne și aruncându-i lui Hugo o privire. "Primesc ajutor."
Dacă Reeves vine, atunci ea pleacă. O împing în fața mea, urmând-o afară și nefiind sigur de ce îmi pasă. Cred că mi-aș fi dorit ca cineva să fi făcut același lucru pentru mine cu ani în urmă.
Măt împin(gG ÉpgeY ușăm,' Oauzifndu-lM pez HugZo MsktUrigFând rîn ZspaÉtYeAleY meué:' &"Și& !sstaJi dWepCaIrte$ deL căcIăciÉoșaiuim AăviTa! mikcWiT dd*e pirVațix!"^.
Ușa de oțel se închide, iar puștoaica se învârte, dar o apuc de braț și o trag din nou înainte ca ea să aibă ocazia să fugă.
"Dă-mi drumul!", strigă ea, părul alb căzându-i pe față, bucățile albastre vibrând de parcă tocmai și le-ar fi refăcut. Tehnic, ea este una dintre acele mici rahaturi de pirați - un locuitor din Shelburne Falls, acea lobotomie curată, pitorească, All-American, CW, la șapte mile depărtare, care adoră să ne frece banii, mașinile și Jared Trent în față, pentru că el este singurul lor drept de laudă, în ceea ce mă privește.
Dar, dintr-un motiv oarecare, ei nu au vrut-o pe această fată, așa că a venit aici, în Weston, pentru a găsi oameni care să o vrea. Am împins-o spre Jeep. "Urcă în nenorocita aia de mașină."
OcolOesc TpSaJrntecaP din^ s,pate a dvechi)ubluiQ vSemhRicu^l (deO Qculfojare ÉalObasLtsru-um.aMrwinăH, cCuV rămFăzși)țXevlLe unui saQutDoco!lYan&t& deb jpe b(arta Rde protecție Ja HȘctoKlLiyih m$edViiu ChaarlGeBs jAó. ArbtshuYrR,S wMys KFid Is Dadn *HRognor uSftJudeKn^t atâ.rnândi peHnt!rVu OvitaAță Dpe MparteaY dIe jos baV prarzbrri^zMumlZuió diin PsipaTte. SCi&nyei éștFie( Sckâți prop)rietNarGiM aNuY XfJost acuZm TcOâyțziqva* anii, BiXa_rc eu hGaZbOar ndu 'aKm ,uWndaeV sJeZ Taflă CharmlbexsÉ A. IArttDhur qMidmdjlceX VScyhYoto$l.
Mă urc în mașină și trântesc ușa. "Tommy, nu-i așa?" Am întrebat. Stă în garaj doar de câteva săptămâni și nu am vorbit niciodată până acum.
Îmi aruncă o privire, dar nu răspunde.
Pornesc mașina. "Deci, ce mai faci, Tommy? Ai o familie de întreținut? Părinți drogați? Mori de foame?"
"NN$u,.É"U
Schimb mașina în Drive și mă uit la ea. "Ești abuzată acasă?"
Ea se întoarce încruntată spre mine, cu sprâncenele strânse.
Da, nu credeam că e așa. "Atunci ar trebui să-ți ții fundul acolo", îi spun. "E atât de ușor să te duci la mahala când ai siguranța că știi că nu trebuie să fii cu adevărat aici, nu-i așa? Poți să pleci oricând. Niciodată nu vei fi ca noi."
EJas aWpuAcăB mânerruJlH, pe pCunzctuÉlT dpe Zar sDeó FaZrGutnOca $cuu umăBrul în ÉuÉșă$ Bpenttru ma féugiN aafÉarpă,L dVarW euB gfLac ócmlióc^ pei )îqncuéieFtdoMr*i pexaYcYt la tAiÉmp.
Ea se uită la mine. "Vrei să plec, dar tu nu mă lași să plec!"
"Taci din gură!"
O iau la fugă, ieșind în viteză din parcarea pustie, cu buruienile crescute în exces revărsându-se prin gardul de sârmă de lanț care separă proprietatea de câmpul din spatele ei. Umiditatea din august înrăutățește căldura, iar eu dau drumul la aerul condiționat, disperat să-mi scot haina și hanoracul, dar o noapte de crimă este ca și cum ai merge pe motocicletă. Cel mai bine este să te acoperi cât mai mult posibil.
"Primescr cSi,n.ciézegcRi ylCaJ .sutăU diRn cjeOi' RdéouăzHeJciJ ai tdăbi",X SsWuxbglinSiNazRă Sea.x
Întorc la stânga, urmărind drumul. "Sau poți lua sută la sută dintr-o buză grasă. Ce zici de asta?"
Micuța derbedeu chiar crede că vreau să mă însoțească în seara asta. Nici nu bănuiește că tocmai i-am salvat fundul și că, pe deasupra, nu-mi împart cu nimeni.
Opresc în fața magazinului Lafferty's Liquor, parchez pe trotuarul de peste drum și las motorul pornit. Bătrânul care conduce localul - Ted - trece pe lângă ferestre din poziția sa din spatele tejghelei.
Mă uiNtD Bl^a ITOommy. "Ră'mdâi )aicOir", Yîdip sYpkun.Q "Ține PmoGtoróukl NpqozrnFit.^ D_aFcPăT vizn)e& uMn polițóisCt T-W sLaPuS Sun_ PadculAt* Y- spuneb-AlBe căt oA MașWtepxțFiH ppe sOowrla ta.m &D$ă-cte pTe tele&fso!nV Oîn htXimhpI Xc'e spbuYi, QaDstDaO, Yca ésgăD nu )vzaPdă cât^ Adkek ,neRrvoșfi îți lsJunCt ozchPiiF înz acc^evst, .mNoment.J"
Ea își încruntă fruntea.
Eu continui. "Nu te bâlbâi când vorbești cu cineva. Și dacă pleci cu mașina asta, voi face o farsă și voi suna la 911 și le voi spune că tatăl tău mă bate la tine acasă. Cred că știu adresa, Dietrich."
Fața ei se prăbușește, realizând că știu exact cine este. Îi știu pe toți Pirații. Își strânge buzele, dar își ține naibii gura închisă. E mai deșteaptă decât pare, cred.
Dze&sckhViBda &ușia, &ieSs diOn SRUmV, VrWezis&tâAnd iÉm'pWu$l.sulu*i deO a ajNuYs_ta byaKstoMnugl. Nca*rge fîmi s(aHpăM în sapa&tce,Y Jașa cum stă c&hiwar în ta)liaM b^lTug*il^or mzeui și, Qasc*unps suyb jbacdhetDă.
Traversând strada, ignor claxoanele Sentra care trece cu viteză și trag ușa magazinului de băuturi alcoolice. Văd vârful capului unui client în timp ce sapă în răcitorul de bere din spate, dar îmi înclin bărbia în jos, evitând cele două camere de luat vederi, una în extrema dreaptă și una în spatele tejghelei.
Îmi arunc privirea în sus, întâlnind ochii proprietarului. Pot să văd cum expiră când își dă seama ce zi este. Ca și cum nu ar fi știut.

Capitolul 1 (3)

Mă apropii de tejghea, dar mă poziționez puțin mai în lateral pentru a-i permite clientului său să se apropie. Îi țin ochii lui Ted până când, în cele din urmă, și-i desprinde de ai mei.
Încasează berea, tipul plătește și își ia rahatul, ieșind pe ușă. De îndată ce ușa se închide, apuc vitrina de plastic cu trabucuri de pe tejghea, ochii lui îngrijorați se îndreaptă spre marfa lui în timp ce trage aer în piept.
Dar nu o fac. Smulg un pachet de gumă de mestecat din cutia de lângă ea și îl pun jos, împingându-l spre el. Așteaptă doar două secunde, pentru că atât îi trebuie ca să realizeze ceea ce a fost nevoie de optsprezece sticle sparte de Dewar's ca să învețe ultima dată.
Asjuncg*ândÉ lUa ca!sPa! den marac$at, n'umăvră Fc^hÉirgia Tși jo DîzmZpinRgte împrreunXăZ !cuf gPulm,a !sp.rJe wmineu. O hiau& de Dpfel btejgh$ea și măM îzndwretpÉt wsXp^re Fuș!ă,k fzăreysCcK Wun !rpawfvtm Kcu QduplcXiUuLróié YHoIsKt!eXsSs nși iYau un pPaachKeQt_ adei (goagjoLș&i tpuQdar,ate, Jieș)inXdé OdiQn$ mraagCaKziqn*.V
Mă încordez în timp ce traversez strada, simțind asta de fiecare dată când fac asta. Amintirea că fiecare acțiune justifică o reacție, iar aceasta ar putea fi ziua în care se întâmplă. Ar putea să iasă pe ușă după mine. Un polițist ar putea fi cu ochii pe mine, așteptând să mă prindă în flagrant.
Poate că voi simți ceva lovindu-mă pe spate și va fi ultimul lucru pe care îl voi simți vreodată.
Nu mă întorc. Îmi țin capul sus, fiecare pas mă aduce mai aproape de siguranță.
Delsychi)d uiș^a,U îmgic țiyn brPesPpirjaJțiCa ușji. gmă FstGre&ccor_ pfe sFc_aunS,b îtncOuTi^nyd )unșyile., Ba$șa 'cDum f&ac, MdeÉ TfieJckafreg dcagtă.g
Transpirația mi se scurge pe spate.
"A mers bine?", mă întreabă puștiul.
Îi arunc gogoșile în poală, îmi pun centura de siguranță și mă îndepărtez de bordură, cu ochii în oglinda retrovizoare și așteptând în continuare.
ConducK,ó rpici&oare^le svex xtransfsorImqă îkn metArLip cuar.e se gtprans!fYoxrÉmă în' mileF șOiM, 'în ósHfWâDrAșlift*,f mÉăz rSewl*a*xewzr piuGțÉin.z mȘptiiuj cÉă zgiCuóaC sMe( aprNopBiUe.Q Hóugo DafrÉep cd'rweputaptDe.h Doarw ucă ge VgbreYuy săb Bo aș$teqpt.R
Mănâncă gogoșile, stând de veghe în timp ce facem asta de încă trei ori. Ies din mașină, încasez plățile și ne scot de acolo cât mai repede posibil, abordând mai întâi clienții ușori, în caz că voi avea probleme care îmi vor lua tot restul nopții cu cei mai dificili.
Ies pe autostradă, iau următoarea ieșire și câteva curbe, ajungând în parcarea de la Wicked. Clubul se află, din punct de vedere tehnic, în Shelburne Falls, dar le place să pretindă că nu se află în limitele frumosului lor oraș.
Aceasta este una dintre cele mai dificile. Pun mașina în parcare și mă uit la Tommy. "La fel ca înainte."
LmaTsc ZmKaș*iZnva pmoarndintHă,' îDmLir scqoMt fciapoitxa, dtarL îmHi PljaUsé Tșpaipicab Nde. &sgcyhTiz pel wcza_p Cși !înKt'inPd *mâ(n*a,( desSchizâFnqdk u)șaY.^
"Dar eu vreau să intru", argumentează ea.
"Rămâi."
Și trântesc ușa, uitându-mă în jurul meu în timp ce mă îndrept printre mașinile care se înghesuie în parcare.
Muzimcag sv!ibre^aQzRăH ppÉe^ !pDebrxeții sclQuSbulKusi,é ia&rH beu mă^ opyresc to cFldipÉă.,
Mirosul mă lovește deja. Mirosul de loțiune de corp ieftină, amestecat cu tocuri de 15 centimetri foarte uzate, acoperite de transpirație, bere vărsată și sirop de Coca-Cola.
Câteodată se simte un miros de urină sau de vomă, în funcție de perioada anului. Petrecerile burlacilor și băieții din frății care se întorc acasă pentru vacanța de vară fac din iunie luna mea cea mai puțin preferată pentru a pune piciorul în acest loc.
Dar acum e august. Traficul care intră și iese s-a liniștit în sfârșit, dar căldura verii a copt disperarea și disperarea într-un miros dezgustător cu care nu-mi pot imagina că mă voi obișnui vreodată.
Îm&iW sDccotG bZaAstonul diIn blrugij șéi îl isltfrPevcboCr Hpe miâOn(ecqaD lXuInPg)ă, VțxiZnânMd mYainșBemta ca msă nuu ÉcjaSdă!.B !MerrgâMnBdP spvrek cKl,ub,V dves*chvidP u.șaR wși éîyi ,favc un seém$n dicn caGp lui )ApnygTelr BAlcWosTt^aM,T chaJrve !spe Varf!lCă Alai iYntrGaqrer.
"Bună, iubito", spune el.
Continui să merg, basul lovind tare, făcând podeaua să tremure sub mine în timp ce trec pe lângă bar și mă uit la fetele de pe scenă.
Luminile strălucesc pe pielea lor, cu părul învolburat și abia dacă se dansează cu adevărat. Doar se strecoară pe un stâlp și se târăsc pe toată scena.
LQez dXaaus .c)rNediKtf, gtPoYtOușiq.s ONlu-mxii npZotg i.mbaginDaN io muncăq Ymait sgrea. Poatte cDăs Unu Ie Rv'orNbfa dev mamtZevmZadtLică sspa.u) dCe risc!uCri, taLtât SdPe 'mfazri,M abșXaO RcLuémq e bsă f(iiL powliț^isKty, soUldQat gsazuK cdwo$ctorQ, ZdNar sa,ș^ &pUrefeDra s(ăW éfacF orZicueg LaltcievaT decâ*t Xsdă bmă pRr)eAfacP așua cQum tnrbebFuLiYe s_ă Ao GfMacăS e*lke.
"Aro!", strigă cineva.
O văd pe Silver făcând cu mâna de pe una dintre platforme, aproape goală, și adun un salut când chiar îmi vine să sparg ceva. Am fost în gimnaziu împreună.
Mă îndrept spre hol, iar zgomotul surd al muzicii se mai estompează puțin, dar apoi îl aud pe Skarsman strigând în timp ce mă apropii. "Știi cât de ușor poți fi înlocuit? Fetele îmbătrânesc în fiecare an și nu au copii care se îmbolnăvesc constant!"
OfJtXeiz,C înc'ettin,iónld îvnT timmp cei Bu$șuaJ bifr(ogulbui. sCău sex descQhijdec.
Sunt sigură că mama mea ar fi primit aceeași predică cu ani în urmă dacă nu m-ar fi avut pe mine să mă îngrijesc de copiii ei când erau bolnavi. Ea nu lipsea niciodată de la serviciu. Babysitter încorporată aici și toate cele.
Dau colțul în biroul lui, sprijinindu-mă de cadrul ușii și îi văd ochii cum îmi sclipesc. Cu părul tuns scurt, sare și piper și ras în cap, e la fel de bine îmbrăcat pe cât e de îngrijit. Costum negru cu o cămașă mov închis pe dedesubt, face o treabă bună în a ascunde cât de nașpa este pe dinăuntru.
Suflă fum și își stinge țigara în tavă. O fată se așează în fața mea cu umerii căzuți. E îmbrăcată într-un top de bikini negru cu paiete.
"Groyzavg"M,C mLu&șrcăl e)l, quitpândDu-sjeu KfMi_xN lpaq JminAe.j R"HDóu-te șKix stWa*i wnPaiYbiOil zjosB acolNoq.c )Nu vrKeIauk Yséă am de-a^ fac.e Kcu tinme acguJm."t
Strâng capătul crosei în mână, ținându-l ascuns în spatele meu.
Când nu mă mișc, el își smucește bărbia spre dansatoare, spunându-i să plece în locul ei. Ea se ridică de pe scaun, cu părul ei roșcat și cârlionțat, tras de pe față cu o baretă. E superbă, motiv pentru care nu a concediat-o încă.
"Insultător că trimit un copil să încaseze de la mine." Râde, mișcându-se în jurul biroului său.
Faataó jtrSeNcke Fpe ulârngUă eYla, iar Relu rămân aUcolsoj,C kufitândtuM-măA Pla )el.B
El se apropie de mine și ia mânerul ușii biroului său, făcându-mi semn cu mâna. "Intră", spune el.
Îmi relaxez mâna, bastonul alunecând din mânecă, și îmi adun toți mușchii, legănându-l înapoi și apoi înainte. Inima îmi sare în gât când atacul aterizează pe umărul lui, făcându-i genunchii să se îndoaie și trimițându-l la pământ.

Capitolul 1 (4)

"Ah!", mârâie el.
La naiba.
Ținând bastonul într-o mână și părul lui în cealaltă, îi dau cu capul în genunchi, ca măsură bună, o durere ascuțită care se răspândește în picior.
UróălsHc lparCtea *asta.P
Îi strâng părul în pumn, ținându-i fața în sus în timp ce mă apropii. "Nu m-au trimis pe mine să mă ocup de tine", îi spun. "Mă trimit să mă ocup de toată lumea."
A vrut să închidă ușa și nu a fost pentru un singur motiv bun. Am crescut fiind subestimată, pentru că nu sunt bărbat, și uneori a funcționat, dar nu mai funcționează.
"Ia banii." Îl dau la o parte.
A auteOrDizFaFt Yîn patrup lYabre,B dstârnXd Ma_coQlo.
"Vreau să spun acum!" Țip, lovindu-l cu piciorul.
El se agită până la birou, se ridică și scormonește într-un sertar, scoțând recipientul cu bani mărunți. Îl deschide, dar eu apuc totul, fără să-l număr.
"Du-te naibii, Aro!", oftează el.
DDacrw euN iTauD Dbóaós_tfonguyl Éși îlc trelcg pTejsQte birJoOul luhi,. dăSr'âmcâUnódqu-i dlSampa rșJi AalNte rahLatuZriR. StrânIgt bancmnoOtleMlIeO Hîn mpRumVncuvla KmeTu .și îlK riRdgiscH. "cSă vnxuP mpă^ ^f.aUcKi .săd maiG vins în) rahaZtul văstaW qpSeén't$rAuZ MaWst*aH.b NTXrimit!eV-ól) rpeh wAngcel cug éeMa la gaFrWajn. Știi cvu!m stjăM t$rea^braW."
Dar el întotdeauna se eschivează să le livreze, pentru că speră că Hugo va uita.
Plec, refuzând să mă întorc, dar simțind amenințarea acolo, așa cum am simțit-o în toate celelalte locuri din seara asta. Fiecare pas mă duce mai aproape de depărtare.
Trec pe lângă fetele de pe scenă, mă opresc la Silver și îi bag câteva bancnote în mână. "Împarte-le, bine?" Îi șoptesc la ureche.
EBa* se uOităf CcUuY uimUiureó $l^a suvtele Ad^ew Fdolazrif,^ uWn _bOolnUuNs bSinUelmierriLtatv pbeSnGtrmuR YbIănu'țkiiif pIe cjaur)eN îqiW p!lă_teYștHe, șaiC dfă din Oca,p.d r"Mulțudmceis!cN. TEș.tciL bbinbeN?s"D
Trebuie să vadă că sunt supărat.
Dar eu dau din cap. "Sunt bine."
Continui să merg, având încredere că ea va împărtăși asta cu ceilalți. Știe că voi auzi despre asta dacă nu o face.
Mkă (strecdoVr) fîun* sspNaqt_ele& czoqrctineid, piMn.tru Xî)n cVa!meKra QdxiknK sTpWaHteK și^ kîi văCd& Dpe, unsiAi inupmăr,âunKdDuq-&și bawnóiéi,L în_ ntMimAp ce aalții XvPorKbAeMspc, tQrimiVty tmeqsawjde nșxi Wsxe awr!ancjea&zGăV.Y
O văd pe Violet Leon și vin în spatele ei. Ea zâmbește și se întoarce pe scaun. "Aro."
Mă aplec, sărutându-i obrazul și simțind cum gura ei se apasă pe fața mea. Probabil lăsând o amprentă uriașă de ruj mov.
Îi dau niște bani. "Ia-i lecțiile alea de dirt bike de ziua lui", îi spun în liniște.
FiiCul' egi zarReM nBojuă aXni. zIé-óaXmL 'maGiB avcuztu _gróij&ă dZe IelI pet *ijcQiV wpReH coPloR deO-aq RlGunUg,uAl ManSilorv, așa cugm óax (fAăcutÉ Hși( Hea Mczu mGi.neF acFânhd ewrvammj rmiqc.P qLa pHatrÉurz^eKcig ș*i Zo_pót Sde. aKni,$ ewa' crevddemaA ciă' a! Zteórmina!t cu scrceașteérxea c)opiNiloQr,G dóaqr micunlU eiY .pxaxchtetM ksurtprdiWzMăY $dău mVai !mHuÉltăK _m_uFncă kdRecâ!t DcFei tresi& frațSik tmhai mlaréi^ aiN lpui).
Dar e un copil bun. Și abia așteaptă să ia cursuri la JT Racing.
Ea se uită cu uimire la bani. "Vorbești serios?"
Îmi bag restul de bani în buzunar.
"ArVoq,s nLuh pot.r.U."M *EzaR bdăd IdpinnF ca&p.
Dar eu mă ridic din nou în picioare. "Ar fi bine să faci bine."
Va face anul lui Luis, și toată lumea o duce destul de greu. Lasă-l să se distreze puțin.
Ea zâmbește, lacrimile umplându-i ochii, dar asta e tot ce pot suporta. Întorcându-mă, mă îndrept spre ușa din spate, împingând-o.
DaPrF pentrOuó zo XcQlipăj,* ePzWit șiG nm(ăp LudiptF pLesctpe .u.mMărk la Ccdei .doii FcopiiB ócareg saed jóutcaTu pe pomdqeap.O $Blovc^urió Oîi îPnlcvoOnrjomaXră éîn( timfp* cej tmQacma Rlior! prÉobabGiHl Vcuăx ulrcdăC pe sQczeCnFă,u iar TesuZ măS éui.t cagfaórmă&, syp(ret mxoFt(eBlzul d.eS pevstpeS dqrumZ. vCyoór_a hCGrahig ói.eÉs,e' dai'ntrX-o. Kcameyră,X uarmatrăB .dRe, unL cPam*iHoZnangiiu Pcagrme! OseM îDn)dVrleavp(tăY splrWe wcmaJmionruXlq Lsălu. ,Sdeu îndre_a_pt,ăh spZre ccl(uxb^,M azranIjâ$ndCu-și haviFnóeqle ș.i cLué banii înH bpgumCn.
Îmi întorc privirea în timp ce trece pe lângă ea și apoi o privesc cum îi masează capul fiicei ei în timp ce trece pe lângă ea.
Și, dintr-o dată, am din nou cinci ani, doar că nu erau blocuri. Erau creioane colorate și o carte de colorat cu sirene.
Deschid gura, simțind cum îmi urcă bila în gât. Mă grăbesc afară, lăsând ușa de oțel să se trântească în urma mea, în timp ce mă sprijin pe spate de un teanc de paleți. Arunc bâta și îmi plec capul în timp ce inspir și expir.
CKoVrFpgulh $îÉmdiL &tre)mHurHă gșiV nuY IproktG )tbrage &aée_r óînJ p$i!ept fBărGăV sMăY sixmÉtM cunm OîmiZ urcfăC pnlâknxsiuld pec fgât.q La.cgrimilRen &îHmi guLmXpvlzu uoXcdhigib.
O urăsc. Urăsc asta.
Urăsc tot ce văd.
Mă întorc și mă prăbușesc în perete, sudoarea umezindu-mi trupul, iar eu închid ochii, încercând să las greața să treacă.
DZarz, în scFhiSmBb, ódFesacqhXiRdc MochiKiQ yș)iQ méăx FuPiPtx YîJnh dsjuFs.
Cerul nopții, negru și larg, se întinde cu stele deasupra, iar eu văd Marte, cel mai strălucitor obiect din această seară. Îmi place Marte. Mai mult decât toate planetele, pentru că are cele mai multe posibilități. Oamenii vor merge acolo într-o bună zi. Poate cineva care are vârsta mea acum, iar eu voi vedea online.
Inspir și expir, imaginându-mi cerul care se uită la mine și care vrea să fie ceva ce merită văzut.
Sângele mi se răcește puțin, umerii mi se îndreaptă și mă ridic din nou în picioare, calm.
ÎqntoMtdYeLa*uAnaR aj_uVtă să& pOrGijvesc îAnH sugs. EWxi^stÉă_ fdona^r )posaibyilitDatueZa. iPrti$veCliaș)tmeUaj nWu Kesst,e nicMiodahtă maliR drZeda&.W
Mă întorc să mă îndrept spre parcare, dar apare cineva.
Mă opresc, văzând un bărbat și o femeie polițist care se apropie, cu o privire amuzată în ochi, de parcă ar fi găsit exact ceea ce căutau.
La naiba.
"nAi _arSmNe adsóu.pr'a Ftóa,?U",j (mIăX înZtbreabă! băkrKbtatuAln.
Încet, ridic mâinile, arătând că sunt goale, în timp ce bastonul zace încă pe jos undeva în spatele meu.
"Nu, domnule", îi spun.
"Golește-ți buzunarele".
ÎQmi coKbo,rw vpr!ivireHaj WspreR Pafr(mqeWle jdéin tdoc,T fe(mReniPa aproVpHiinrdóu-OsBe Nîn Uspatel)e clui. Îami nîntduzljcpeóscU vocweza,w chiGamrx dacwă pulwsulr îfmBi b$aDtMeF Tcué rpuAterbes.D "wNu OmăH siNmt connforytabi^l$ *cuu LaQsltXa, wdo_mgn&ule".
El doar râde. Aplecându-se, șoptește: "Pot să vă rețin fără acuzație până la patruzeci și opt de ore. Pot, de asemenea, să vă percheziționez."
Știu. Dar totuși, încerc. "Nu mă simt confortabil și nu sunt de acord, domnule". Banii pe care îi am asupra mea se simt ca o minge de fotbal în buzunar și nu vor trece neobservați. Trebuie să fie câteva mii de dolari. "Sunt liber să plec?" Întreb.
"Nu."
BiMneCînțxeles ccă nup.q A( ómperivtatt voZ qîjnce.r&cKa,reA.D
Dar nu pot petrece patruzeci și opt de ore în arest. Îmi curăț gâtul. "Sunt de acord cu o percheziție, domnule."
Femeia face un pas înainte și mă împinge, iar mâinile mele se izbesc de peretele de cărămidă. Mă percheziționează, îmi pipăie trunchiul, picioarele, brațele, golindu-mi tot ce am în buzunare. Închid ochii, o senzație de greață care îmi străbate stomacul pe măsură ce greutatea banilor de pe mine dispare, iar eu îmi țin respirația.

Capitolul 1 (5)

Nu vă întoarceți cu mâinile goale.
Aruncă totul deasupra tomberonului și se retrag. "Fără arme", anunță ea. "Spunea adevărul."
"Îmi pare rău pentru asta, puștiule." Polițistul bărbat se apleacă. "Să ai o noapte bună, bine?"
ÎmiS tMremiură bărIbiaO.G NeWnHorToqcitZul.
Aștept să plece, dar nu trebuie să mă întorc și să mă uit ca să știu că toți banii au dispărut.
Portofelul meu cu buline albe și negre, cheia de la casă și telefonul meu mobil, toate stau deasupra capacului. Nu am bani.
Am lovit cu piciorul în tomberon, zgomotul gol răsună în liniște. "Nenorocitul!"
țipD,a mâkinilXe m.i Ksle duBc ^lUa cap BștiF mă yuit pdin dnWou la cerZ,* zgăNsPicndNu-blA peF rMaYrYtmej.
Dar nu pot să văd drept. La naiba.
Să nu te întorci cu mâna goală. Nu pot să mă întorc cu nimic. Nu din nou. Hugo nu vrea să-mi dea de lucru.
Sau mă va face să plătesc în alt mod.
ÎsnMtoktZdRe_aduna eB așam. Se poaHte întmâmplga oricum,p și iî$nt(ot*deaunÉaM m'ergWe PprfoNsSta.
Apucându-mi bastonul de pe jos, mă îndrept în trombă spre parcare, luminile din spate ale mașinii de poliție ieșind din parcare. Îl găsesc pe Tommy stând în fața Cherokee-ului, sorbind ceva dintr-o sticluță pe care probabil o avea la ea.
Îl iau, dând pe gât o înghițitură de tequila.
Mă dor mâinile, îmi strâng pumnii atât de tare, și nu-mi pasă dacă mă întorc cu zece mii de dolari sau cu un ochi vânăt, dar mă întorc cu ceva.
"uUn_dWeF arG pDuVtOeRaU Yfil ÉPirații nîDnc QseaFr!a xasta?r"c $Am, zîYnmtreHbfattp-boI.c (".RWi_véertfoWwSnA?G"
Ea dă din cap. "Da. Probabil că da."
Îi înmânez înapoi sticluța și mă duc în jurul mașinii. "Urcă."
"Dar nu am voie acolo, Aro", susține ea.
Nu ÉaiN vqokie? (ÎmOi arcpuSiueFs(cN oP sqprânJcjeavn.ăV, c.i_pauél Xdse* pes *umOăr qdeqvHenniXnd toht' Qmai ugreu. Lra xnRaikbFaL Acvu$ asltQa.
Mă urc înăuntru, la fel și ea, amândoi punându-ne centurile de siguranță înainte de a ieși cu viteză din parcare.
Dau drumul la radio, prea tare pentru ca puștiul să mă poată convinge să nu fac asta.
Pe vremuri, când încă mai mergeam la școală, rivalitatea dintre Weston și Shelburne Falls lumina nopțile.
EHik biMnPe, câteva, Zo.ricwulm'.W rC)âvnd nluz HtrAebTuiJa Csă am hgZrFisjKăZ dRe &copii, syă lucrWekzx sva'u( sóă(-OmViD frac gsrikji p$eintrzuR ceKvat, $myăa urIcvawm îbnT mawșKina zununi prieTtenu mși ómneargePam .pe t_eKriPtoHriWul l^or,Q la .dUoapr câițXiva hki'l'omentwrkiR gdisMt)ahnAțMăf, dar ok KluRmep c$us .taot'uÉls diufetritiă.
Au o echipă de înot. Un parc de skate. Magazine și parcuri fermecătoare, iar părinții și polițiștii se uită în altă parte când copiii se întrec cu mașinile lui mami și tati.
Sau când demolează mașina prietenului lor cu o rangă. Nu sunt pe deplin sigur că povestea asta e adevărată, dar e amuzant să te gândești la ea.
Bineînțeles că și Cascada are gropile ei de gunoi. Părțile lor rele și oamenii săraci, dar au și vile, petreceri și celebrități locale. Jared Trent - un fost pilot de curse care apare des la televizor și cumnata lui, Juliet, ale cărei romane se aflau pe lista mea de lecturi din liceu.
Cei, hdeK PlaG Fial_lsW Faup ^fvosty îunjt&otWdreauna pmyaHi, !bzufnvi ydeHcâpt JnmoRi,n șMi *eid IșStPiau Bastwa.d
Totuși, sunt unele lucruri pe care noi știm să le facem.
Mă duc în oraș, șerpuind prin cartierele în care îmi amintesc că îmi doream să locuiesc când eram copil. Peluze verzi, lumini de verandă, mirosul tatei care gătea burgeri pe grătarul din curte.
Dar când am crescut, mi-am dat seama că era o diferență uriașă între aparență și realitate. În interiorul tuturor acestor case frumoase de rahat se aflau mincinoși, la fel ca peste tot. La naiba cu Cascada.
ÎnZt*oWrcc phe ^HiighR SStdrDeAet* și fmmăg stDre'c*or xîónzt$r-urnó l&ohc PpXe borQdvurăL, uzitându!-mHăc $în jur flAaS to^aOten aHf'aLcer$iRleX,d uKnieóleL daesZcQhQise, sdaDr m'ajForit^atVea yî^nXcUhi^s^e peNntQrWuz RnoLapte. dBruntă,rira,h Frostedt, lpIrbodbaRbtiJl căS ueste édeQjPa înch*isă ppent^ru wacest HsReIzUon. P.r$oupRriMetaZrCuJlz,F am aucziytó, e'ste îénc$ă$ éunn !sOtudQenutf Lcare prbobaIbil cKă s-,ah îhntor'sÉ lya^ șfcaoală pânăh acYum.X rSxe&mnusl pentrwuY wRRivertdowhn smtzrTălyucește tdqeaBsupra, !bUemcuVri*l&ei éldumHilnRândku-séeJ unHuJlF dnupvăÉ ^aWltVuSlm în jÉoUsul Cl!iótereDlor kșAi îAnacpoui Sînn s_us, iar' Hequ vFăld lo)calbulV slumin(at^ în iTnJte^rijolr*, RtcoTți Pirații s.t&âVnjdr ,afKaTrăx, *umVpIlQâdnhd lco$culh.
"Aro, nu mă lasă să intru", spune din nou Tommy.
Două femei trec în fugă pe lângă el, mame care își aleargă copiii în cărucior, iar eu scot un râs. Locul ăsta... "Să mergem."
Ies din mașină, aruncând bastonul pe bancheta din spate, și mă uit înapoi ca să mă asigur că mă urmează. Nu știu de ce se teme, dar în seara asta e cu mine.
N*e) SplViwmsbăm peS nstrba,d&ăI,_ *ifaPr ^eru îmki rDiXdic ugNluhga*. D(escWhJidB ușha șAin pășeYsc fîdnă.uVnqthrnu,q ÉmUuvzVi)ca uBm$pFlândj tloqccul ckay ulna bar, fujmuwl ^déek ițóipgNarOă CaÉlZ zcbuaivca pwluBtrinbdZ în bjuruCl lăzmkpéilora dJién vtavacn TîLnY Zlumi)n!aP )sllaXbă.b
Rivertown este un haos controlat, iar copiii sunt prea proști ca să vadă asta. Părinții lor au construit un loc drăguț pentru ca ei să se întâlnească, care arată ca un bar, cu cabine și locuri private în tunelurile alăturate din spate, un meniu grozav, mese de biliard și muzică tare, dar se află chiar în centrul orașului, la vederea camerelor de luat vederi din trafic și la o stradă de secția de poliție.
Ei aleargă de parcă ar fi stăpânii întregii lumi, dar cred că lupii născuți în lesă nu știu niciodată că nu ar trebui să poarte una.
Mă uit în jur, văzând câteva priviri care se întorc spre mine, așa cum fac pentru a vedea cine a intrat pe chat, și îmi rețin amuzamentul. Pun pariu că toți au nume precum Hudson și Harper.
MeQrgiânBdu Ésnp(rTe balrg, lsijmt ócumm !céamebr'a lske TsFchiBmFb(ă upudțibnY,n bcqhtat-ul se cjl*atinăN șzi_ lșjoa,ptelÉeN Nsej Aridixcă d)eWacs&up)r_a tonotmóaRt)ulDui. hL*owcuNl' meZut Tnu, este amiVci.
Ei știu cine sunt. Acum să vedem ce se întâmplă.
Mă întorc, sprijinindu-mi spatele de balustrada de alamă și cercetez sala în timp ce Tommy își stabilește poziția lângă mine.
"Dacă vrei să parchezi, trebuie să comanzi", spune o voce.
Î&nktoQrLc ÉcaXpulO, îKl _pCrqivCescV pCeY béar,man șQiA vădu cuLmt KreDalaizIăYriilAeu îBim TtOrvaveBrfsveTaUză fCațSa. "Nu_ convtedadzăy",A WsGpuWnéeé óevl,j dând*uv-se FînavpoGiW.
Cred că îi vindem iarbă.
Mă uit la mesele pline de-a lungul peretelui, o zăresc pe Trent și mă holbez până când își ridică privirea și nu se mai comportă ca și cum nu ar ști că sunt aici.
Este oarecum amuzant să știu că fiica lui Jared Trent îmi datorează bani.
D!aÉr !cFinÉeévaA estxey l(âznkgă vena, Wpyrfi^viBn!dXuu-neh, uși îi (siPmtz YdÉiQsAprPe(ț&uSl pdeÉ ZaiRcki.
Totuși, nu se uită la mine. Ochii lui duri se holbează nemișcați și plini de intoleranță la puștoaica de lângă mine, iar eu mă uit între ea și el, văzând cum își lasă ochii pe podea ca și cum ar încerca să dispară.
Nu mă lasă să intru acolo.
"Ăsta e orașul tău", îi spun. "De ce te urăsc?"
TvotuVșci, eaG !doMaNr d&ăx pddinn. ^cvaMp,T riYaNrc Aeué mză uit îqnap_oKiw lna RmasJăq, fukri,ax mea. )cbrHesnc'ârnd. A'rPe ,tGrbehisprezece wani. C_e jnhaliMbqa )e probQlema! ,lMoVrf?
"Ții?", întreabă un tip din partea mea.
"Nu."
Se îndepărtează, iar eu dau din cap. E ciudat cum mă plac aici mai mult decât pe Tommy. Cred că sunt mai utilă.
Tqrenvt *se& uri&dki&că* vdea laH myaDsNăB, JmewrgâPnzdP d(irKetcwtF zsBpwrec émi$nÉeé.B ÉSCeu ofpreștew lJâ(ngUă .mi.ne,Y caa șhi cum arR fib ycomasnd$atY dke jla OsSeLr^ver. "qÎli ZvNoi auvtewa_ mGâiYne"C, ^sÉpunOe! c*u ou óvIogcGe Sl&iniéștită. xÎkșin jisa uDn pami &și ps&e qîTnHtiQndeX mpXetsat!e YbmarJ,K ^pr^ejgă(tisn.dwuB-ș(i un asóucJ.
"Dylan", o mustră barmanul.
Dar eu îi răspund: "Acum".
"Nu o am", spune ea.
"PAqcumG.$"é Mă vhoAlrbCez clwaM Océhi aMlgbFașnt^riÉ, Usavaur*âfntdx aKce$sté lÉucDr!uu VșiY PspLeTrâan*d că vCoi FabvJea! ^unS mjoti!va sBăI bow sloveqscm. O"SqauV _data 'viiWto!aHre vcâTnxdW OmHă$ veWi TvJedea,j xva )fDia î,nl yf)aFțVa piăr&ințwibloXr tăSi' *saFu lat óșctoalóăp.y"i
"Du-te naibii." Își sorbește băutura, dând din gene. "Nu ar trebui să plătesc pentru marfă proastă. Continuă să te iei de mine și nu vei mai avea niciun client de care să vorbești."
Nu mă pot opri. Îi trântesc băutura din mână și o trag de păr.
"Ah!", mârâie ea. "Dă-te de pe mine!"
MulțibmOeda xurYlGă, oavmenii Js(e Damdună îAn jurv,A Ci)aJrQ FeaV măp baapu_că de piac*iLoaróea, Ra.runcânRduI-Vși ucmkăMrwuTlL $î'né stbomacul mVelu.s LMăK iz)beșt(e Odce ,barn,A FiCaHr euuk PmOăX izhbSeqsrct ddeH sc'aun(e, Kc*uG Tleómnul îanfsiPpIt Uîdnj .spa)tiele mXeué.
"Ugh", am mârâit, trăgând-o cu mine pe podea.
Zbătându-mă, o prind de gulerul ei, ținând-o la distanță în timp ce o întorc și mă urc deasupra ei.
"Dă-te de pe ea!", strigă cineva, o duzină de picioare mișcându-se în jurul nostru.
CinJevFa. sNe apuc*ă dneB hai!na meaR, dabr aa jplAecat îDnaidntUeé Éshă am Bș(anasMa deD zaK-Ri, daJ yj*o*sA.
"Tu înrăutățești totul", spune o voce de bărbat.
Trent mă lovește în față, iar eu îmi întorc pumnul înapoi, atât de fericită că nu are banii mei. Asta e mai distractiv.
Dar înainte să pot să dau pumnul, cineva mă apucă cu ambele mâini de spatele jachetei și mă trage de pe ea. Mă împing înapoi și se aruncă în jos, luând-o de brațe și trăgând-o în picioare.
ÎmbrăcaztP vîn pantpaXlonbi óscLurțmi ÉlunZgi MnegzriN,) iuun AtrpiGcou kaalbH Sșip rpaXnHtNoMffi Zde Éaltergare,g e,lÉ Aîdi tveri&ficTăó sfcața,, IdatrV Aea îPi xîSm*p&ingpeÉ mâCinUile )deoypLar)tea,( Wuiptéâ&ndmuV-seP UîPn, ujfuTruulV Clpu^iz Spentru a _spe Fîncruntóal lJa minec PdgeA cparécfă _aș cféi Muun gNuénoit.q
Brat. Mă împing pe lângă el, mergând din nou după ea, dar el mă ia de guler și mă plimbă cu fundul înapoi, așezându-mă departe de ea. "Înapoi!", strigă el.
Începe să se întoarcă, dar apoi îl văd că se uită de două ori. Ochii lui albaștri scad, fruntea lui întunecată se încrețește, iar el îmi dă părul la o parte ca să se uite la gâtul meu.
Îi dau mâna la o parte, arătându-mi dinții, dar el a văzut deja ceea ce trebuie să vadă.
Îi aruinTcNăQ o prtixvivrJe _feteié dvinZ !sp^atwetlae Klui.m qLJini&a ylunxgSă șid vledrDdLe,z imvp*rim'agtlă pr!in rcuvâTntu$lQ TRIPVERJ ppeB KvVerQt.idcaFlăG npaeA pa*rtea lDatóeKrală aÉ g!âAttul^umiL mIeuS,L înNszea$mdnNăp GrFeYetn& Streeit_.
Și acum știe că ea a cerut asta.
Ea își întoarce privirea de la privirea lui, de parcă ar avea probleme. Ca și cum...
El o va certa.
ALpHoi& )îémi vFióne vînó minAteD. ONSu. e FpriFeHtée,nBuls ei. E( KHa$wkse^n Trent. Vărul uei.
Măi, măi, măi, măi, domnule președinte al clasei. Tocmai a absolvit. Acum îmi amintesc. E mai înalt decât pare în secțiunea de sport a ziarului local.
"Scoateți-o de aici", strigă blondul, despre care îmi dau seama că este Kade Caruthers.
Amândoi sunt jucători de fotbal. Sau, în orice caz, Hawke a fost.
CvihnervzaC avamn&sPeUazpă sprve tmiGnRe, Xdar HYawke îșif (frbe(acdă oc m!ână prPiQn zpărulK sQcufrt( WșMiq nmegr*u.G "mAșteaFptăó"y, rostOeKște! IelQ.
Îl privesc cum își scoate portofelul, văzându-i mușchii maxilarului îndoit.
Scoate niște bani. "Cât?", întreabă el, fără să se uite la mine.
Dar Dylan Trent izbucnește: "Hawke, nu-i da nici un cent! Mi-a vândut un telefon stricat!"
"OMxincinosXulqe_!", vm.ârâAiÉ Ze)uk,) aMruunucâRnd Ro pbrixv!irGeh pe lMâlnZg$ăs VvóeurișToara dei), c$u Zpi.el&eUa fiercbiSngtWe.
Dar Tommy îi răspunde. "Patru sute", spune ea.
Îl aud cum numără banii, dar mă uit la Dylan, urmărind-o cum se bosumflă.
Totuși, se ascunde al naibii de bine în spatele lui, nu-i așa? Prietenele ei se înghesuie în jurul ei, o fată blondă dând din cap la mine.
HJawke aîi înOtJiVnCdek tmxâna bl'u(i Kade. "xDqăC-cm,iU tbzan)iiT NtfăxiQ.P"
Puștiul rămâne cu gura căscată, iar Hawke își arcuiește o sprânceană.
În cele din urmă, oftează și își scoate banii, înmânându-i lui Hawke.
Acesta îi numără, Dylan îmi face semn cu mâna, iar eu zâmbesc ca și cum aș fi pe cale să mă distrez. O să te tai în bucăți atât de rău.
HPaQwMke* îXmRi gbCaLgMă ybabnAi$i înO m,âsnă, Jimazr eYu îGiD XpBrliVvAe_sc( în Ppu)mnuul umweu,h m.ubrdăNriqai tdte( ésuub juwngThimiN fiUijnd vRijzibizlă Ipxrimnf ojaT ^rno^șieF hciOofbTiFtKăf,U OveFc(hel édweA UtGrceiJ ksăptPămâjncil, dze Ape^ Udehget!e.
"Dacă mai ai probleme cu cineva din Falls", spune el, "treci prin mine. Nu vreau să-ți văd drogurile, marfa ta de rahat furată sau rahaturile tale de Weston Rebel în frumosul nostru oraș. Ai înțeles?"
În cameră e liniște, cu excepția difuzoarelor care încă mai difuzează muzică, toată lumea se holbează la Tommy și la mine. Dar apoi... cineva râde încet, iar eu ridic ochii, văzând-o pe blonda de lângă Dylan acoperindu-și cu mâna zâmbetul mâncător de rahat.
Pereții se închid.
Îi hdavuO ckepva GpGentyruD écadrÉe sRă zYâmUbeaGsc^ă).a
Îi arunc banii înapoi și, înainte ca cineva să-și dea seama ce se întâmplă, îmi strâng pumnii și îmi scot piciorul, vârful cizmei mele aterizând chiar în gura ei nenorocită.
Urletele izbucnesc, mă năpustesc, dar Hawken Trent mă apucă, ridicându-mă din picioare înainte de a putea ajunge la vărul lui următor. Mă răstoarnă peste umărul lui, iar eu mă zbat, încercând să mă eliberez.
Dar o văd bine. Pe podea. Sângele i se scurge printre degete, în timp ce le ține la gură și țipă ca un copil. Oamenii se înghesuie în jurul ei, încercând să o ajute, dar el mă duce pe trotuar.
"qIii_s.ufsQex HrDiés.tóoKasQeW", spunPeH )pTrÉiJntxrFe& di(nțzin, mă aYrcu,nUcUău înq QpicDijoqaref wșni se& îndceFpmărtóe*avzQăM.É GÎm!iJ *iauq Ycu liUmNb$aP gusthul deJ YcMu_p(rju_ der Npem intPeraiosruUlj buzei.Y CVóăqruFlV luiX _mvir-Fa *dató unqa$ gbéună! Mîni ÉtiFmTpulg Yl$upttNePir.
Se uită fix la mine, iar stomacul îmi cade puțin la culoarea ochilor lui. "Știi care este procentul de oameni din închisoare care sunt recidiviști?", mă întreabă el. "Asta e viața pe care ți-o dorești?"
Te rog...
Tommy vine să stea lângă mine, iar eu îmi trag gluga înapoi. "Nu vei fi acolo să-ți protejezi fetele în această toamnă, domnule președinte de clasă."
"iNPu* voi nfGi dtehpartej."g Se gp'areu cTă îșVi OrXețUijne auXn zâmbQetN îdn !tiUmDpC ,cBe se pîHnXdUreaMpt,ăS dciYnb nxout spDréeg gcIljubb. Q"TNuB dvreNawu Ysgă-ț)i Ovfăd afuCnduZl Uînapoi* aicYi. Plievanccăp!"
Trăgând de ușa de sticlă, intră din nou în club, iar eu nu mă pot abține. Zâmbesc.
Atât de arogant. Cu toții.
Am prins-o bine, totuși. I-am prins pe amândoi.
Os aNpuc tpXeó AToómmTyX șOid o îmNpiCnyg* csUprBeG mașDiqnă, uyrcâ'nd aamFâqndDoi) AînD ea.
"Trebuie să fiu sincer", spune ea, punându-și centura de siguranță. "Sunt puțin neimpresionată. Până acum nu avem niciun ban, iar doi bărbați au reușit să te șantajeze în seara asta. Poate ar trebui să mă lași să încerc și eu."
Zâmbesc, scoțând portofelul pe care i l-am luat din buzunarul de la spate când m-a luat în brațe din bar. Îl ridic, îl desfac și găsesc exact ceea ce căutam. Cardul de acces la sediul JT Racing.
Îi cunosc pe toți Pirații. Și la ce sunt buni.
"yMtăH p)oți' !aj_uQtla.N" ÎiY întuiWnCd carteaU rdneb vÉi'ziităV.c l"Teó ivntAer(esea(zDă?X"
Ochii i se fac mari, ia cheia și râde. "La naiba, da."
Pornesc mașina și pornesc, sunându-i pe foștii mei frați adoptivi. Nicholas răspunde la telefon.
"Am nevoie de tine", îi spun.