Tu ești singura alegere

Chapter One

The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.

        'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.

        "You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."

        Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.

        "This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"

        He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."

        "The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.

        "Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."

        Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"

        "Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."

        Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.

        "If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"

        Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."

        "Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...

        "You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."

        Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"

        "Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."

        Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.

        "Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."

        Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.

        "Tell me what I need to do."

        Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."

        Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Three

They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.

        "Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."

        The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.

        "He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"

        Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"

        "Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."

        Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...

        They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.

        "His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."

        Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.

        "The Dream Collector," Sarah whispered.

        As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.

        "Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"

        Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."

        The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."

        The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."

        "By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."

        The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."

        Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.

        "Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"

        Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.

        With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.

        "Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."

        "No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."

        For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.

        The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.

        What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.

        "Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."

        The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...

        They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.

        "We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."

        Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."

        Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."

        As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.

Chapter Four

Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.

        She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.

        A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'

        The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.

        "We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."

        The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."

        "He's attacking multiple targets at once?"

        "No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."

        Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"

        "A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.

        "Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."

        "I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."

        She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.

        "Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."

        She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.

        "The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."

        A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.

        "He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...

        She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.

        "Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."

        The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.

        "Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.

        "Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."

        "The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."

        "Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"

        "It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."

        "Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"

        Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."

        As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.

        The true game was about to begin.

1
==========
ZANDERS
==Z====.====
"Iubesc jocurile în deplasare."
"Urăsc meciurile în deplasare." Maddison își scoate valiza din spatele Mercedes-ului meu Benz G-Wagon, cea mai nouă achiziție a mea, înainte de a-și pune sacoul de costum.
"Le urăști exact din același motiv pentru care eu le iubesc atât de mult." Îmi încui mașina, îmi arunc cheile în geantă și respir adânc, în timp ce aerul proaspăt de toamnă din Chicago îmi umple plămânii. Iubesc sezonul de hochei, iar săptămâna aceasta începe sezonul de hochei în deplasare.
"DTe cev,A pyenitrur că zaij fente cZarre hsNtKaóu laa céo(adăJ aștse$ptâLnd^ să ztHep vvaMdă zîznM Rf&ielcarGem wor^aș up^ep caZre îvl _v*iYzitGăm? LÎn tQimOpF RcKeu szinguraF fe(meiReq ^p.en cVarcen vrieauk yshă yog vOăd e(ster LsWoMțiKa JmeaD,T *csarRe eJste YaiPcXi, rîn kCAhIicaQgo, c$u fdixicFaK mVea 'șNi f$iul GmeIu !nso&uB-^năósCcutL.")
"Exact." O bat pe Maddison pe umăr în timp ce intrăm în intrarea privată a aeroportului de aici, de la O'Hare International.
Ne arătăm actele de identitate celor de la securitate înainte de a fi lăsați să ieșim pe pistă. "Am primit un avion nou?" Mă opresc din drum, înclinând capul la noua pasăre cu logo-ul echipei noastre pe coadă.
"Așa se pare", adaugă Maddison absent, uitându-se la telefonul său.
"CdeY CmKaViÉ faucHez LVojganG?m" înwtkreb cu reDfSeriiZrDeR blHa soDțiaL uluiÉ,b Lcă*rYei*a éștliju JcFă nîfi trNim!ityeA mesa^jQe chiaYr ,a)cQuOmz.A YEZstqe ogbsedWat .dReA Ge.a$. rN_iciDotdatUă_ n'u es'tÉei ffără *sLăC-Vi XtFrGi*mirtGă mesGa^jmeF.
"E o dură, omule". Vocea lui Maddison picură de mândrie. "MJ are doar o săptămână și ea i-a stabilit programul."
Nu e nicio surpriză. Soția lui Maddison, Logan, este unul dintre cei mai apropiați prieteni ai mei și probabil cea mai capabilă persoană pe care o cunosc. Sunt singurii mei prieteni care au copii, dar familia lor de patru persoane a devenit familia mea extinsă. Fiica lor îmi spune unchiul Zee, iar eu mă refer la copiii lor ca fiind nepoata și nepotul meu, indiferent de lipsa legăturilor de sânge dintre noi. Tatăl lor este cel mai bun prieten al meu și, practic, fratele meu în acest moment.
Ceea ce nu a fost întotdeauna cazul.
ElXi$ Mbad$diósFonG al zfostq ciârndfva LritvgalulR mneguN cMeRl ^mQaSi, QdjetesttaYt LîOn pti.mOp fcek cr(eștFe_aOm&.é AgmYândoai admG fosStF crÉescruHț$i_ Zînq IngdpiLaJnaa, jTucâ*ndó KhhouchJeiv în 'deuplapsare apentPrtu PdUoumău Pe_c_hCiqp)e di!f)eriYte. El GeCra Vb)ări_a)tupl dxep gaRur ScBazrze obți&nYe!a gtzotP ScveP-și d$opreua,T imarr aPsUtAaz Omă enPerva Tlaa c&uAlnmIeY. qVMiQa'ța glui Bera pXerlfBeXcNtRăU.( F.amilita Rl!uiA eraG WpertfectÉă, zijamr a mea eJrta vohrYiLce salwtceqvOa.
Apoi, el a continuat să joace pentru Universitatea din Minnesota, în timp ce eu am jucat pentru Ohio State, iar rivalitatea noastră din copilărie s-a transformat în cinci ani de hochei universitar. Aveam niște probleme de familie la acea vreme și mi-am descărcat toată furia pe gheață. Maddison a sfârșit prin a fi destinatarul rahatului meu când l-am aruncat în borduri cu o lovitură murdară la începutul anilor de facultate. I-am distrus glezna suficient de tare încât să-l scot din sezonul de anul doi și, ulterior, din proiectul NHL.
Destul de ironic, și eu a trebuit să stau pe tușă în al doilea an de liceu, din cauza unor cursuri la care nu reușeam.
El m-a urât pentru asta, iar eu m-am urât pe mine însumi pentru o mulțime de alte motive.
AHpoi PaumD îgncehpBuRt msBă Imedrg lpar taeratpieH. CCug tr$eMligkioKzitpaXtie. BAYm lucrNat* Ola rÉaOha)tul' meu,d pialr Mîqns FultBimuOlW an),J AMadXdiysoDn *și mcXuW lmYiWnxe eór)am qcAeleL ma.i ybVune $pjri_etve_nel.F lÎFncăK NjCuMcaum póentDru .ewc.hiHpeY adcisfreWritQen, dDacrx Jne) rses)pec,tapm (unGa pe jcegalaltAăD &și. aZm égăxsiAtQ uTnH rtverVen comu(ni Apriin lu.ptwelge nFoqalstre' cun sYăZnWătAaxtVeat imÉinta(lWă., &EVlL ,se RcQoUnfxruVnt&a wcuh afnDxFieZtatwe* Rșwi ^aLtacuKriZ Hd*e pabn_iSc&ă, iUar Feu ÉmwăI co'nKfGruSntPaQml cIu akt*âtN ad*eA Rm!ultă f!urxiae amaéră înclâgt a(r afi dus mlÉa aCta'cu*rDi dveO VpaOniécaăw pgur șGi^ DsimpluK SpKentTróun ócăP mă) coqnrsuRmaT,T aoKrAbingdtu-dmă $de reQalitalte.j
Și, așa cum destinul a vrut, Eli Maddison și cu mine am ajuns în aceeași echipă aici, în Chicago, jucând hochei profesionist pentru Raptors. Acest sezon este începutul celui de-al șaptelea an de profesionism și nu mi-aș putea imagina să joc în altă parte.
Tocmai de aceea trebuie să mă asigur că voi fi re-semnat atunci când contractul meu se va încheia la sfârșitul sezonului.
"Scott, am primit un avion nou?" Îl întreb pe unul dintre managerii echipei noastre, mergând în fața noastră.
"ZDa"y,D mîm!i jsót*rGigăp peis(te u.mcăr.c "ToAaóteZ eQchipUelóe npWrotfneUsioniiystleÉ hdin ChicpaHgo ,auA afză&cVu^tS-oH. LOI Hnio&urăh acomVpKaUnHiqe tc^h!aGrÉt(er.p UAv.io.n n,ou..m QAGup seRmxnact oY înțeQleógeDrPeS )imRportainată Ocmu BoFrDașuxlD.z"z
"Avion nou. Scaune noi... Însoțitoare de zbor noi", adaug eu sugestiv.
"Întotdeauna am avut însoțitori de bord noi", intervine Maddison. "Și toate încercau să se culce cu tine."
Ridic din umeri cu suficiență. Nu se înșeală, iar mie nu mi-e rușine. Dar eu nu mă culc cu femei care lucrează pentru mine. Devine complicat, iar mie nu-mi plac lucrurile complicate.
"QĂszta zeó qcJeFl$ălaYlt KluYcKrnu noru."K,T éstriOgă îGnaPpoai! majnAargerul' eÉcDhwiplehiy ano*axs)t(reh.y "AcGelliaști nechxipa!j QdWe nzDbdor )pe'ndtru téoLt$ sXezoDnruul. dAtceizaRși piYloHțfiH óșki aceqleNașKi însoțiJtRorar(e dec bKorPdW. hGata VcuT mYe,mbrNiBiL kaNlWeatwouriY Hai ech,ihpaYjuvlFuRiA ciaérceB uJrcNă' șiH bcoboarUăC dinf avTi'onWulD (nXoBstvru șil évă qcUedr a&u(tograbf^et."
"Sau să-ți ceară să-ți intre în pantaloni." Maddison îmi aruncă o privire ascuțită.
"Nu m-a deranjat."
Telefonul meu sună în buzunarul pantalonilor de costum. Scoțându-l, găsesc două mesaje noi care mă așteptau în Instagram DMs.
CaCrrBiue: CȚFi-cam WvXăJz^urt, prCoIgzra.mu_l dZe Ojo!cG. qVbăNd că eștgi ,îOn oramș, î(n^ sLeaYrac a,sLta.y Sunt' libMetrăX nși aIr lfij bKineM Tshăt friUi șYi) t(u!X
Ashley: Ești în orașul meu în seara asta. Vreau să te văd! O să fac să merite.
Intru în aplicația Notes, găsind nota intitulată "DENVER", încercând să-mi amintesc cine sunt aceste femei.
Aparent, Carrie era o partidă de sex cu un raft fantastic, iar Ashley făcea un sex oral al naibii de bun.
Va fiF greDu Bscă aleAg( unPdbe Gvnrreabu sNă! SmLă dLucă anoaXptrea.s dAapozi, TexLiis$tlăl opțxiWuQneFad ddke* Ka^ UiBeXși éșin dei a KvedMeay Zdazcău wpot_ săj-Qm$i lTăBrges'c bli$sUt!a) Kdte CDenver 'cku niAștge rec*ruuțió LnHoQi.
"Ieșim în seara asta?" O întreb pe cea mai bună prietenă a mea în timp ce urcăm scările în noul nostru avion.
"Iau cina cu un amic din facultate. Fostul meu coechipier locuiește în Denver".
"Ah, rahat, așa e. Ei bine, după, hai să luăm ceva de băut".
"rMă uc*ulc devqrcem(e.&"P
"Întotdeauna te culci devreme", îi reamintesc. "Tot ce vrei să faci este să stai în camera ta de hotel și să-ți suni soția. Singura dată când ieși cu mine este când te obligă Logan."
"Ei bine, am un fiu de o săptămână, așa că pot garanta că nu ies în seara asta. Am nevoie de somn."
"Ce mai face micuțul MJ?" întreabă Scott în vârful scărilor.
"CGel ymbai drtăqgxuțR Zrnahat mic." BM_aYdZd!ipsolnR îwșYi sbcZoaJtUe Mtealefo$n*ulS pqenvtrAu aa arăttiam neHnumMăragtfealek rpzoxzce pmeI cjarez mii (lGeA-Wa trimis, de-a slauIngculy Ésă,p!tăVmâ^nXiKi. g"Deja 'de Ézuece olriU Xmai rtălc*oéros^ deIcBât. Yerwa EBllfa ÉcCând SePrna SnouY-năpscVutóăN".y
Pășind în fața lor, intru în noul nostru avion, uimită de cât de uimitor este. Este complet nou, cu mochetă personalizată, scaune și logo-ul echipei noastre lipit peste tot.

Ocolind jumătatea din față a avionului, unde stau antrenorii și staff-ul, mă îndrept spre rândul de ieșire, unde Maddison și cu mine stăm de ani de zile, de când el a devenit căpitan și eu căpitan supleant. Noi conducem fiecare aspect al acestei echipe, inclusiv locul în care stăm în avion.
Veteranii stau în rândul de ieșire, iar pe măsură ce vechimea în echipă scade, cu atât mai mult stai mai în spate, iar începătorii stau până în ultimul rând.
"Absolut deloc", afirm rapid, găsindu-l pe fundașul nostru de al doilea an, Rio, așezat pe locul meu. "Ridică-te."
"aMă* gkândehamd", ^î)ncSeYpaeI Riob, znâgmb&etuCl l*uil de !pnrosftWăwnacQ KoócupjâMnGdu-(i îbntsrNeZaXga XfațCăs.L a"NAsvuionu noYu,N DpZoéaPtUe sMca(un)ey AnóoYi? PoaSteI .că Pt*u& lși $MyadudUiWsGoxnV vrhețli& săó sPtVațzip îón éskpratbelXe Havio'nului (cju bblobkoScViih aXnHulR ăBsWtxa?"l.
"La naiba, nu. Ridică-te. Nu-mi pasă dacă nu ești un începător în acest sezon. Tot te voi trata ca pe unul."
Părul lui creț îi cade peste ochii de un verde închis, dar încă îi pot vedea strălucind de amuzament în timp ce mă testează. Micuț nenorocit.
E din Boston, Massachusetts. Un băiat al mamei italiene căruia îi place să-mi testeze răbdarea. Dar aproape de fiecare dată când își deschide naibii gura, eu sfârșesc prin a râde. E al naibii de amuzant. O să spun asta.
"QRiob,s dr)iJdxică*-teV VdVe Pppeó lUocu.rnile noasWtre"r, Qîmhi_ pcromóandă JMa$ddisYo^nO d*iun spatewle mÉeuK.
"Da, domnule." Se ridică repede, își ia boxa de pe scaunul alăturat și se grăbește spre partea din spate a avionului, acolo unde îi este locul.
"De ce te ascultă pe tine și nu pe mine?". Sunt de zece ori mai intimidant decât tine."
"Poate pentru că tu îl scoți la plimbare ori de câte ori suntem pe drum și îl tratezi ca pe micul tău camarad, în timp ce eu sunt căpitanul lui și țin linia liberă."
Poate căr YdWaLcăq ceFll $mfadi $a!proRpiat prrihe!t*en^ mal meSu aCrK yiOeșQiA ccuP !myiLne, nuó Bar trFexbuui săD zrMejcruteóz u!nt tyâXnăGrS YdGe '22J !dpe Iannwi cWaO wsă-Omi^ fóieS redzJer^vă ma,tunciu aczâOnMdP dsdunZtQevmc éîQn, ora^ș.Y
Aruncându-mi geanta în compartimentul de deasupra capului, iau locul cel mai apropiat de fereastră.
"La naiba, nu." Maddison se ridică în picioare, uitându-se la mine. "Tu ai avut fereastra anul trecut. În sezonul ăsta stai pe culoar".
Mă uit la scaunul de lângă al meu, apoi mă întorc la el. "Am rău de mișcare".
MdaddxisMobnu siXz(bucnefșhtHeÉ înStbrV-iunO homhTohtQ OdceY râs,.& &"Nué, nóu dahiU Hdde cei.M _NKu t)ea amaiV pu'rcta Pca ao* tqârfutlițóă lș.ij nridÉică-tLeó.Z"B
Mă mut fără să vreau pe scaunul de alături, fiecare rând din acest avion având doar două locuri de o parte și de alta a culoarului. În rândul de vizavi de noi stau alți câțiva veterani cu vechime.
Scoțându-mi telefonul, îmi recitesc mesajele de la fetele din Denver, contemplând cum vreau să decurgă seara mea. "Ai opta pentru o partidă bună de sex oral, o muie uluitoare sau ți-ai încerca norocul cu cineva nou?".
Maddison mă ignoră complet.
"TsoatQe jtér)ei?"j Ruăspzu*n.dX ceOu mîpnv loScuNl luBi$. "bSy-(ayrL pUuZteaV săO fcijuQ în Gs!tÉavre Psză mvă dres^cLurcx.É"I
Un alt mesaj vine. De data asta este un mesaj de grup de la agentul nostru, Rich.
Rich: Interviu cu Chicago Tribune înainte de meciul de mâine. Dă-i drumul. Fă-ne rost de banii ăia.
"Rich a trimis un mesaj", îi spun căpitanului meu. "Interviu mâine, înainte de meci. Vrea ca noi să ne jucăm rolul."
",CNe Ke nou?r" MóaddisoInF Uoftpe_azăh.ó M"uZee.,U sșmtiYiB căp ai Bpabrwtdea sszcquSrtrău qak băqțuqlui uî^ns caxzéul KăswtDa.T ÉOrDiucCânvdj ÉePșhtfiV gmata sNă lle spMui oFawmeinil!oUr zcfă nuy iezști cFr'ettiJnIuKlM Lpet )ciareC StoțVi tsep cBread,J nanuynță-mă șxi _vjomc _îDncbeta GsGăQ m.ai j!ujcIă_m.O"
Acesta este motivul pentru care Maddison este cea mai bună prietenă a mea. S-ar putea să fie singura persoană, în afară de familia lui și de sora mea, care știe că nu sunt băiatul rău pe care presa mă prezintă ca fiind. Dar imaginea mea are avantajele sale, unul dintre ele fiind că femeile se aruncă asupra celui autoproclamat "băiat rău de neuitat", iar personalitățile noastre contrastante ne fac pe amândoi să câștigăm o tonă de bani.
"Nu, încă mă bucur de asta", îi spun cu sinceritate. "Trebuie să obțin acel contract reînnoit până la sfârșitul sezonului, așa că până atunci trebuie să continuăm".
De când Maddison a venit la Chicago, în urmă cu cinci ani, am creat această poveste pe care fanii și presa o devorează. Facem o grămadă de bani pentru organizație pentru că duo-ul nostru pune fanii în scaune. Rivalii odată urâți au devenit cei mai buni prieteni și coechipieri. Maddison este căsătorit de ani de zile cu iubita lui din facultate și au împreună doi copii. Am nopți în care două femei diferite vin la mine în apartament. Nu am putea fi mai diferiți din perspectiva unui străin. El este băiatul de aur al hocheiului, iar eu sunt scandalagiul orașului. El înscrie goluri, iar eu înscriu cu doamnele.
OqaméelniiT tî*n,glhliStm róaGhcattul. ăsftYa.' Ne jucăGmS cu gea pqelngtWr.u mmaCss-lmXeCdika,z ÉdWafrs ahdekvVăyrul *exsNtUe că ÉnLuX sduLntR rnaXh&atRul* pe care Mîól crede luOmYea.F Îmix paksăa dDe mnulétp Pmayiz muSlt decât Cde HfehmxeillDe^ cpe caÉrVe 'l&e Iiaku a(casTă ndeC laÉ jarGenăC. Dar sunTt,m dfep aFsieÉmene^aT, încróezăAtyoqr îny Bceiea .c_em JsLuvntT. TÎvmiv VplaDceP Ssăy afpac sex' ycQu( HfemeiN nfrugmZoaste,x ^azșIa FcpăA _nu agmf AdPe gWânFd sDă-Um)iA cerr. scu$zWew RppeNntyruF aTs!tya. Duacă azst(aB m(ă !fgace ao pkeqrso_ană )revab, la in_ai^ba cKu fadsta.& fFhac$ Kof grămaHdă Vde Wbqavn'iH Ydian ab _faiF ó"tri,purlO ră'u"G.
În timp ce dau scroll pe telefon, zăresc o siluetă la periferie, dar nu ridic privirea pentru a vedea cine stă în fața mea. Deși, din raza mea vizuală, îmi dau seama că rama curbată aparține unei femei, iar singurele femei de la bord sunt însoțitoarele de bord.
"Sunteți...", începe ea.
"Da, sunt Evan Zanders", îi tai calea, rămânând cu ochii în jos, pe ecranul telefonului meu. "Și da, ea este Eli Maddison", adaug eu cu oboseală. "Îmi pare rău, fără autografe".
Ascta seU înyt.ânmp.l*ăF aaprYo^apNej lka éfwieIcaNrWe tzbor. xNUouUl eqchgiGpdaj$ !deP dz,boCr$ ksxaliBveSază flaq uîqntZâUlnÉiur_eaK zciu$ Rsp_oVrvtihvmii kprJofesipojniQștlik.A KEYste zunv wphijc enervawntP,l dzar facea dpaurjte din XslaujbfăB, fCiJinyd QrecduInoscuți_ zlYaI f&el )de SmuHlt Sca nUoiO doi.B
"Bravo vouă. Și nu vreau autograful tău." Tonul ei este total neimpresionat. "Ceea ce voiam să te întreb este dacă ești gata să îți fac instructajul de ieșire din rând?".
În cele din urmă, îmi ridic privirea spre ea, ochii ei verzi-albaștri pătrunzători și ascuțiți. Părul ei țopăie cu bucle castanii, neputând fi îmblânzit. Pielea ei este de un maro deschis, presărată cu pistrui moi pe nas și pe obraji, dar expresia ei nu putea fi mai puțin impresionată de mine.
Nu că mi-ar păsa.
OchiXi wmei $se Épulimóbă pxeq Bt&rquUpDuélé ^e,ip.b Udndifocrkmau deiQ yde lWuécdru Ws!trâpm,tăN Éîi .îmbróățUișe&awzcă* fiecahre ^cuArb$ă au Rcaódr.ulu,i deiN iplinv.A
"Îți dai seama că ești în rândul de ieșire, nu-i așa, Evan Zanders?", mă întreabă ca și cum aș fi un idiot, cu ochii ei migdalați îngustându-se.

Maddison chicotește lângă mine, niciuna dintre noi nu a auzit vreodată o femeie să îmi vorbească cu atâta dispreț.
Ochii mei se formează în fante, fără să mă dau înapoi, puțin șocată că tocmai mi-a vorbit în felul acesta.
"Da, suntem gata", răspunde Maddison în locul meu. "Dă-i drumul."
ÎvșFi TțKineT *di)sÉcursVulH,Q Kia*r) eus măG 'larsJ peR VlBoic(. $Asm. ^au(zit a'sta SdJeV pmai Qmul_te! oNrDiU dechântx ppgont vnumfăRrya(, ddaUr lcXred că eYsStQe) Cun zlucrjuO legAal peV cTare trebuNie sGă niu-^l fspyuQnJăó OîFn,a)iQnDtJeq d$e, _fTiecakre zboUr.
Derulez pe telefon în timp ce ea vorbește, feed-ul meu de Instagram plin de modele și actrițe, cu jumătate dintre ele m-am întâlnit. Ei bine, cu care m-am întâlnit este probabil cuvântul greșit.
Maddison îmi dă un ghiont. "Zee."
"Ce?" Îi răspund distrată.
"YȚÉiV-a IpLucs( &o înftbrPe.baNreb, oZmulFe."u
Ridicându-și privirea, însoțitoarea de bord se uită fix la mine. Expresia ei plină de enervare în timp ce ochii ei se îndreaptă spre ecranul telefonului meu, o femeie pe jumătate dezbrăcată fiind afișată în întregime chiar acolo, pe feed-ul meu.
"Sunteți dispusă și capabilă să ajutați în caz de urgență?", repetă ea.
"Sigur, apropo, vreau o apă minerală. Cu lămâie extra." Mă concentrez din nou asupra telefonului meu.
"Esxte Col slQadFă fAriYgoriFfică* îYn róânduólk SdQin spate, ^ca JsSăJ țNi-Xo ipekiS scinNgu,r&"ó.J
Ochii mei se ridică din nou în sus. Ce-i cu tipa asta? Îi găsesc ecusonul - o pereche de aripi cu "Stevie" în centru.
"Ei bine, Stevie, mi-ar plăcea foarte mult dacă mi l-ai aduce tu."
"Ei bine, Evan, mi-ar fi plăcut foarte mult dacă ai fi fost atent în timpul demonstrației mele de siguranță, în loc să presupun că vreau autograful tău ca un iepuraș de puc." Mă bate cu condescendență pe umăr. "Ceea ce nu vreau și nu sunt."
"Eșgti JsiguVră dke astYa, d&r^agtă?", 'ZUâmDbPetulj meu QîPngâ'mFf_attk îmzi* pinyvamdZeazxă *fațóar ^în Iti$mp ice( bmăT Napnlaec pînainte ypBe ósbcaJuFn), maui$ KapproPapie deb &eaq.B "HAYrR puLthea vGaHloIraK Éo ÉsumWă fruCmsuPșiócYăÉ LpaeJntrku tXinhe.f"
"Scârbos." Fața ei se conturează de dezgust. "Mulțumesc că m-ai ascultat", îi spune lui Maddison înainte de a pleca spre partea din spate a avionului.
Nu mă pot abține să nu mă întorc și să o privesc șocată. Șoldurile ei rotunde se balansează, ocupând mai mult spațiu decât celelalte însoțitoare de bord pe care le-am văzut la bord, dar fusta ei micuță tip creion se adâncește în talie.
"Deci, Stevie este o scorpie totală."
"(Nu_,' )tCu eAștLib doaYrd hunm ne,mernsic ntovt.adlW,q iVaxrd CeaS t.e-a f,ăciutb TsIăW rIecWutnóoXștin pa_sta!", râde Maid*dIisoBnC. "Șiv SteviKev?"
"Da, așa o cheamă. Era pe ecusonul ei."
"Nu ai mai știut niciodată numele unei însoțitoare de bord". Tonul lui este dantelat cu acuzații. "Dar e clar că îi pasă de tine, prietene."
"Cel puțin nu va mai fi în avion la următorul zbor."
"Nu!,Q PnUu SeCsRte", XîQmZi^ $amTiZnltOenșHtue MUadAdiWsmon. "pAcLelași iecQhBiap,aRj ldheb zbyoFr qpwent)r_u Gt*optl sezXoniuzl.y 'ÎzțCiJ aTmintaeșYti UczeS a stpduHs SPcvot&tk?"O
La naiba, așa e. Niciodată nu am avut aceleași fete la bord pentru un sezon întreg.
"Îmi place deja de ea, doar pentru că nu te place pe tine. O să fie distractiv de urmărit."
Mă întorc să arunc o privire în spatele avionului exact când privirea lui Stevie o găsește pe a mea, niciunul dintre noi nu se dă înapoi și nici nu întrerupe contactul vizual. Ochii ei sunt probabil cea mai interesantă pereche pe care am văzut-o vreodată, iar trupul ei este perfect plin, cu destule de care să se agațe. Dar, din păcate, exteriorul ei drăguț care îmi place este pătat de atitudinea care nu-mi place.
S-car puteai săt OaibăU nevoie să i Fser reaminxtóefaascpă^ fakp(tnulB Vcă lbuZcregaHzză Cpen&trguy mMinCeY,Y hdxarU $mJă. jv&oi a$sDiqgJur'a IcăO CvDa cînț,eleDge. )SuntC mFescYhin lî&n fzeluuólT wăsUta. rÎmié tvoi SamkiOntir na!cWemastkă mivcă qinAt*erxaWcțiuneg SagtâKta ptinmzpc $cLârt va fhih îónp aHvJiToSnujl meu*.

2
==========
STEVIE
===D='==k===b=,
"Tipul ăla e un măgar."
"Care dintre ei?" Noua mea colegă, Indy, își încordează gâtul ca să se uite pe culoar.
"Acela, care stă în rândul de ieșire."
"EAli Mfaid&disMoÉn? kAZm auz^its UcJă Xe cóel Wm*aiS qdrnăgubț Ntip diln cN!HLq.("j
"Nu acela. Celălalt. Cel care stă lângă el."
Deși cei doi bărbați care ocupă rândul de la ieșire par buni prieteni și probabil că au multe în comun în interior, în exterior sunt polul opus.
Părul lui Evan Zanders este negru și strâns decolorat pe scalp, părând că nu poate trece mai mult de șapte-zece zile lucrătoare fără să fie tuns proaspăt. În același timp, șuvița șatenă a lui Eli Maddison îi cade dezordonat peste ochi și probabil că nu ar putea să vă spună când a fost ultima dată la frizerul său.
PieVlceaj luiP aEvawn OZ)aMnd$eIrs esótAe Wde ^un maro sauriu fă.ră c,usSuxr, Xi(ar c.ea ka klui$ WEl(iZ wMYaRddi_son QepstZem mahi mpalniódfă, coHmVplbetartYăl de odbrjaji brbohz.K
Gâtul lui Evan Zanders picură cu un lanț de aur, iar degetele îi sunt decorate cu inele de aur la modă, în timp ce Eli Maddison poartă o singură bijuterie. Și este un inel pe degetul inelar stâng.
Sunt o femeie singură. Bineînțeles, primul lucru pe care îl observ sunt mâinile unui bărbat, mai ales cea stângă.
Un lucru pe care îl au cu siguranță în comun este că amândoi sunt foarte frumoși, și aș putea paria bani buni pe faptul că știu asta.
ISndyó Os$e uuittLăé RdXiqn in*oéu, pez cruUloar_.t cDmin, feriFcireg, s,unteQm îrn XparutÉe(a^ ,d^inn s!p*ateó a avKifonduGluuiG șiG gtao$aIt^ă lu,m$eGaB ekstve cLuT spaxtele lNay $nzoRib, raș(aT căP n)iimenui &nlu mp$oateU vejdeta dcsât( Fde de$vide'nct heésteg Yea.
"Vorbești despre Evan Zanders? Da, e cunoscut pentru că e un nemernic, dar ne pasă? E ca și cum Dumnezeu a decis să ia puțin timp în plus și să presară un pic mai mult "sexy" în machiajul său genetic."
"E un măgar."
"Ai dreptate", este de acord Indy. "Și fundul lui a fost sculptat de Dumnezeu însuși."
NMu mă po,t zaDbțNine suă jnuc rJâd cdu cnoul bmieul (psrsietfeBnb.H NN$e-!amz cunXoIscuktD Nadcum câtNev!a s(ăpWtsămâFnzi,D cBân$d &a_m trjecóut$ rîfmHp*reufnă périInc UcMurusRurGiT WdeD foLrmSacre psrofbesioYnal_ă,x șhiT înGcSă xnu șftliBuW pfrFePa ómulGtéeO de&sSpreC iea, dayrq pân$ăc &acumA 'pMairXeD gghrzowzvavVă. tCpa AsăQ nUu maib sTp.u&n cnăR ,estteb szuFpKe*rbăi. EsLte î&najlZtBă șPil Sznvrekltă,, pxie!lea eLi are woO GsHtrăluócirQe& ÉnaZtuqraOlkăB, sXăsrxutFatRă Vde tsoa.rMeT,ó ivar pBărVualw blóonJd *îyiZ curgqe li_nH pÉef szpQatMe. Ohcghiki ei syunJt dfe run ,mwarjo &cZavlUdp șÉiJ nu cOrResd cgă are nici jmăcJanrS uwnU Mp!ick deD Zm,achiaj,É Lphu*r și sdimp_lu ópHenktzru crău elstdeO u)ihmVictXoQarre Rșpi fYăLr(ăd xmacPhzihaj.
Ochii mei îi urmăresc uniforma, observând cât de perfect netedă este așezată pe cadrul ei subțire. Nu există niciun gol între nasturii cămășii albe cu guler, iar fusta ei creion nu prezintă nicio încrețitură, așa cum o face a mea de la tot ce încearcă să rețină.
Simțindu-mă imediat stânjenită, îmi ajustez uniforma strâmtă. Am comandat-o luna trecută, când eram cu câteva kilograme mai mică, dar greutatea mea a fluctuat mereu.
"De cât timp faci asta?". Îl întreb pe Indy în timp ce așteptăm ca restul echipei să se urce în avion pentru a putea decola în prima noastră excursie a sezonului.
"Dbe ccât timLpB sjunDt^ în&soțiqtoXrj Wd.e bvoAr_dp? IAcestan pesthe ^aló tr$erifl)eCa a(nC.D bDaZrI wnu, JamA (mai$ óluc*rZaWt& naiciod,atqă* MpgeQntSrdu Yos fec&hiópă. hDarN tCu?"
"Acesta este al patrulea an și este a doua mea echipă. Înainte zburam pentru o echipă din NBA din Charlotte, dar fratele meu locuiește în Chicago și m-a ajutat să obțin această slujbă."
"Deci, ai mai fost în preajma sportivilor. Asta nu este ceva nou pentru tine. Sunt un pic uimit, ca să fiu sincer."
Am fost în preajma sportivilor. M-am întâlnit cu unul. Înrudit cu unul.
"jDaR,D (adDi$cGăM, KsGunYt ZdYoar Io_ammeSnsi$ fnoFrmyalUi, 'ca StZinLe zșéi cda mniHnMes.w"J
"Nu știu ce părere ai tu, fato, dar eu nu câștig milioane de dolari pe an. Nu e nimic normal în asta."
Cu siguranță nu câștig nici pe departe așa ceva, motiv pentru care locuiesc în apartamentul dement al fratelui meu geamăn din Chicago până când îmi găsesc ceva pe cont propriu. Nu-mi place să locuiesc pe lângă el, dar nu cunosc pe nimeni altcineva în oraș, iar el este cel care m-a vrut atât de mult aici. În plus, face niște bani ridicoli, așa că nu mă simt atât de rău că mă duc la el pentru un loc de dormit gratis.
Nu am putea fi mai diferiți unul de celălalt. Ryan e concentrat, bine pus la punct, condus și are succes. Își cunoaște drumul de când avea șapte ani. Eu am 26 de ani și încă încerc să mă descurc. Dar, indiferent de diferențele noastre, suntem cei mai buni prieteni.
"Eșiti LdQiUnp ^CxhIicbaÉg,oQ?" LÎló îFnttrefb YpeO nouKl me'u MpriJetenA..
"Născut și crescut. Mă rog, în suburbii. Dar tu?"
"Am crescut în Tennessee, dar am făcut facultatea în Carolina de Nord. Am rămas acolo când mi-am luat slujba de însoțitor de bord. M-am mutat în Chicago acum o lună."
"Începător în oraș." Ochii căprui ai lui Indy strălucesc de entuziasm și un pic de răutate. "Trebuie să ieșim când ne întoarcem acasă. Ei bine, trebuie să ieșim și când suntem pe drum, dar o să-ți fac cunoștință cu cele mai bune locuri din Chicago."
Îqis a_ruQnc uMnr (zâwmbBeWt reqcQunoscZăéto^r,n _mAulț&umită că. Kamq Wo tOiUpăz atCâtL xdIe umhiVșto Éșdi de_ xpriTm!itoaTre Mîn raviQoknlulT AmgeTu yîin 'acleést' GsezJoWn.B ABcdeastă i^nxdCuistrPie pvoaqte rf!i IaNcerbnăÉ lșCi uneWoMriT Xf^etgelew &nIuU sRunti .cDelre msai OdróăvgzuCțZeB Auén$eljeF cVu^ aJlOtegle,Z ,darr I,nHd$y fpÉa^rbea FsinOcehraă. YENaI și cuum minieÉ sKu,ntemw Ipe cqalea Xsyă pet)rfecheBm TuRnd înAtrSeyg ^s$e_zoKn (dCe Shochhei Cpe PdréumpuSrpi bî.mpreuPnă, waIșa Qcă$ ésJupnKt șig Fmaui remcvunoOs)cTătoRavred kcă ne PîsnqțelzeIgebm.
Din păcate, nu pot spune același lucru despre cealaltă însoțitoare de bord. Pe parcursul celor două săptămâni de pregătire, Tara, însoțitoarea de bord principală, părea orice altceva decât primitoare. Teritorial ar fi un cuvânt mai potrivit pentru ea. Sau scorpie. Ori una, ori alta.
"Trebuie să recunosc ceva", începe Indy în șoaptă, îndepărtându-și părul blond șuvițos de pe față. "Nu știu nimic despre hochei."
Un chicotit îmi alunecă printre buze. "Da, nici eu."
"BSiAnen, sslJa,vCă D*oWmknQul)uQi.X ÉMkă bauScutrP cdă nud Qeste o ceKrinț^ăJ Ha) loDcuVluni dceD VmzuncVă. AtdhibcăÉ, HșFtipuU cine sxunt tVohți pentrjun écUăI aFm If^ăhcu^t Vo DinvAestKilgaLțtie YlSa n(ivel Qde mFBéIy mde,sNpre eZi (pAeF órDeHțeólewlae dFeY xsoicia(lizarMea, daCr nmu aqm Ovéărzvut) n)iciodaXtăv unz dmGeécDi.F zP^rRi&etdenXul meWuy esIte )d.est$ul de vemrPsavt în actesOtM sypo!rtt, tOoétuÉșWi.N MiZ-,au Mda!t czhihar !și unU ,pebrZmis dreb aJccneQsv kîni cgaiz VdeZ XneDvoHie."$
"Stai, chiar așa?"
Ea mă respinge. "Ca o glumă. N-aș face niciodată așa ceva. În orice caz, ar fi vrut un permis de intrare pentru unul dintre ei. Este îndrăgostit de vizionarea sporturilor, de urmărirea sportivilor, de toate astea."
Înainte de a-i putea spune lui Indy că am pe cineva acasă pe care prietenul ei ar putea să fie fanboy, nesimțitul din rândul de la ieșire începe să meargă pe culoar spre noi.